Arhive dupa septembrie 2015

Lacunele politicii externe

Lacunele politicii externe se văd de ani buni, cu ochiul liber. Într-o audiere la comisiile Parlamentului, din 7 mai 2012, am menționat “insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA și țările din Uniunea Europeană”, “relativa stagnare a relațiilor cu China, Rusia, Turcia și alte țări”, “efectele economice prea mici ale acțiunii externe”, “absența oricărei viziuni”, “prestigiu diminuat în ultimii ani”, “personal prea redus și ocuparea posturilor aproape exclusiv prin numire, chiar și a acelora în care alte țări practică concursul” (Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p.11). Aceste lacune nu numai că nu au fost depășite, dar cu timpul, într-o atmosferă de suficiență, trec ca ceva normal. S-a ajuns astfel ca politica externă să fie redusă la formalisme protocolare. Contactele oficiale au consecințe minuscule. Prea rar sociologii sau istoricii se apropie de politica externă (ca altădată, de pildă, Virgil Bărbat sau Gheorghe Brătianu), iar cei care o pun în aplicare sunt  mimetici. Nu prea lasă să se vadă că au ceva de spus, în afară de clișee uzuale. S-a putut constata aceasta, din nou, în ultimul an, în criza Ucrainei. Într-o chestiune în care România putea juca un rol […]

Citește mai mult

Europa actuală și războiul mondial

O nouă ideologie, ai cărei promotori sunt dominați de trecut până la a nu mai gândi ce se petrece astăzi, s-a instalat tacit. Se argumentează reflex, mai curând în clișee, adesea în pofida stărilor de lucruri. Trecutul se instrumentează pentru a abate atenția de la problemele zilei. Ca exemplu, teoria „războiului civil european” a devenit nucleul unei viziuni improvizate, luată însă ca orientare. Se consideră că războiul din 1917-1945 ar explica ceea ce s-a petrecut în Europa Centrală și Răsăriteană până în zilele noastre. Ne-am mișca, cum s-a spus, înăuntrul unui „trecut care nu vrea să treacă”. În fapt, trăim noi realități, iar după 2010, suntem într-o lume în schimbare, inclusiv în raport cu cea la care s-a ajuns, în mod salutar, în 1989, chiar dacă interpretările sunt inerte. După 1989, cel puțin, am intrat într-o lume ce pretinde noi delimitări. Aceasta deoarece problemele vieții de astăzi – oricât caută și la noi autori travestiți în istorici de ocazie să impună – nu mai sunt cele de cu multe decenii în urmă, actorii situațiilor sunt diferiți, pericolele sunt noi, iar soluțiile nu pot fi construite cu analize întoarse cu fața spre trecut. Din aceste motive, și din multe altele, extrapolarea […]

Citește mai mult

Dezbaterea în jurul Chinei

Ascensiunea globală a Chinei este însoțită de reacții. Unele amintesc de începutul secolului al XX-lea, când europenii și-au dat seama că evoluția lumii începe să depindă de SUA. Scrierile lui Mathew Arnold, Robert Aron, Oswald Spengler sau Hermann Keyserling sunt mărturie. Atunci se critica americanismul ca stil de viață – mai ales după Primul Război Mondial, în urma căruia Europa a pierdut centralitatea în lume. Acum, se reacționează la ofensiva Chinei în spațiul economic și cultural. Unele reacții vin evident din schimbarea de statut. China a încetat să mai depindă de asistență externă și, după 1978, a devenit o supraputere. Ea a recâștigat, într-un fel, statutul pe care l-a avut în secolele XVII-XVIII, acum însă pe fondul lumii globalizate. Ca economie, China se află astăzi doar în urma SUA, cu o prezență ce se extinde continuu în Asia, Africa și America de Sud, chiar și în Europa și America de Nord, și cu un rol politic crescând, capacitatea militară plasând-o după SUA și Rusia. Unde este concurență, apar reacții felurite. Erik Israelewicz, un economist (L’arrogance chinoise, Bernard Grasset, Paris, 2011), a analizat transformarea „modestiei” proverbiale a chinezilor, în condițiile unui succes istoric impresionant, în „încredere în sine” și „mândrie națională”. […]

Citește mai mult

„Adevărul va ieși la iveală“

Mulți cred că jurnalistul este înrobit evenimentelor cotidiene și exprimă opinii pasagere, încât nu contează decât prin articole perisabile, mai puțin prin totalitatea acestora și viziunea lor. Prin definiție, jurnalistul ar fi legat de efemer, ca de o soartă! De aceea, poate, atunci când unui jurnalist, fie și de notorietatea lui Cornel Nistorescu, apropiații i-au tipărit editorialele, sub titlul În cazanul tranziției 1997-2000 (Editura Compania, București, 2015, volumele I, II, III), puțini le mai analizează, considerându-le absorbite în momentul scrierii. Faptul nu mi se pare justificat. Aceasta din motivul simplu că în aceste volume este vorba nu numai de o cotitură în viața României, ci și de una dintre vocile publice principale, care și-a asumat jurnalismul veritabil și l-a reprezentat. Se știe că Einstein a fost un student oarecare, că Wittgenstein nu s-a omorât cu Aristotel, iar Albert Camus nu se lăuda că l-a parcurs pe Kant. Așa stând lucrurile, să nu ne așteptăm însă la minunea inversă, ca din absolvenți de orice nivel să iasă performeri – în știință, în administrație, în artă, în jurnalism. Nici măcar în confuzia de valori ce s-a instalat la noi și derutează vizibil destule minți! Cornel Nistorescu face jurnalism din studenție, dar, trebuie […]

Citește mai mult

Când comunicăm?

Recent, câțiva străini reveniți pe aceste meleaguri erau uluiți de cantitatea de zvonuri, bârfe și atacuri din declarații publice și mărturiseau că după două zile au renunțat să urmărească ce se întâmplă. Credința lor că media asigură comunicarea s-a simțit, și ea, contrazisă. Observația ar putea suscita, singură, o reflecție asupra comunicării. Nu mai insist asupra faptului că aparținem democrațiilor actuale, iar democrația este legată de un anume fel de comunicare – ceea ce ar putea pune pe gânduri. Plec însă de la observația că, la noi, despre comunicare se discută acum la fel de mult ca și despre politică sau economie. Comunicarea a devenit specializare universitară și sunt rațiuni să ne imaginăm că o cultură a comunicării a prins deja rădăcini. Dar mă tem că, dacă vom persevera cu examinarea, vom întâlni doar încă un paradox. După ce avem tot mai mulți politologi, dar politica o duce din rău în mai rău, tot mai mulți economiști, dar economia indigenă este în cea mai gravă criză, tot mai mulți istorici, dar operele ce contează se dau în altă parte, vom constata că avem absolvenți de studii de comunicare ca niciodată, dar în jur proliferează monologuri. În societate, de fapt, sporește […]

Citește mai mult

Viața în era digitală

Grație digitalizării, fiecare poate obține informații asupra evenimentelor în timp real și fără intermediar. Rețeaua comunicațiilor s-a extins până la a face imposibilă insularizarea propriu-zisă a vieții persoanei. Chiar dacă impactul digitalizării este vast, în jurul acesteia stăruie încă destulă ceață. La început au explodat vederi cam utopice, care voiau să acrediteze ideea după care computerele ar prelua conducerea societății. Se poate vedea prototipul acestei abordări într-o celebră carte a lui Ray Kurzweil (The Age of Spiritual Maschines: When Computers Exceed Human Intelligence, 1999), care a inspirat și la noi autori luați ca reper. Mai recent, au intervenit însă analize realiste, familiarizate cu cercetarea societăților. Mă gândesc, desigur, în primul rând, la intervenția celui mai profilat filosof al timpului, Jürgen Habermas, care arăta, pe drept, că prin digitalizare – ce urmează descoperirii scrierii și inventării cărții, ca a treia inovație epocală în media – problemele „vieții publice” nu numai că nu dispar, dar Internetul nu “știe” deocamdată cum să le abordeze. “Dimpotrivă, Internetul, în momentul de față, distrage atenția și risipește (dispels)”. Ne putem aștepta ca Internetul să extindă informarea, dar comunicarea în care se articulează în mod rațional “interesul public” este mult mai complicată și intră în alt registru […]

Citește mai mult

Geometria supraputerilor

Întrebarea privind lumea ce vine preocupă intens. Experți americani au atras atenția că se schimbă lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuția puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) propune regândirea opțiunilor într-o lume mai complicată. Chiar și conservatorul Robert Kagan (The World America Made, Alfred A.Knopff, New York, 2012) ia act de schimbare. Nu mai amintesc analizele franceze (vezi, de pildă, Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013), care caută să anticipeze ceea ce urmează. Însăși situația lumii din momentul de față este greu de prins într-o formulă simplă, de felul clișeelor voite de noii amatori de dogme. Câteva certitudini există, totuși. Dependența țărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)”, conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s-a confirmat. Această dependență a fost perceptibilă, cum s-a văzut în ultimele săptămîni, în trepidațiile ce au urmat moderării de mult anunțate a ritmului de creștere în China și, desigur, reducerii cererii în Europa, ca și noii situații din comerțul cu petrol. Intuiția lui Metternich cu privire la configurarea lumii […]

Citește mai mult