Arhive dupa aprilie 2016

Islamizarea Europei?

De la faimosul său articol Clash of Civilizations (1993), Samuel Huntington ne-a obișnuit cu ideea că identitatea religioasă este cea mai stabilă dintre identitățile trăite de oameni și că războiul următor va fi al civilizațiilor colorate religios. Între timp, s-au petrecut multe evenimente care par să o confirme. A avut loc atacarea New York-ului și Washington-ului de către teroriști islamici. A izbucnit criza din Siria. S-au produs atacuri la Madrid, Londra, Paris, Bruxelles. Cei care execută atacurile sinucigașe dispar în neant rostind “Allahu akbar!”. S-a constituit Statul Islamic. Are loc migrația populației din țări islamice spre Europa. Pe de altă parte, Europa a încetățenit mai multe milioane de muslimi, localizați în țările cele mai dezvoltate, mai ales în Franța, Anglia, Germania. În unele orașe nu se pot câștiga alegeri locale fără votul comunităților de muslimi, iar la alegerile parlamentare, în echilibrul politic existent, acest vot nu mai este neglijabil. Germania a surprins declarându-se gata să preia un milion de emigranți. Ingeniosul roman al lui Michel Houellebeck, Supunerea (2015), a extrapolat tendințe și a dat reprezentarea literară a perspectivei islamizării, ce ar aștepta Franța și, poate, Europa. În plus, amenințările Statului Islamic sunt fără ocolișuri. Sprijinul îi vine din peste treizeci […]

Citește mai mult

Ce are de făcut școala?

Datele oficiale atestă că abandonul școlar, insuficiența pregătirii, șomajul în rândul tinerilor au crescut, iar lectura, formarea continuă a populației au dat înapoi în România ultimei decade. În fața realității, decidenții transmit ca noutăți tot felul de măsuri (precum școala celei de a doua șanse, trecerea viitorului cadru didactic printr-o pregătire aparte, curriculum la dispoziția școlii ș.a.m.d.) adoptate deja începând cu 1998. Cum se știe, însă, măsurile punctuale, oricare ar fi, nu capătă sens decât înăuntrul unui întreg bine gândit, încât, la drept vorbind, problema nu mai este astăzi de ameliorare într-un loc sau altul, ci de schimbare cuprinzătoare a educației. Chestiunea direcției se repune, astfel, în mod acut. Toate argumentele realiste sunt pentru revenirea la reforma de recuperare de la sfârșitul anilor nouăzeci. Documentele atestă că această reformă a rămas singura veritabilă și recunoscută în țară și în afară, de instituții și persoane calificate. Revenirea nu echivalează cu întoarcerea la ceea ce a fost, căci simultan trebuie mers înainte, efectuând reforma de compatibilizare cu nevoi existente și cu experiențe noi și, apoi, reforma de înfruntare a competițiilor  lumii în care trăim. Nu reiau aici argumentația din intervenții anterioare (vezi volumul Andrei Marga, Die kulturelle Wende…, Cotitura culturală…, 2005, Presa […]

Citește mai mult

Reactivarea minciunilor

Din motive ce se pot bănui, inși care trăiesc din calomnie activează tot felul de minciuni în ceea ce mă priveşte și  profită de site-uri pentru a le întreține. Nu-mi irosesc timpul luptând cu prostia și reaua credință. Precizez doar câteva lucruri, ce pot fi verificate de către oricine: 1. La solicitarea de a candida pentru funcția de primar al municipiului Cluj-Napoca am răspuns, cu câteva săptămâni în urmă – ca și în 2012, ca și în 2008, ca și în 2004, ca și cu mai mult timp înainte – că nu intră în preocupările mele o astfel de poziție. Atât și nimic mai mult. Restul sunt simple invenții. 2. Am avut propuneri de a funcționa în afara țării, ca ambasador, rector sau în alte poziții și în 2012 și  în 2005 și în 2014, și în alte dăți, dar am spus că nu sunt interesat. Dacă voiam să trăiesc în străinătate rămâneam acolo. 3. Nu am pierdut vreun proces cu Costel Sârbu, cunoscut de cei din jurul lui pentru felul în care minte și bate câmpii. Nu am câştigat însă un proces pe care i l-am intentat pentru calomnie. La Baia Mare, nu a fost un proces pe biografia […]

Citește mai mult

Maladii din zilele noastre

Prin admiterea excepției privind interceptările, Curtea Constituțională a deschis, în sfârșit, calea unei salutare schimbări în țară. Este vorba de revenirea de pe ruta nefastă a „statului total”, ca să folosesc noțiunea teoriei dreptului, la Constituția din 1991. Orice s-ar spune, momentul poate constitui o cotitură într-o societate deja răvășită de abuzuri și amatorism. Nu discutăm aici împrejurarea că vocile cetățenilor fiind lăsate în pustiu, a fost nevoie de protestul unor străini și de intervenții din partea unor cancelarii pentru a atrage atenția autorităților că justiția nu se face cu servicii secrete. Nicăieri în lumea civilizată „câmpul tactic” al serviciilor nu absoarbe justiția și nu se oficializează „colaborări” ale judecătorilor cu procurorii. Nu examinăm nici perspectiva ce se crease ca CEDO să respingă pe bandă sentințe ale instanțelor din România, socotindu-le neprofesionale. Ne oprim doar asupra oportunei decizii. Curtea Constituțională reamintește de fapt că  în 1989 și în toți anii care au urmat, majoritatea covârșitoare a cetățenilor au optat pentru libertăți și drepturi inalienabile, la care Constituția obligă să se rămână. Indiferent de cedările care au început  deja cu neinspirata ordonanță a Guvernului, decizia Curții Constituționale readuce în atenție prioritatea democratizării față de orice alt considerent în funcționarea statului. Nu […]

Citește mai mult

Risc, nesiguranță, pericol

Mulți oamenii din zilele noastre sunt încurajați de acumulările pozitive din lume. Unii dintre ei, cu gândul la sporirea vertiginoasă a cunoștințelor, spun încrezători că am intrat în „societatea cunoașterii“ și putem fi optimiști, căci vor fi soluții la probleme. Destul de repede, ei au trebuit să admită că este nevoie nu doar de cunoaștere, ci și de înțelepciune pentru a trăi convenabil și, deci, de complementul „societății înțelepciunii“. Alții, observând creșterea posibilităților de comunicație, cred, plini de speranțe, că am fi în „societatea comunicațiilor“, în care nimeni nu e singur. La fel de repede, aceștia au trebuit să accepte că unde este comunicație nu este neapărat și comunicare și că avem nevoie de încă un complement – cel al „societății comunicării“. Destul de mulți salută emergența „societății postseculare“, dar își dau seama curând că, dacă religia nu este înțeleasă la propriu și nu există o convergență a religiilor, schimbarea nu aduce de la sine pacificare și mai multă disponibilitate de a-l ajuta pe cel în necaz, ci mai degrabă conflicte. Acumulările din jur pot fi însă straturi sub care se ascund realități deloc liniștitoare. De aceea, spirite mai perspicace au căutat să capteze mai conceptualizat – deci cu mai […]

Citește mai mult

Chinurile  Curriculumului Național

Întrucât fiecare a trecut prin școală, mulți trag concluzia că se pricep la curriculumul preuniversitar. Se vorbește aproximativ, din optici înguste și cu interese mărunte. Noțiuni precum modernizare, reformă, performanță rămân confuze chiar la cei care pretind că îi îndrumă pe alții. Unii au stricat, în timp, lucrurile, dar dau ca ale lor rezolvări la care s-au opus sau caută să impună în continuare decizii care s-au dovedit neadecvate. Să ne amintim istoria pe care oricine o poate verifica. Nimeni cu scaun la cap nu a contestat nevoia de reformă a educației după 1989. Toate indiciile atestau că sistemul rezultat din legislația anilor șaizeci era depășit. În fapt, acel sistem transmitea elevilor și studenților cunoștințe, dar nu forma abilități de folosire și nici competențe operaționale, educația pentru valori fiind ideologică. Orientarea tributară pozitivismului secolului al XIX-lea împiedica formarea gândirii creative. Accentul pe cunoștințe generale într-o epocă a specializărilor era o sursă de anacronism. Obsesia „standardelor proprii” în contextul internaționalizării ducea la izolare. Din momentul în care competiția s-a mutat în dreptul creșterii cunoașterii, enciclopedismul nu mai putea fi idealul. Evaluarea rămânea impresionistă. Deciziile luate preponderent „de sus” duceau la stagnare. Corupția (la examene, avansări, numiri) devenise obișnuință. Peste toate, sistemul […]

Citește mai mult

Oprirea terorismului

După Charlie Hebdo s-a crezut că așa ceva nu se va repeta. În urma tragediei de la Paris, din noiembrie 2015, s-a crezut la fel. După atacurile de la Bruxelles înclinația va fi aceeași. Au fost numeroase atacuri teroriste și după aproape fiecare a prevalat impresia terminării șirului. Orice așteptare a fost însă infirmată. Se poate trage concluzia că, în condițiile date, terorismul va mai lovi în Europa. Prea puține date în jur indică altceva. Amenințarea planează, dar cu terorismul  democrația nu are cum să coabiteze. Democrația nu poate nici să renunțe la valorile ei sau să le relativizeze, cum cere o dreaptă iluzionară. Dacă ar limita libertățile și drepturile existente, societățile democratice nu ar face decât jocul celor care instrumentează terorismul. Mai nou, însă, terorismul amenință să ajungă la arme nucleare, ceea ce mărește infinit pericolele deja existente. Ce este de făcut pentru a-l opri? Nu ne putem substitui serviciilor secrete, care au în răspundere urmărirea fenomenului și destrămarea din fașă a atacurilor. Foarte probabil că se lucrează cu forțe considerabile și cu rezultate în această direcție. Este însă cât se poate de evident că acțiunile secrete vizând demantelarea organizării terorismului – inclusiv a circuitelor bancare, a rețelelor informatice […]

Citește mai mult

Păstrează-ți principiile, chiar dacă este să pierzi mandatul !

Într-o atmosferă de political correctness, în care conformismul bântuie nestingherit printre lideri politici și intelectuali, reflecțiile lui Helmut Schmidt erau la polul opus. De aceea, pe piața cărților s-au înmulțit nu numai evocările biografice ce i se consacră, ci și interviurile cu fostul cancelar federal. Dintre acestea din urmă se detașează cel realizat de redactorul șef al săptămânalului Die Zeit, Giovanni di Lorenzo, sub titlul Auf eine Zigarette mit Helmut Schmidt (Kiepenheuer & Witsch, Köln, 2016). Formula aleasă, câte un interviu la o proverbială țigară, vreme de săptămâni, a dus la etalarea unor vederi deloc convenționale într-o carte fermecătoare, ce ia distanță de degradarea actuală a politicii. Poate că nu întâmplător, volumul debutează cu relatarea celei care a gestionat miile de pagini ale cărților lui Helmut Schmidt. Secretara pune în lumină delicatețea autorului. Atunci când întreba la telefon “ați primit manuscrisul?” trebuia înțeles de fapt “cât de avansată este dactilografierea?”, când întrebarea era “manuscrisul este lizibil?”, trebuia tradus: “aș vrea să primesc textul dactilografiat”. Vis-a-vis de pălăvrăgeala care a umplut interacțiunile oamenilor, la Helmut Schmidt “laudă era atunci când nu spunea nimic (Lob war wenn er gar nichts sagt)” (p.15). La el cuvintele și tăcerile aveau întotdeauna greutate. Pentru a-și […]

Citește mai mult