Arhive dupa iulie 2015

Ascensiunea globală a Chinei

  Ascensiunea globală a Chinei Apariție editorială Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, București, 2015, 270 p.   De la lansarea politicii de deschidere, în 1978, de către Deng Xiaoping, China s-a transformat profund. Ea este socotită, pe drept, țara care s-a schimbat cel mai rapid în ultimii patruzeci de ani și țara care, foarte probabil, a schimbat cel mai mult istoria secolului al XXI-lea în lume. Astăzi, China depinde de lume, iar lumea depinde de China, în așa fel că evenimente dintr-un loc (urcări sau coborâri la burse financiare, dezvoltări sau încetiniri în economie, în cultură, în politică) au implicații pe scară largă.  Despre cultura și istoria străveche a Chinei s-a scris mult. Sinologii bucureșteni au contribuit la sprijinirea cunoașterii acestei țări printre cititorii din România. Prin cartea lui Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei (Editura Niculescu, București, 2015, 270 p.) se circumscrie și se explică – într-o manieră competitivă pe plan internaționa lși într-o abordare economică, filosofică și geopolitică – ridicarea Chinei la rangul unei supraputeri economice, cu pondere crescândă în politica internațională. Cartea lămurește, pe baza analizei proprii autorului și prin apel la cele mai recente cercetări, cât de utile au devenit, pentru politica externă […]

Citește mai mult

Conducerea împărtășită

Exercitarea conducerii se mișcă pe meleagurile noastre între autoritarism și inacțiune. În primul caz, vârfurile intervin adesea depășind cadrul reglementărilor; în al doilea, stări de lucruri inadmisibile sunt lăsate să treneze în numele răspunderii tuturor. Prea rar, autoritatea și cultivarea opiniei cetățenilor se unesc în acțiuni. Iar impresia generală ce se degajă este cea a neputinței. În vreme ce în democrații care se respectă desemnările în posturi cheie (demnitari ai statului, directori de servicii importante, consilieri principali, de pildă) și programele ce se pun în lucru trec măcar prin comisiile unui for public, la noi se admite că “șeful își face echipa”, ca și cum deviza ar fi inocentă, sau că “șeful are proiectul lui”, ca și cum acesta nu ar avea nevoie de dezbatere. Tradiții monarhice sau practici ale dictaturilor au revenit pe nesimțite în noile democrații. La polul opus, sunt probleme presante de rezolvat – precum reluarea investițiilor industriale, ameliorarea infrastructurii, limitarea sărăciei, debirocratizarea etc. – dar răspunderea este pasată de la unii la alții, încât soluțiile sfârșesc, în cazul bun, în promisiuni. Cu un echilibru bugetar fetișizat, chiar dacă este la nivel jos, și sub pretextul greutăților apărute, se stăruie de fapt într-o evoluție chinuită. Pe terenul […]

Citește mai mult

Literatura rupturilor: D.R.Popescu

Dacă s-ar cerceta ierarhizările de azi și folosirea valorilor, cum, de pildă, a inițiat în Franța Emmanuel Todd, aruncând o privire în traseul celor ajunși în prim plan, tabloul ar ieși, cu siguranță, alarmant. În pofida faptului că unii sociologi  au deformat la noi sociologia pentru a o folosi ca disciplină de casă a tot felul de partide, grupuri sau ordonatori de manipulare, un fapt rămâne evident: România nu-și poate rezolva problemele și ține vârtos în brațe ultimul sau penultimul loc în Uniunea Europeană, cu șanse puține de a fi concurată de cineva în viitorul apropiat. Știm bine din istorie că sistematica confuzie a valorilor și sfidarea meritocrației nu au dus nici o societate în sus, ci au coborât-o sau măcar au ținut-o în neputință. Aceasta cu atât mai mult într-o epocă în care cele mai avansate reflecții asupra democrațiilor se strâng în jurul legării competiției liberalizate cu comportamente de profesioniști (nicidecum doar cu diplome de carton!) și criterii de merit. Nu se poate să nu-ți vină în minte ierarhizarea valorilor atunci când intri în  universul literaturii lui  Dumitru Radu Popescu. Nici când te apropii de autor. Reflecția asupra acestei literaturi și a personalității creatorului conduce, prin forța lucrurilor, la […]

Citește mai mult

Dincoace de „prealabilul” blagian al cunoașterii

Cum se știe, tânărul Hegel a legat filosofia de libertatea gândirii, în virtutea căreia gândirea este liberă și trece continuu dincolo de „limitările” pe care le întâlnește. Dacă așa stau lucrurile, atunci nu poate fi un sfârșit al filosofării. Mai este însă loc pentru inițiative noi în filosofie? În perioada postbelică, la această întrebare s-a dat un răspuns plin de urmări: există o concepție filosofică cuprinzătoare în care sunt conținute adevărurile generale de care este nevoie și care lasă în urmă concepții rivale ca simple „momente”. Optica aceasta, datorată, până la urmă, tot lui Hegel, a fost îmbrățișată ca adevăr ce nu ar mai avea nevoie de discuție. Rezultatul general a fost concentrarea reflecției filosofice asupra „valorificării moștenirii culturale” în optica unei filosofii oficializate. Acest rost atribuit filosofării avea să fie întărit, odată cu cotitura din 1971 a regimului politic, spre un fel de naționalism, care a stimulat etalarea tradiției filosofice naționale. „Valorificarea moștenirii culturale” a trecut astfel încă o dată înaintea „elaborării filosofice proprii”. Este interesant faptul că „valorificarea” a rămas înaintea „elaborării” mult dincoace de 1989, până astăzi. În regimul anterior, cu excepția câtorva personalități care și-au dus mai departe unele gânduri din perioada interbelică, precum Constantin Noica, […]

Citește mai mult

Sofisme ce țin în loc

Democrația este legată de circumscrierea „sferei publice” ca spațiu în care persoane mature schimbă argumente pe chestiuni de interes general. „Eu pot să mă înșel, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună avem de găsit soluția” este deviza. Nu este democrație unde nu se dă curs soluțiilor mai bune. Argumentarea sănătoasă este parte a acesteia. Ce ar fi să observăm, însă, felul în care se argumentează?  Să intervenim în dezbateri, dar și să privim felul în care se discută? Dacă privim starea argumentării în viața publică din România actuală,  atunci trebuie să spunem că, dincolo de prestații insulare, se trăiește o costisitoare sărăcie. Argumentarea este puțină, cea sănătoasă este rară, iar dezbaterea publică este ocolită. Cu optzeci de ani în urmă, Mihail Sebastian vorbea de „cultura de brutalități și tranzacții”, cu „idei nervoase și exclusive”,  ce „nu rabdă trecerea de pe un plan pe celălalt”, în care interlocutorii obosesc în fața preciziei și rigorii. Cât de departe suntem? Presa scrisă și vocile publice s-au redus. Aceasta nu doar datorită expansiunii internetului, ci și ca urmare a declinului încrederii în analize. Jurnalistul, de pildă, și-a pierdut autonomia în urma schimbării bazei economice – care este controlată vizibil de autorități și […]

Citește mai mult

Grecia și restanțele Europei

Jürgen Habermas critică sever acordul formal la care s-a ajuns în cazul crizei financiare și economice din Grecia. Argumentele sale, expuse într-un articol recent și într-un interviu memorabil din The Guardian (16 iulie 2015), citat acum pe mapamond, și sunt dintre cele mai grave puse în discuție. Reacția celui mai profilat gânditor de astăzi vizează procedura adoptării acordului dintre reprezentanții Uniunii Europene și cei ai guvernului elen. Aceasta ar fi redus Grecia la statutul unui „protectorat” și atestă „falimentul (bancrupcy)” Consiliului European, care nu a promovat „principiile democratice ale Uniunii Europene”. Nefiind altceva decât o „mixtură toxică de reforme structurale necesare ale statului și economiei și de impuneri (impositions) neoliberale”, acordul nu are cum să dea rezultate. Nici măcar ceea ce un bancher precum Mario Draghi a ajuns să ceară (vezi Suddeutsche Zeitung, 17 martie 2015), anume, mai multă „responsabilitate democratică (more democratic accountability)” în chestiunile financiare, nu a mai contat. Pe deasupra, nu se poate aplica un acord când un semnatar îl consideră din capul locului inacceptabil. Fără „restructurarea datoriilor”, grecii nu vor putea niciodată să achite datoria uriașă ce li se pune pe umeri, fie și lăsând la o parte faptul că nu este lămurit unde s-au dus […]

Citește mai mult

Șanse irosite

L-am întâlnit pe Victor Ponta în 2009, în pregătirea programului USL pe educație, economie și alte domenii, după ce conducerea social-democrată a fost schimbată. Pe atunci mai era grija de a gândi bine, cu contribuția cât mai multor cetățeni, ceea ce este de făcut. Am susținut ideea alianței social-liberale ca șansă de a scăpa de un regim retrograd și de guvernele sale diletante (vezi și volumul România actuală. O diagnoză, Eikon, 2011). Curând însă mi-am dat seama că însuși Victor Ponta imprima preocuparea ca nu cumva liberalii să devină prea tari. De pildă, la educație și cercetare pregătisem un program de reformă temeinic, căruia tot felul de trepăduși îi adăugau chestiuni străine de temă. Am trecut faptul în seama stângăciilor de început. Era evident că România avea de altceva decât de regimul lui Traian Băsescu, care o împingea, prin nepricepere și apucături, în prăbușirea din care nu s-a mai ieșit și în care, din nefericire, unii se complac, socotind că așa arată politica, economia și justiția în noua Europă. Erau mulți amatori cărora le surâdea o șansă în acel regim și care se iluzionau că o și merită. Victor Ponta părea mai organizat și promitea să tămăduiască nedreptățile multor ani […]

Citește mai mult

Europa actuală și războiul mondial

O nouă ideologie, ai cărei promotori sunt dominați de trecut până la a nu mai gândi ce se petrece astăzi, s-a instalat tacit. Se argumentează reflex, mai curând în clișee, adesea în pofida stărilor de lucruri. Trecutul se instrumentează pentru a abate atenția de la problemele zilei. Ca exemplu, teoria „războiului civil european” a devenit nucleul unei viziuni improvizate, luată însă ca orientare. Se consideră că războiul din 1917-1945 ar explica ceea ce s-a petrecut în Europa Centrală și Răsăriteană până în zilele noastre. Ne-am mișca, cum s-a spus, înăuntrul unui „trecut care nu vrea să treacă”. În fapt, trăim noi realități, iar după 2010, suntem într-o lume în schimbare, inclusiv în raport cu cea la care s-a ajuns, în mod salutar, în 1989, chiar dacă interpretările sunt inerte. După 1989, cel puțin, am intrat într-o lume ce pretinde noi delimitări. Aceasta deoarece problemele vieții de astăzi – oricât caută și la noi autori travestiți în istorici de ocazie să impună –  nu mai sunt cele de cu multe decenii în urmă, actorii situațiilor sunt diferiți, pericolele sunt noi, iar soluțiile nu pot fi construite cu analize întoarse cu fața spre trecut. Din aceste motive, și din multe altele, extrapolarea […]

Citește mai mult