Arhive dupa octombrie 2014

Concluzii la Nobel

Unul dintre premianții Nobel pentru chimie din 2014 a parcurs școala generală și, apoi, un an la liceul german din Timișoara, încât suntem stimulați să reflectăm asupra stării educației și cercetării științifice din România plecând de la exemplul lui Stefan W. Hell. Nu este singurul, George Palade, Elie Wiesel, Herta Müller fiind alți premianți Nobel cu rădăcini în România, dar consacrați în alte țări. Premiul Nobel, știm prea bine, încununează realizări de vârf și este, ca prestigiu, maximumul premiilor existente. Nu înseamnă deloc că cel care nu ia Nobel nu poate fi, de fapt, un vârf, mai cu seamă că aceste premii nu se acordă decât în câteva discipline. Pe de altă parte, procedurile (de pildă, unanimitatea voturilor în organismul care decide în unele cazuri) duc adesea la rezultate mai puțin favorabile personalităților celor mai profilate, care întrunesc anevoios, prin natura lucrurilor, consensul. În orice caz, pare mai sigură decantarea vârfului în științele experimentale, datorită posibilităților mai mari de a măsura contribuția. Ea este în discuție în literatură sau în sfera servirii păcii (domenii în care lui Bergson, Camus, Sartre, Gorbaciov sau Valesa li s-a acordat pe drept prestigiosul premiu, dar unui, să spunem, Ratzinger sau Habermas sau Attali, care […]

Citește mai mult

Împotmolirea reformelor

În 1996, candidații la alegeri erau evaluați după capacitatea de a face reformă, iar în urmă cu zece ani, reforma mai era pe agenda guvernului.Tranziția de la socialismul oriental la societatea deschisă a inclus de la început reforme pentru intrarea în Uniunea Europeană și în NATO, încît deviza era la ordinea zilei. Educația și formarea profesională au fost, grație reformării, în 2000, primul capitol închis în negocierile de la Bruxelles, iar guvernele Isărescu și Năstase au izbutit, succesiv, negocierea celorlalte capitole, până în 2004. Între timp, reformele din țara noastră s-au împotmolit. Referința la ele este acum doar nominală. Explicația opririi reformelor în România ultimei decade rezidă în cel puțin patru cauze. Prima este lipsa competenței în a concepe reforme. După 2004, s-a reluat obiceiul lui Ceaușescu de a numi nepricepuți în posturi de decizie, de această dată sub pretextul „sângelui proaspăt”, cum s-a spus cu emfază. Astăzi, în fața crizei grave în care a fost adusă țara, se poate spune că „întinerirea” forțată (căci cei ulterior născuți vin oricum pe scenă!) nu a dat rezultate, ea nefiind – cum mulți și-au dat seama de la început – decât o ideologie a înlăturării rivalilor. Câtă vreme noii decidenți  sunt recrutați […]

Citește mai mult

Cunoaștere versus clișee. Kissinger despre China

Henry Kissinger ar putea pretinde că are o perspectivă privilegiată asupra Chinei. În definitiv, fostul secretar al Departamentului de Stat a fost trimis de președintele Nixon să facă legătura cu Mao Zedong și Zhou Enlai și să repună SUA și China în relații de cooperare. El a făcut, după propria mărturisire, mai mult de cincizeci de călătorii în marea țară de la Răsărit, încât a acumulat informații mai ample și mai puțin comune ca oricine. Citind însă cartea sa, On China (Penguin, New York, 2012, 604 p.), îți dai repede seama că renumitul profesor american nu a mizat doar pe experiența sa extraordinară. El a întreprins un studiu aprofundat al Chinei, cu lecturi suficiente, atât înainte de exercițiul diplomatic și în timpul acestuia, cât și după ce a rămas doar consultant al politicii internaționale. În orice caz, cartea sa atestă preocuparea de a fundamenta relațiile Americii cu China pe o cunoaștere ferită de clișee a acestei țări și pe concluziile demersului propriu de a cunoaște și înțelege. Nevoia cunoașterii efective, spre a nu se ceda clișeelor și ca antidot la acestea, a rămas și astăzi, când China continuă ascensiunea în primul plan al vieții contemporane, iar multe întrebări sunt dezlegate […]

Citește mai mult

Rectorul și universitatea

Altădată rectorul unei universități avea o semnificație univocă. Rectorul era acela care, pe perioada unui mandat (de la unul la mai mulți ani), lua decizii pe baza statutelor și asigura funcționarea instituției în condițiile autonomiei universitare. Conducerea tradițională a universității era colegială în înțelesul că rectorul se consulta cu  Senatul – compus din prorectori și decani, uneori și prodecani ai facultăților – și, după cântărirea argumentelor și lăsând să prevaleze argumentul mai bun, lua decizia. Și în conducerea colegială rectorul ia decizia pe cont propriu și răspunde de ea. Nici o conducere colegială, oricât de democratică, nu a dizolvat importanța deciziei rectorului, oricât de competenţi ar fi membrii Senatului. Pentru mine, personal, Theodor Berchem (vezi cartea acestuia Universität zwischen Tradition undFortscritt, Knoth, Melle, 1990) și Charles  W. Eliot (vezi mai recent Louis Menand, The Metaphysical Club. AStory of Ideas in America, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2001) au fost inspiratori.  Până la noi, cei care trăim astăzi, s-a produs însă dislocarea autonomiei universitare, din diferite direcții: din direcția atelării universității la „sarcini istorice” (profilată de celebrul discurs rectoral al lui Heidegger, din 1933), din direcția punerii universității în slujba scopurilor ideologice (odată cu deciziile lui Stalin, din 1935), și […]

Citește mai mult

O scriere filosofică de cotitură

După ce ani la rînd a adus obiecții la filosofia „școlii de la Frankfurt” , la începutul anilor nouăzeci  Joseph Cardinal Ratzinger și-a schimbat evaluarea. Ocazia a fost tocmai relectura celebrei cărți a lui Adorno și Horkheimer, Dialektik der Aufklärung (tipărită, după cîțiva ani de la redactare, mai întîi la editura Querido, Amsterdam, 1947) și, înainte de toate, evenimentele petrecute între timp în societățile modernității tîrzii. Această scriere a captat – precum, în cursul unui mai bine de un secol, scrierile care au suscitat dezbaterile: Fenomenologia spiritului a lui Hegel sau Critica economiei politice a lui Marx sau Despre geneologia moralei a lui Nietzsche sau Economie și societate a lui Max Weber sau Parlamentarismul astăzi a lui Carl Schmitt sau Ființă și timp a lui Heidegger sau Krisis a lui Husserl sau Sistemul societăților moderne a lui Parsons  sau Societatea societății a lui Luhmann sau Teoria acțiunii comunicative a lui Habermas –  probleme de importanță crucială trăite în societățile moderne și originate în fundamentele lor. Poate mai mult decît unele dintre scrierile amintite, care au jalonat discursul crizei modernității, Dialektik der Aufklärung a anticipat ceea ce se petrece astăzi în societățile modernității tîrzii. Să luăm act de noua evaluare a […]

Citește mai mult

După globalizare?

Se discută intens ordinea mondială a anilor ce vin, căci ceea ce s-a petrecut nu este neglijabil. Africa de Nord, cel puțin Tunisia, Libia, Egipt, au explodat cînd nimeni nu se aștepta. Siria, la fel. Mai nou Ucraina nu-și găsește locul. În lumea islamică apele nu se liniștesc. Iranul pretinde un alt rol. Nemulțumirile Rusiei și ale Chinei nu pot fi ignorate. Abordarea germană a relațiilor internaționale se particularizează. Franța se hotărăște să acționeze, iar Turcia și Brazilia se activează. Acestea sînt numai cîteva indicii că realitatea politică a lumii s-a schimbat și cere noi soluții de securitate. În perioada postbelică s-a trăit, o vreme, în Europa, mai ales după acordurile de la Helsinki (1975), în optica unei lumii a națiunilor ce interacționează fiecare în respectul celorlalte. Progresele globalizării au schimbat însă această lume, iar Statele Unite, rămase, după 1989, singure în poziția de supraputere hegemonică, au gestionat o lume ce promitea să răspîndească valoarea libertății personale și a competiției libere pe o piață lărgită continuu. Această lume pare acum pusă la încercare. Teza mea este că asistăm la schimbarea lumii din ultimele decenii (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2012) și intrăm într-o […]

Citește mai mult