Arhive dupa august 2013

Ce ne așteaptă?

La capătul celui de Al Doilea Război Mondial,  Hugh Seton-Watson a publicat cartea Eastern Europe between the wars, 1916-1941 (1945). Cu ascuțit simț al observației, respectatul istoric britanic nu a ezitat să facă o remarcă ce poate să pună pe gânduri cititorul și astăzi, după trecerea deceniilor.  “Toate trăsăturile menționate – scrie el – mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile […]  au existat în România în mod evident. Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă…. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei Răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când vechea clasă care a guvernat nu va dispărea, iar o nouă clasă va fi antrenată să-i ia locul. Perioada tranziției va fi lungă și sîngeroasă, dar atunci când va fi încheiată, marile energii și calități ale poporului român, al doilea ca efectiv și, probabil, cel mai talentat în mod natural din Europa Răsăriteană, îi va asigura acea poziție onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. […]

Citește mai mult

Anticipări

Sunt anticipabile câteva schimbări tematice pe termen mediu în lumea de astăzi. Enumăr cinci dintre ele şi le caracterizez succint. Prima se referă la cercetarea ştiinţifică şi înnoirea tehnologică. Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, cercetarea ştiinţifică este concentrată asupra experimentelor şi interogaţiilor ce pot avea un răspuns experimental. Ea stă sub presiunea rezolvărilor practice de probleme de viaţă foarte importante: combaterea diferitelor forme de cancer, găsirea de energii alternative, asigurarea unui mediu înconjurător favorabil vieţii etc. Aşa fiind acum lucrurile, sunt greu de întrevăzut schimbări majore în tabloul general al naturii, chiar dacă în deceniile ce vin vor fi multe descoperiri ştiinţifice cu efecte tehnologice. Două dintre ele vor avea efecte în relaţia dintre state: folosirea energiei solare în alimentarea avioanelor, cum arată probele ce au loc în zilele noastre, şi folosirea roboţilor în operaţiunile militare, cum s-a și făcut deja în lupta împotriva teroriştilor. A doua se referă la creşterea complexităţii în modernitatea târzie. Mecanismul de propulsie al societăţii moderne, alături de acumularea capitalului şi relaţia dintre muncă şi capital, care este „diferenţierea”, îşi va spune din plin cuvântul. Vom avea societăţi tot mai fragmentate şi decentrate. Abia acum se realizează intuiţiile lui Max Weber, Parsons […]

Citește mai mult

A fi creștin

 În România,  şi nu numai aici, a fi creştin este redus frecvent la a merge periodic la biserică, a avea legături cu preoţi şi episcopi, a sponsoriza ceva din ceea ce fac aceştia. Ca efect: câţi nu clamează creştinismul, dar în viaţă sunt doar instrumentele, uneori în straie de sacerdoțiu, ale grupărilor (servicii secrete, grupuri de influenţă, suporteri de guverne eşuate etc.)? Câţi din generaţiile socotite tinere nu sunt decât profitori care exploatează clişeele ideologice ale zilei ca „înţelepciune” şi atacă „ierarhia” doar pentru a-i lua locul? Câţi nu pretind „apolitismul” fiind aserviţi unor „activişti” mediocri, deveniţi peste noapte, prin confuzia de valori endemică, demnitari? Nu extind întrebările, căci lista ar fi prea lungă în România actuală, iar orice persoană responsabilă şi le pune, cu siguranţă, astăzi. Peste toate, se pune întrebarea: ce înseamnă a fi creştin şi cât de bine se cunosc creştinismul şi tradiţiile iudaice ale dreptăţii, din care fondatorul crestinismului s-a revendicat?  La această întrebare avem astăzi răspunsul mai clar. Nu mă refer acum la ceea ce am citat adesea în emisiuni de televiziune, la Antena 3, Realitatea sau TVR Cluj, pentru a-i scoate pe intelectuali din clişee. De pildă,  observaţia Angelei Merkel: „nici creştinismul nu este […]

Citește mai mult

Deligitimare și istorie

În România, legitimarea este confundată adesea cu legalitatea, dar fapte din istoria recentă obligă la distincție. De pildă, în urma alegerilor parlamentare din 2008, un partid a preluat conducerea guvernului, având ca suport ceva peste 30% din voturile unei prezențe la vot de aproximativ 40%.  Partidul putea revendica legitim o parte oarecum proporțională a puterii. În ceea ce a urmat, acesta nu numai că a participat la guvernare, dar a pretins toată puterea atunci când a dat, prin mecanismul asumării răspunderii guvernului, o mulțime de legi (pensii, salarizare, educație etc.). Pachetul respectiv a rămas legal adoptat –  cu toate că, la un examen riguros, se observă că se încălca tocmai Constituția, care permite recursul la mecanismul asumării doar în condiții istorice extraordinare (război, dezastre etc.). Respectivele legi sunt însă ilegitime. Pot fi date multe alte exemple de lipsă a legitimării în deciziile autorităților române, în pofida legalității acestora (desigur, dacă legalitatea este ea însăși înțeleasă restrictiv, doar ca respectare formală a legii, fără a se mai pune întrebarea, pe care o pune juristul matur, privind sensul legii!). În definitiv, migrația parlamentară de la un capăt la altul al spectrului politic, prin ignorarea validării electorale, nu avea legitimitate, chiar dacă legea […]

Citește mai mult

Dincoace de noul conformism

După cum se ştie, reflecţia lui Max Weber, mereu preocupat să explice şi să înţeleagă societatea modernă, a înaintat uneori până la anticiparea tendinţelor. În Die protestantische Ethik und der «Geist» des Kapitalismus (1905-1920) el ne-a lăsat imaginea tulburătoare a „carcasei tari ca oţelul (stahlhartes Gehause)” a supunerii, în care societatea modernă va intra: bunurile exterioare ale acestei societăţi, produse prin mecanismele proprii, vor câştiga „putere asupra oamenilor ca niciodată în istorie” (Max Weber, Schriften 1894-1922, Alfred Kroner Stuttgart, 2002, p.224).  Asceza, care a jucat un rol crucial în geneza modernităţii, nu va mai fi necesară pentru punerea în mişcare a producţiei. Pe de altă parte, „ iluminismul (Aufklärung) pare să fi pălit (im Verbleichen) şi, ca o fantomă a conţinuturilor de credinţă religioasă de altădată, ideea datoriei profesionale (Berufsethik) se stinge”. Chiar şi acolo unde motivarea religios-etică a fost mai mare, societatea capătă caracter agonal, din care se alimentează ceva analog competiţiei sportive. „Specialişti fără spirit, oameni ai satisfacţiei fără inimă: acest nimic se formează pentru a ocupa o treaptă niciodată atinsă de umanitate” (ibidem, p.225). Max Weber nu s-a hazardat în a pretinde vreo certitudine, dar a înclinat să dea credit acestei alternative de evoluţie a societăţii moderne. […]

Citește mai mult

Procesul Bologna. Nevoia schimbării direcției.

Universităţile europene – de care depinde în mare măsură, astăzi, dinamica economică, instituțională, culturală a Europei – sunt angajate în „procesul Bologna”. După adoptarea Declaraţiei de la Sorbona (1998), tot mai multe ţări au semnat Declaraţia de la Bologna (1999), ce avea două scopuri majore: să creeze „aria învăţământului superior european”, reducând barierele în faţa mobilităţii profesorilor, cercetătorilor şi studenţilor, şi să mărească competitivitatea universităţilor europene. Suntem semnificativ după încheierea decadei de aplicare a Declaraţiei de la Bologna, încât putem face un bilanţ şi putem semnala problemele apărute. Atunci când Declaraţia de la Bologna a fost lansată s-au formulat câteva temeri: atenuarea diferenţelor dintre sistemele de învăţământ superior din Europa va aduce invazia de specialişti dinspre ţările mai dezvoltate; formarea ariei europene a învăţământului superior va afecta originalitatea acestor sisteme; restructurarea studiilor universitare va duce la scăderea calităţii pregătirii studenţilor. Nici una dintre temeri nu s-a confirmat. Au sporit, în schimb, şansele de mobilităţi academice pentru predare şi, respectiv, pregătire în universităţi din ţări diferite, s-a redus diferenţa dintre centre şi periferii, s-a conturat dimensiunea europeană a universităţilor. Paharul schimbărilor benefice este pe jumătate plin, dar, trebuie spus, cealaltă jumătate este cu probleme. În diferite ţări din Europa se întâmpină, […]

Citește mai mult

Educația în derivă

Bacalaureatul 2013 a excelat prin sporirea măsurilor polițienești. Chiar dacă voi contrazice o opinie încă răspîndită, nu ezit să afirm că introducerea camerelor de supraveghere în sălile de examen în urmă cu doi ani a fost o stupiditate și că apelul ministerului educației actual la servicii secrete și procuratură pentru a face ordine consolidează eroarea. Cele două măsuri nu numai că sunt contraproductive, dar contrazic însuși scopul educației. Oricît de critici am fi față de moralitatea din România – și nu putem, din păcate, să nu fim – este abuziv să prezumăm oriunde tentația furtului. Persoane înstărite și intelectuali ce dau lecții fură vârtos, dar suspiciunea față de oricine este o eroare cu urmări grave, pe termen scurt și lung. Este de preferat și trebuie dezvoltată preocuparea pentru un examen curat, într-un sistem în care se asumă demnitatea persoanelor, elevi, studenți și profesori, deopotrivă. În Romania, un bacalaureat curat a fost realizat, cel mai recent, în1998, când a debutat preocuparea de a normaliza acest examen și de a face din el, precum în Franța sau Germania, examenul efectiv al maturității culturale și temelia profesiei. Atunci s-a trecut la transmiterea prin televiziune a subiectelor, în ziua fiecărei probe, s-au încrucișat examinatorii, […]

Citește mai mult

Revenirea la justiție

Nicio valoare nu s-a bucurat în România ultimului deceniu de o invocare atât de frecventă precum justiţia. Puţine au rămas mai încâlcite. Niciuna nu a dus la rezultate atât de opuse: „lupta împotriva corupţiei” s-a soldat cu extinderea acesteia. Lucrurile se cer lămurite. Plec de la disputa declanşată în 2012, când adepţii Cotrocenilor s-au autoproclamat apărătorii independenţei justiţiei, iar adversarii lor au arătat că este vorba de o justiţie controlată de sus. În fapt, ambele părţi greşesc, fiecare în fel propriu. Adepţii confundă justiţia cu persoanele şi deciziile care le convin, iar adversarii lor nu demască îndeajuns mistificarea. Opinia mea este că, în ţara noastră, se fac confuzii în trepte: cu excepţiile de rigoare, justiţia este confundată cu reglementări existente, dreptul este redus la aplicarea mecanică a unor formulări, legea se pune în operă prin decizia judecătorului, prea dependentă de procuror, el însuşi condiţionat de centru şi temător în faţa schimbărilor din politică. Desigur, justiţia este în discuţie în multe ţări, căci materia este complexă, antrenând aproape totul (economie, politică, educaţie, sănătate etc.), dar în România neajunsurile sunt astăzi mai grave. Nu stărui aici asupra fructuoasei reflecţii despre justiţie, care a implicat nume de referinţă ale dreptului. Ancorez doar în […]

Citește mai mult

Cultura fotbalului

După un turneu final de campionat mondial de fotbal se pot trage multe concluzii cu privire la starea culturii. Aceasta nu numai pentru că fotbalul este cel mai popular sport, nu doar pentru că atrage cele mai multe investiții, ceea ce ar fi suficient, desigur. Fotbalul este un joc eminamente colectiv, în care contează formarea individuală a jucătorilor, pregătirea echipei, tactica din teren, cooperarea compartimentelor, directivele antrenorului, obiectivitatea arbitrilor, calitatea reglementărilor din campionat. În 2006, la invitația unui cotidian de atunci, am comentat meciurile turneului final. Debutam seria de articole (ulterior reunite în volum, în Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.473-545) cu eseul „Fotbalul ca logică”. Plecam atunci de la ideea că „fotbalul, mai mult decât alte sporturi de echipă, concretizează o veritabilă concepție cu privire la atingerea unui scop și are o logică lăuntrică, demnă de a fi observată și comentată” (p.476). Mă lăsam condus de reflecția unui manager de club din Anglia – „fotbalul nu este o chestiune de viață și de moarte – este mult mai important decât aceasta”. Am căutat atunci să văd în fotbal logica obținerii performanței, iar comentariile aveau acest orizont. După turneul final din Brazilia (iunie-iulie 2014), multe date […]

Citește mai mult

Pe Băsescu îl lasă memoria?

de Andrei Marga În interviul acordat în 2 septembrie 2013 pentru Adevărul Live, domnul Băsescu reia meditațiile sale imprecise și grotești despre învățământ, susținând, de data aceasta, că  „domnul Marga a motivat atunci (în 1998) spunând că nu au ce preda inginerii”, încât a propus desființarea unor școli profesionale. Menționez că, în guvernele în care am fost miniștri, am avut discuții cu dânsul, el pretinzând, între altele, un învățământ cu mai multe taxe, eu criticând starea trenurilor din acea vreme și absența autostrăzilor. Discuțiile au fost mai acute după ce, grație reformei făcute în anii anteriori „Educația și Formarea Profesională” au fost, deja în mai 2000, primul capitol al aderării la Uniunea Europeană închis cu succes de România, în timp ce „Transporturile” au fost trimise să facă reforme serioase. La vremea aceea, nu persoana mea îl interesa pe domnul Băsescu, cât creștin-democrații, pe care-i ataca din toate direcțiile. Am răspuns cu date precise (ultima oară în volumul meu România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011, pp.182-184) la melodia „desființării școlilor profesionale”, pe care domnul Băsescu o cântă a treia oară, falsificînd, cum îi este obiceiul, datele și atacând aiurea. Nu repet argumente aduse atunci, valabile și acum. Adaug doar că, în […]

Citește mai mult