Arhive dupa aprilie 2015

De la animal la om

Reflecţia organizată asupra vieţii oamenilor a debutat după război cu cartea Dialektik der Aufklärung (Amsterdam, 1947). Oarecum de aşteptat, aceasta a pus în discuţie adevărurile tradiţiei. Prin sintagme şocante – “umanitatea a intrat de fapt într-o nouă barbarie” şi, odată ce se „confundă inteligenţa cu adversitatea faţă de spirit”, se desfăşoară „neobosita autodistrugere a iluminismului” –, Horkheimer şi Adorno chemau oamenii la autoexaminare. Teza centrală a cărţii – după care „supunerea a tot ceea ce este natural de către subiectul stăpân pe sine culminează, în cele din urmă, tocmai cu dominaţia a ceea ce este luat orbeşte ca obiectiv, a naturalului nud (blind Objektiven, Natürlichen)” – părea multora ermetică. Nu părea, însă, ermetic şi Kafka, până s-a perceput adâncimea interogării condiţiei individului într-o lume ce sporeşte alienările? Nu rămâne încifrat adesea Thomas Mann, cu viziunea transformării inteligenţei în sursă a acţiunilor diabolice? Ne aflăm, de fapt, în aceste opere, în faţa acelei formule a artei şi a filosofiei ce prinde ceea ce s-a petrecut în modernitatea târzie – o distorsionare a înseşi inteligenţei, raţiunii şi iluminării – şi anticipează riscurile. Îngrijoraţi de distorsiunile lumii civilizate, cei doi autori interogau felul în care oamenii se raportează la natură. Observaţia lor era […]

Citește mai mult

Confuziile din educație

O părere răspândită la noi este aceea că reformele ar fi cauza neajunsurilor de astăzi. Nu se mai analizează, ci se evaluează la grămadă – escrocherii, improvizații, măsuri oarecare, reforme propriu-zise – și fără să se cunoască sistemul respectiv. Se atacă orice, pornind de la ceea ce este acum. Să ne oprim astăzi la cazul educației. Dacă facem o retrospectivă – pe documente, nu pe impresii – atunci devine evident că în educație s-a atins vârful schimbărilor în 2000. În anii anteriori, a fost reformă – una propriu-zisă,  concepută și realizată riguros, cu măsuri corelate, puse în discuția publică. Ca efect, deja în iunie 2000, educația a și trecut, primul dintre domeniile vieții românești, examenul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În același an, la București se reuneau, în semn de apreciere, miniștrii educației din Europa, după ce, înainte, secretarul pentru educație al SUA și miniștrii educației din Germania, Franța, China, Italia, Israel, Polonia l-au avut ca invitat pe omologul din România, iar la “Săptămâna mondială a educației”, organizată de Banca Mondială în capitala americană (1999), ministrul român, împreună cu cel al Braziliei, susțineau conferințele inaugurale. După 2000, a venit declinul. Acesta a început – faptele ne obligă să spunem […]

Citește mai mult

Doar derapaje?

Două fapte recente dau de gândit. Mai întâi, curentul înrolării de tineri europeni  în serviciul unui stat ce are deja la activ crime contra umanității. Apoi, sinuciderea ce antrenează în neant nu doar propria persoană, ci și pe cei din preajmă. Unul desconsideră deschiderea spre diversitatea culturală. Altul depreciază sensul vieții. Ambele părăsesc organizarea culturală a motivelor de acțiune. Nu este aici locul analizei a ceea ce nu pare în ordine în societățile de astăzi. Nu se poate trece însă peste două indicii.  Pentru mulți oameni, viața se reduce la muncă, dacă dispun de un job, sau mai degrabă la completa debusolare, atunci când nici acesta nu este accesibil. Pe de altă parte, birocratizarea, pe care Max Weber a privit-o ca limitare a libertăților moderne (“copacii libertății nu cresc până la cer!”, avertiza celebrul sociolog), pare însoțită de efecte mai insidioase. Grecii antici îi izolau pe unii convivi, luându-le participarea la viața cetății; între timp, apatia a devenit obișnuință. Iar acum, apar persoane care se îndreaptă contra propriei cetăți. Aici ne interesează, însă, educația. Că unii tineri nu acceptă diversitatea culturală sau pun capăt vieții altora împreună cu încheierea vieții proprii este, orice am spune, și un efect al educației. […]

Citește mai mult

Pragmatismul reflexiv (Încercare de construcție filosofică)

Filosofia este gândire ce caută neîncetat temeiuri, dar nu se reduce la căutare, căci le identifică. Ea se sedimentează în răspunsuri și, deci, în construcții conceptuale. Pe de altă parte, filosofia se transmite, împreună cu istoria ei, noilor generații, dar există în măsura în care fiecare generație și-o asumă și contribuie cu noi observații și concepte la edificiul ei. Am predat istoria filosofiei contemporane, filosofia istoriei, filosofia socială și logica generală (teoria argumentării). Acestea au fost disciplinele pe care le-am avut în portofoliu pe parcursul carierei. La ele s-au adăugat, în timp, în funcție de solicitările universităților, pragmatismul american, filosofia unificării europene, religia în era globalizării, metodologia și argumentarea (Cluj-Napoca), cotitura culturală (München),  criza europeană și universitatea europeană (Ierusalim), creștinismul și iudaismul (Montpellier), relativismul și consecințele sale (Viena), filosofia lui Habermas, teologia și filosofia lui Ratzinger,  metanarativii actuali (București), alternativele Europei, globalizare și geopolitică, comunicare și societate. Ca efect, scrierile mele au fost precumpănitor de exegeză filosofică și analiză a felurilor de a gândi și de a exista. Student fiind, am fost impresionat de cultura filosofică sincronizată a lui Mircea Florian, de sagacitatea lui Herbert Marcuse în a explica ceea ce se petrece în societatea din jurul său și, ca […]

Citește mai mult

Europeni despre ordinea lumii

Deja cu un deceniu în urmă, tabloul european al ordinii lumii a înregistrat modificări importante. Tonul l-a dat Helmut Schmidt (cu Die Mächte der Zukunnft. Gewinner und Verlierer in der Welt von Morgen, Goldmann, Hamburg, 2006) care a atras atenția asupra schimbării configurației create în 1989. Consolidarea puterii globale a Americii, urcarea Chinei la rangul de putere mondială (Weltmacht), agravarea conflictului dintre Occident și Islam (încât eventualitatea ciocnirilor nu mai este exclusă), dezvoltarea din Rusia, atenuarea profilului Europei unite (ca urmare a absenței politicii externe comune) erau luate ca indicatori. Am înaintat, la rândul nostru, pe direcția captării „schimbării schimbării” (Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013) și am argumentat în favoarea considerării lucide a răspunderilor SUA ca supraputere hegemonică, a ponderii  Chinei ca supraputere, a alternativelor Europei, a revenirii Germaniei, a năzuințelor Rusiei, a anvergurii Franței, a emergenței Poloniei, Turciei, Braziliei printre puteri. Decidenții cu vederi organizate din diferite țări europene resimt, în orice caz, prin forța situațiilor ce apar cu iuțeală sporită, nevoia lămuririi noii geografii economice, politice, militare și culturale a lumii. Desigur, viața lăuntrică a țărilor nu depinde neapărat, cum propagă o ideologie rudimentară, de ceea ce se petrece pe scena […]

Citește mai mult