Arhive dupa august 2016

Chestiunea monarhiei acum

Foarte probabil, discuțiile în jurul reginei Ana și funeraliile memorabile prin decență și rigoare, transmise exhaustiv de televiziuni, i-au întărit în convingeri pe adepții monarhiei și i-au pus pe gânduri, dacă nu cumva i-au convertit, pe mulți dintre ceilalți. Nu știm destul de exact proporția monarhiștilor și nu-și au rost speculațiile. Pentru mulți cetățeni se pune însă acum, mai deschis decâtaltădată după 1989, întrebarea: ce este mai potrivit pentru România? O republică precum cea ai cărei decidenți nu reușesc democratizarea, nu izbutesc să pună în mișcare energiile țării și să croiască șanse cetățenilor? Sau o monarhie care promite, măcar din poziția de alternativă, restabilirea demnității persoanelor, democrație, o viață civilizată în comunitățile românești lovite încă de sărăcie? La această întrebare nimeni nu poate da un răspuns demn de încredere, oricare ar fi acesta, fără a-și mărturisi traseul propriu. De aceea, aș menționa că aparțin generației ai cărei părinți au deplâns abdicarea forțată a regelui Mihai I și au luat apoi istoria așa cum au putut. Generația mea nu a mai fost crescută, însă, cu ideea monarhică, dar prin lecturi și reflecții și-a dat seama de adevăruri estompate de propaganda oficială. Era clar că manualele ce rămâneau la separări logice între guvernarea de […]

Citește mai mult

Dacă Uniunea Europeană eșuează

Politica unificării europene a fost lansată de grupuri ale rezistenței din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Gata să depășească vederi partizane – liberalism clasic, socialism, creștin-democrație – acestea au acționat pentru reorganizarea durabilă a Europei. Jean Monnet considera că numai prin unificare conflictualul continent mai poate fi salvat, Willy Brandt  și Bruno Kreisky că prin unificare Germania nu va mai derapa, Altiero Spinelli că unificarea este ultima șansă pentru Europa. Robert Schumann, De Gaulle, Adenauer și succesorii lor au luat deciziile. Prin Tratatul de la Roma (1957) s-a pus baza unei unificări economice ca pregătire a uneia politice. Prin Tratatul de la Maastricht (1993), unificarea monetară a fost privită ca pas spre cea politică. Extinderile spre vest, spre sud, spre nord, spre est au creat impresia că proiectul este în natura lucrurilor. Reușitele pe care le-a generat sunt de necontestat. După război, Europa a trăit cea mai lungă perioadă de pace din istoria ei. O perioadă marcată, desigur, de Ungaria din 1956, de Cehoslovacia din 1968, de Polonia din 1980, care au semnalat că Europa nu se oprește la Zidul Berlinului, după ce, în 1953, germanii au amintit că diviziunile de la sfârșitul războiului nu pot rămâne. S-a realizat, în orice caz, aspirația […]

Citește mai mult

Cotitura Turciei?

De ani buni, Turcia a reținut atenția lumii sub cel puțin două aspecte majore. Pe de o parte, enorma dezvoltare economică, tehnico-științifică și explozia demografică, care au făcut din această țară, în ultima decadă, o putere regională. Pe de altă parte, emergența politicii islamiste în țara care intrase cu aproape un secol în urmă pe calea secularizării statului, inițiată de Kemal Atatürk. Fiind vorba de una dintre țările puternice și de o democrație pluralistă într-o țară islamică, interesul pentru schimbările din Turcia a fost mereu ridicat. Iar ceea ce se petrece astăzi – penalizarea dură și epurarea masivă de personal din armată, justiție, educație și presă – nu numai că mărește interesul, dar face inevitabilă întrebarea: se află Turcia în fața unei cotituri istorice? Schimbă această țară, care se revendică din democrație, cursul modernizator pe care a fost plasată de fondator și pe care a evoluat cu succes? Chiar dacă evenimentele rămân încă în desfășurare și nu permit pentru moment concluzii ultime, sunt necesare măcar ipoteze. Rațiunile pentru a pune întrebările de mai sus nu sunt noi. În definitiv, Erbakan (1996) a reluat Islamul politic, ca reacție la occidentalizarea din Turcia, încât a fost nevoie de intervenția armatei, garant al […]

Citește mai mult

Urmări ale Brexitului

Discuția privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europaenă amestecă date ale situației cu reacții de toate proveniențele, încât adevărul rămâne departe. Fiind vorba de o țară de pondere majoră și de un gest care pune sub semnul întrebării cursul Europei de după 1993, lucrurile trebuie lămurite. Se cuvin făcute mereu distincții. Bunăoară, între Europa și ideea europeană sau interpretarea de sine a culturii europene, apoi, între ideea europeană și asumarea ei politică, cum este astăzi Uniunea Europeană, și, în sfârșit, între proiectul Uniunii Europene și realități. Cine critică realitățile din Europa nu este neapărat ostil Uniunii Europene, căci poate să o facă și în numele proiectului. Nu se poate spune că cel care părăsește Uniunea Europeană respinge ideea europeană, căci poate fi în dezacord doar cu deciziile uniunii. Cine vede altfel ideea europeană nu este antieuropean. Deja acum câțiva ani, fostul președinte al Germaniei, Roman Herzog, titra neașteptat o intervenție – „Uniunea Europeană dăunează ideii europene” (Die EU schadet der Europa-Idee, în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 15 Ianuarie 2010), dar nimeni din jur nu s-a gândit să-l eticheteze drept „antieuropean”! Venind însă pe terenul faptelor recente, trebuie spus că Brexitul nu este prima părăsire a Uniunii Europene. El vine după exitul […]

Citește mai mult

Cum se concepe politica Americii?

Dincolo de variații datorate partidelor și personalităților, politica externă a SUA a devenit de decenii de sine stătătoare. Ea este marcată de optici partizane și depinde de forțele din societate, dar și-a sporit continuu autonomia. Pe bună dreptate, o examinare din lunile recente (vezi Perry Anderson, American Foreign Policy and Its Thinkers, Verso, London, New York, 2015) a tras concluzia că acțiunea instituțiilor ce au în vârf Casa Albă, susținute de o elită care creează până și vocabularul discuțiilor din zilele noastre, are ca orizont administrarea lumii. Se poate spune, retroactiv, că, după Al Doilea Război Mondial, SUA au prelungit căutarea de soluții înăuntrul propriilor frontiere, cooperând firește, cu intervenții în exterior. Uniunea americană a dobândit astfel un profil aparte. Observația nu a fost făcută de oponenți care să fi acuzat America de “imperialism”, în înțelesul controverselor de la începutul secolului al douăzecilea. Ea provine din rândul unor personalități atașate Americii. Bunăoară, Raymond Aron a lansat termenul de “republică imperială” (Republique imperiale: les Etats-Unis dans le monde 1945-1972, Calman Levy, Paris, 1973) într-un efort de a face inteligibile împreună republicanismul constituției americane și intervenționismul, la nevoie armat, în diferite părți ale lumii. Paul Kennedy (The Rise and Fall of the […]

Citește mai mult

Fotbalul – machetă a instituțiilor

Chiar dacă afirmația că starea fotbalului oglindește societatea pare exagerată, rămâne adevărată susținerea că eșecul răsunător al naționalei la campionatul european din 2016 permite analogii cu viața instituțiilor. Dacă s-ar organiza un campionat european, acestea nu s-ar prezenta diferit de echipa de fotbal. O obiecție este la îndemână: fotbalul este doar un joc. În definitiv, Canada nu are fotbal remarcabil, dar funcționează cu succes, China încă nu are, dar face schimbări istorice. Aceste fapte nu scad relevanța fotbalului, căci suntem țară europeană, cu tradiții, totuși, în materie. Așa cum am mai argumentat, fotbalul este acum mai mult decât un joc – este deja  parte a culturii (vezi Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.475-535). Fotbalul este doar unul dintre  sporturi – se poate replica. Este adevărat, dar se stă mai bine în altele? Nu cumva România, după ce a deținut supremația mondială, revine greu în handbal, deocamdată abia la feminin. România a fost vârful la gimnastică, dar faptul pare să fie doar istorie. România a deținut întâietatea la caiac-canoe, dar azi se descurcă anevoie. La box, la lupte, la atletism erau campioni și recordmeni mondiali din țara noastră  – acum perspectiva este sumbră. Nu sunt pesimist, dar […]

Citește mai mult

Postdemocrația

În anii nouăzeci s-a vorbit cu entuziasm, cel puțin în Europa, de “noul val al democratizării”, pentru ca, ulterior, să se înregistreze schimbări notabile în multe țări. Convingerea răspândită era că democrația face mai sigure organizările și sporește șansele de realizare ale oamenilor. Între timp, însă, democrația și-a pierdut aura de care era înconjurată. Abraham Lincoln o socotea “guvernare a poporului, de către popor, pentru popor”. Azi, o asemenea certitudine trece numai ca un vis agreabil. Guvernează, de fapt, poporul în democrațiile existente? Se guvernează oare pentru popor? Mai contează în decizii cetățeanul simplu care este fiecare? Întrebările se pun nu doar pentru că, din anii treizeci încoace, democrația a fost mijlocul de care s-au servit dictaturi pentru a se instala. Nici pentru că au revendicat apartenența la democrație organizări adesea divergente –  “democrația liberală”, “democrația dirijată” și “democrația în culori naționale”. Există o justificare  suplimentară pentru a pune aceste întrebări – desfigurarea democrației chiar în societăți care au întruchipat-o cu succes. Britanicul Colin Crouch a dat o carte memorabilă,  Postdemocrația (tradusă imediat în italiană, la Gius, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2003, și germană, la Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008), care a introdus un termen și a orientat reflecția spre […]

Citește mai mult

O scriere monumentală

Știm prea bine că lumea în care trăim schimbă felurile de scriere a istoriei. De aceea, spre exemplu, un om cu rigoarea profesiei de istoric, precum Harald Zimmermann (Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1996, pp.1-22), sublinia nevoia urcării de la istoria cantităților, ce domină tradiția scrisului istoric, la „istoria calitativă”. Sub acest termen, peste care se trece prea grăbit de către istoricii regiunii, este vorba de istoria realizărilor exemplare în materie de instituții, descoperiri și creații, nivel de viață, deschidere spre lume. După părerea mea, apelul acestui cunoscător profund al istoriei de la Carpați se cuvine complementat cu apelul la intrarea în istoria factuală a comunităților, prin recurs la surse certe. O asemenea istorie factuală a comunităților din Transilvania ne-o oferă astăzi, într-o scriere monumentală, Ladislau Gyemant și echipa care l-a secondat – Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureșan și Amalia Gyemant (pentru indici și ilustrare) – cu lucrarea Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750 (Editura Enciclopedică, București, 2009-2016). Ne aflăm, în acest moment, după publicarea, în 2009, a primului volum din lucrare, în două părți, însumând 2550 de pagini, și, în 2016, a celui de al doilea volum, în trei părți, însumând 2462 […]

Citește mai mult

O  personalitate a istoriei: Nicolae Bocșan

  Nicolae Bocșan se identificase într-atât cu instituția pe care o slujea, încât mi-e greu să scriu despre el la trecut. Resimt însă mai mult decât datoria de a-l evoca precum a fost – o personalitate care a lăsat, discret, dar ferm, înfăptuiri benefice. Ne-am cunoscut în vremea studenției, fără să ne cerem vreun favor, cum se leagă mai nou prieteniile. Relațiile noastre au fost reglate în puține cuvinte, pe baza înțelegerii pe care fiecare o avea despre misiunea celui care parcurge studii universitare. Atunci când, în tumultuoșii ani 1968-69, studenții manifestau în favoarea schimbărilor, prestigiosul decan al Facultății de Istorie și Filosofie, istoricul Camil Mureșanu, spunea că studenții de la Filosofie sunt cu un cap deasupra celorlalți. I-am răspuns că studenți de la Istorie,  ca Nicolae Bocșan, fac parte din același curent, al celor dedicați cauzelor obștești. Împreună am condus studențimea facultății, care era  atunci senzorul evenimentelor și dădea tonul  în studențimea clujeană. Aveam să ne regăsim în aceeași facultate  după ce Nicolae Bocșan parcursese un stagiu la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Mentorul său, rectorul Ștefan Pascu, a socotit, pe bună dreptate, că un tânăr de rară pasiune pentru istorie, gata să scotocească până la capăt biblioteci și arhive, va profita profesional […]

Citește mai mult