Arhive dupa iunie 2016

Sincronizarea culturii române 

După cartea Cultură, democraţie, modernizare (Editura ICR, Bucureşti, 2012), publicată pentru a face cunoscute orientările Institutului Cultural Român, tipăresc în volumul de faţă intervenţiile ulterioare pe care le-am făcut în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român. O fac din respect pentru cei care urmăresc activitatea acestei instituţii publice. De aceea, reiau câteva texte programatice din cartea amintită, la care adaug intervenţiile ce au urmat. O fac, de asemenea, pentru a risipi falsurile, zvonurile şi confuziile semănate de campaniile îndârjite de denigrare ce au venit dintr-o primitivă înţelegere a opiniei şi a politicii, care s-a instalat din păcate, în ultimul deceniu, în viaţa publică a României şi printre intelectuali. În viaţa publică, se minte mult, de la nivele înalte ale puterii, încât s-a subţiat speranţa că se mai poate stabili univoc adevărul, pe lângă faptul că puţini mai fac efortul. Într-o administraţie naţională intri cu asigurări privind direcţia de acţiune coordonată a celor implicaţi. Eram la Jerusalim la data nominalizării la Externe şi, respectiv, la München, când am fost numit la ICR şi mi-am luat de fiecare dată în serios ceea ce era atunci obiectivul – o normalizare a situaţiei din România, reconstrucţia ţării printr-un nou fel de a face […]

Citește mai mult

Relativismul – temă stringentă

  Volumul de faţă (Relativismul și consecinețe sale, Ratio et Revelatio, Oradea, 2014) se înscrie în programul meu filosofic de articulare a unei viziuni de natura pragmatismului critic. Această viziune ocupă mai multe dintre volumele pe care le-am publicat. Ea a debutat în Cunoaştere şi sens. Perspective critice asupra pozitivismului (1984) şi a continuat să fie prezentată în Raţionalitate, comunicare, argumentare (1990), Metodologie şi argumentare filosofică (1992), Filosofia unificării europene (1997), Reconstrucţia pragmatică a filosofiei (1998), fiind susţinută de exegeze istorico-filosofice, precum Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas (1985), Introducere în filosofia contemporană (1988), de investigaţii ale realităţilor trăite de azi, reunite în volume ca Explorări în actualitate (1992), Philosophy in the Eastern Transition (1995), şi de traduceri din filosofia germană şi americană. Programul meu filosofic continuă în volume ce aşteaptă încheierea, pe care le-am consacrat problemei sensului, reabilitării pragmatismului şi explicitării detaliate a opţiunilor pragmatismului critic. Problema care m-a absorbit în volumul de faţă a fost aceea de a elabora o replică şi o alternativă la relativism, capabilă să ţină piept argumentelor acestuia. Deoarece în universităţile şi institutele de cercetare americane s-a desfăşurat cea mai amplă şi mai profundă controversă a relativismului, Statele Unite ale Americii au […]

Citește mai mult

Metanarativii actuali

( Prefață la volumul Andrei Marga, Metanarativii actiali. Modernizare, dezvoltare, globalizare, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015, 352p.         In dezbaterea publică și în limbajul științelor și al criticii de artă se amestecă adesea termeni nelămuriți. Este cazul celor mai generali termeni: dezvoltarea, modernizarea, globalizarea. Acești termeni funcționează drept cadru al tematizărilor și, în multe situații, ca obiective asumate în societățile de astăzi. Ei sînt efectiv metanarativii actuali – luînd noțiunea în accepțiunea consacrată de Jean Francois Lyotard (din La condition postmoderne, 1979), ca relatare (recit) metadiscursivă și cuprinzătoare, cu caracter legitimator de cunoaștere și acțiuni, ce poate conferi epocilor, sau cel puțin perioadelor dinăuntrul acestora, signatura proprie ( precum „pacea universală” în epoca iluminismului, „dezvoltarea bogăției”, „emanciparea omului”, „societatea de consum” în perioade diferite ale epocii moderne). Cunoscutul postmodernist susținea că epoca metanarativilor a apus. Nu este nevoie să insistăm asupra observației că metanarativii s-au schimbat, dar nu au încetat să funcționeze. În volume anterioare am elucidat modernizarea (vezi Andrei Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, Dacia, Cluj-Napoca, 1991) și globalizarea (vezi Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2012). Cei doi termeni nu numai că formează cadrul tematizărilor din diferite domenii, dar intervin oarecum inevitabil […]

Citește mai mult

Guvernanță sau guvernare?

(Prefață la volumul Andrei Marga, Guvernanță și guvernare. Un viraj al democrației?, Editura Compania, București, 2014, 220 p.) Ne desfășurăm viața în legătură cu firme ce sînt filiale și cu instituții publice subordonate.  Societățile în care trăim presupun autonomia sistemelor (tehnologic, economic, social,  politic, administrativ, cultural) și a valorilor corespunzătoare. Țările noastre acoperă, cu mulțimea comunităților locale ce le compun, un anumit teritoriu. Ne aflăm, cel puțin în Europa, într-o uniune de state ce împărtășesc scopuri comune. Lumea  timpului nostru are actori nenumărați, încît probabilitatea ca unul să îi poată controla pe toți este mică. Peste toate acestea, felul în care se conduc entitățile puternic diferențiate lăuntric și, în general, forma conducerii unităților în condiții de complexitate crescută au devenit astăzi întrebări de importanță crucială. Ne aflăm în democrații de masă (în care fiecare cetățean are drept de vot, iar votul unuia este egal cu al altuia) și, mai mult, în epoca în care s-a încheiat al treilea val al democratizării postbelice (după Germania și Italia, care au fost primul val,  au urmat Grecia, Spania, Portugalia, apoi țările Europei Centrale și Răsăritene) și se așteaptă valul următor (democratizarea în regiuni ale lumii care nu au cunoscut decît autoritarismul, precum Africa […]

Citește mai mult

Datoria unui Rector

(Prefața la volumul Andrei Marga, După cincisprezece ani 1993-2004 și 2008-2012. Fifteen Years After 1993-2004 and 2008-2012, Presa Universitară Clujeană, 2011, 234 p.) În 2004, când încheiam trei mandate de Rector al celei mai importante Universităţi din Transilvania, Universitatea Babeş-Bolyai, am publicat volumul Andrei Marga, După unsprezece ani (1993-2004), în ediţie bilingvă (română şi engleză), ca raport final, destinat să dea seama de ceea ce am făcut, împreună cu numeroşi colegi foarte preţuiţi pentru competenţa, viziunea şi dăruirea lor. Am resimţit această raportare ca datorie faţă de comunitatea universităţii, faţă de cetăţenii ţării şi faţă de lume: datoria de a arăta ce ai făcut cu fiecare mandat. În 2008 am fost ales pentru un nou mandat de Rector şi am căutat să măresc viteza schimbărilor şi să adecvez mai limpede instituţia la exigenţele timpului. Acest timp a fost, însă, în România, plin de dificultăţi datorate proastei calităţi a administraţiei ţării şi cu multe impedimente. Datoria de a raporta ceea ce s-a făcut nu a scăzut, totuşi, ca urmare a dificultăţilor. De aceea, public acum acest raport sub titlul După cincisprezece ani (1993-2004 şi 2008-2012).Îmi dau seama de răspunderea ce apasă pe umerii celui  mai îndelungat rectorat din istoria Transilvaniei (care […]

Citește mai mult

Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției

(Prefață la Andrei Marga, Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției. Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation, Cluj University Press, 2005, 618 p) În Politische Philosophie heute. Eine Einführung (1990), Will Kymlicka a distins între marile teme ale filosofiei politice moderne (puterea, suveranitatea şi dreptul), ce au dominat scena cu un sfert de secol în urmă şi au inclus raportarea la  personalităţi ale domeniului, şi temele recente ale filosofiei politice: “în timpul din urmă idealurile dreptăţii, libertăţii şi comunităţii au intrat în avanscenă, iar instituţiile şi programele politice se evaluează în lumina lor“1. Cunoscutul filosof canadian a ales să abordeze direcţii din filosofia politică actuală apărute în jurul problematicii “unei societăţi drepte, libere sau bune”: utilitarismul, egalitatea liberală, liberalismul, marxismul, comunitarismul, feminismul. Argumentul său este acela că geografia intelectuală a filosofiei politice de astăzi arată diferit în comparaţie cu cea din anii şaptezeci, cel puţin sub aspectul argumentelor, temelor, dar şi al perspectivelor. “Un rezultat al acestor dezvoltări constă în faptul că tradiţionalele categorii sunt tot mai mult nefolosibile pentru discutarea şi evaluarea teoriilor politice”2.  În favoarea acestei evaluări, Will Kymlicka a invocat faptul că, de pildă, distincţia clasică “dreapta” (cei ce dau prioritate libertăţii) şi ”stânga” (adepţii în primul […]

Citește mai mult

Anii reformei educației în România (1997-2000)

(Prefață la volumul Andrei Marga, Anii reformei. 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2008, 570 p.) Ediţia primă a volumului Anii reformei 1997-2000, tipărită în 2001, s-a epuizat de mult. Lucrarea a luat loc în biblioteci din ţară şi străinătate, dar accesul cititorilor la ea a devenit anevoios. De aceea, unei noi ediţii îi venea rândul. La grăbirea tipăririi ediţiei a doua a Anilor reformei 1997-2000 au contribuit patru raţiuni majore. Odată cu trecerea anilor – plini, din păcate, în ţara noastră, cu decizii diletante şi pornite din argumentări pur subiective (după sofismul: la învăţământ se pricepe oricine, căci fiecare a trecut pe la şcoală!) – reforma comprehensivă angajată în 1997-2000 în educaţie s-a dovedit a fi fundamentul trainic pe care reformele viitorului puteau construi. La o analiză onestă, se poate observa că, practic, nu s-au formulat până astăzi idei viabile de reformă care să nu fi fost conţinute în reforma 1997-2000. Vitalitatea acesteia se explică prin mulţi factori (între care, desigur, calificarea înaltă a echipei foarte largi care a conceput-o şi a pus-o în aplicare), dar, înainte de toate, prin împrejurarea că era reforma realizată de orice ţară civilizată care avea de făcut tranziţia şi compatibilizarea cu sistemele de educaţie performante ale […]

Citește mai mult

Europa, încotro?

  Că Europa a devenit din nou o problemă este evident. După înaintarea spre unificare din anii nouăzeci, au intervenit soluții nepricepute ale unor noi generații de decidenți și realități aspre. Extinderea spre vest, sud, est și nord a fost un succes, dar gestionarea este neinspirată, chiar greșită. S-a rămas la democrația interguvernamentală și la alegerea unui Parlament european înzestrat cu puteri slabe. Birocrația bruxelleză a crescut proporțional cu ineficacitatea ei și cu banii aruncați pe cheltuieli pe care nici un economist rațional nu le-ar putea accepta. După Maastricht (1993), nu s-au mai găsit soluții, exceptând, de exemplu, impunerea de decizii în Est (cazul României din 2012) și Sud (Grecia din 2015), ceea ce a sporit euroscepticismul. Încremenirea instituțională duce la mișcări secesioniste (Marea Britanie, Peninsula Iberică etc.). După criza izbucnită în 2008, Europa a rămas cu o creștere chinuită, o datorie publică uriașă și un șomaj ridicat în rândul tinerilor. Politica austerității, adoptată cu tam-tam propagandistic, nu a pus în mișcare economiile. Integrarea nu doar sistemică, ci și socială și culturală a propriilor populații este un pod prea îndepărtat. Sub cupola neoliberalismului, luat naiv ca “sfârșit al istoriei”, declinul educației europene s-a accentuat. Europa de Răsărit nu a înfrânt […]

Citește mai mult

O nouă emancipare în Europa?

Nu altcineva decât autori de primă mărime din Olanda, țară care a beneficiat net de unificarea europeană, vorbesc fără ezitare de o necesară nouă emancipare în Europa (vezi, după van Wolferen, mai recent, Geert Mak, Was, wenn Europa scheitert, Pantheon, München, 2012, p.139). Argumentul lor sună astfel: „în deceniile ce urmează se constituie o lume nouă, în care China, Statele Unite, Japonia, India și, probabil, Brazilia vor juca un rol major. Dacă Europa nu este recunoscută drept jucător de pondere, atunci continentul va deveni mingea de joc a altor puteri. În loc să fie un semn de speranță, cum a fost cândva, în loc să fie un exemplu al ordinii internaționale, Europa devine un vacuum, un loc al izbucnirii continue de războaie ale statelor și, înainte de toate, ale nonstatelor” (p.138). Pericolul periferizării continentului nostru vine din confuziile în care a intrat unificarea europeană după 2010 și din starea actuală a Uniunii Europene. Din ambele direcții, „sistemul dezvoltat după război, care trebuia să servească la a face posibilă o colaborare pașnică a statelor europene, acum pare să eșueze. Din nou, distribuția europeană a puterii părăsește echilibrul. Iarăși contează dreptul celui mai puternic” (p.28). Despre ce este vorba? Proiectul Uniunii Europene, […]

Citește mai mult

Despre legislația lui Spiru Haret

În reflecția despre învățământul din România – mai ales când direcția este greșită, iar proiectele lipsesc – mulți concetățeni privesc în urmă. Sub impresia actualei dezorientări, unii spun că în trecut ceea ce se făcea în școli, licee și universități din țară nu era oarecare. Alții se întorc pe firul timpului până la reforma lui Spiru Haret, care a imprimat o formă modernă învățământului în Principate. Cei care se încumetă să meargă mai departe ajung la reforma lui Honterus, care a inspirat o vreme organizările din Transilvania. Eu cred că privirea nostalgică în urmă nu rezolvă mare lucru. Se obțin și astăzi, desigur, funcții cu formule precum “să revenim la ce ne spun înaintașii!”, în spatele căreia aceștia sunt, însă, trimiși  în muzeu sau invocați de ochii lumii. Pe de altă parte, nostalgia este de obicei și indiciu al neputinței. Un prestigios președinte al Universității Harvard cerea pe bună dreptate ca înnoirea să prevaleze în raport cu exaltarea trecutului. “Suntem purtătorii unei tradiții, spunea el, dar ceea ce este mai important pentru noi este ceea ce aducem nou, fiecare”. Afirmație demnă de luat aminte, într-un moment în care, la noi cel puțin, persistența dificultăților ține sesizabil și de sărăcia de […]

Citește mai mult

Rătăciri

Proprietate privată, economie de piață, drepturi și libertăți individuale, tripartiție a puterilor în stat și scoaterea justiției din abordări partizane au rămas, împreună, soluția istorică și pentru România. Schimbarea începută în 1989 în regiunea europeană în care ne aflăm s-a făcut pe direcția valorificării moștenirii liberale. Sunt însă liberalii de astăzi la înălțimea istoriei? Întrebarea se cuvine pusă din nou după eșecul acestora la alegerile locale din 2016. Dacă privim realitatea în față, adică dincolo de manipulările curente, atunci se poate spune că liberalii propriu-ziși (nu ne gândim la cei rebotezați prin fuziuni!) au fost minimizați din  direcții multiple: dinspre un partid social-democrat mai preocupat de viața cetățenilor, dinspre mariajul neinspirat cu un partid compromis, dinspre liderii în mâinile cărora și-au pus soarta, dinspre aprobarea oarbă a represiunii în interior și a politicii de vorbe în exterior. În mod evident, liberalii nu au fost capabili să contribuie la  lărgirea libertăților și drepturilor individuale. Decidenții pe care i-au adus în față s-au dovedit atât de nepregătiți, iar politicile pe care le-au propus de la o vreme atât de nechibzuite, încât, în mod explicabil, cetățenii maturi, la București și în multe alte locuri, le-au întors spatele. Nu numai că nu au mai […]

Citește mai mult

Erori în PISA și Bologna

O declarație ministerială și un program de testare internațională au răvășit învățământul universitar și preuniversitar din țările europene. O seamă de organizări tradiționale, care au durat până la nivelul anilor nouăzeci, reclamau, neîndoielnic, reforma. Aceasta a fost concepută și lansată în multe țări în anii 1990. După 2001, însă, reforma propriu-zisă a fost practic părăsită, într-un context nou, al globalizării, pentru o aventură ideologizată ce își dezvăluie pe zi ce trece riscurile. S-au înregistrat numeroase împotriviri la această aventură. Recent, pare să se fi intrat într-o fază nouă, în care cei mai buni cunoscători ai educației pun în joc o alternativă la cursul pe care a apucat învățământul european în secolul actual. Să neo prim asupra faptelor istorice verificabile. În 1999, miniștrii educației din țările europene semnau Declarația de la Bologna, care își propunea două obiective: compatibilizarea sistemelor de învățământ superior și mărirea competitivității universităților. Declarația cuprindea șase măsuri: adoptarea unui sistem de diplome comparabil, pe succesiunea bachelor – master – doctorat; aplicarea unui sistem de credite de studii transferabile; crearea mecanismelor de asigurare a calității; lichidarea obstacolelor la mobilitățile studenților; crearea dimensiunii europene a universităților; cooperarea europeană. Mulți europeni vorbesc pe bună dreptate despre Declarația adoptată semnificativ în orașul […]

Citește mai mult