Arhive dupa ianuarie 2017

Platforma lui Donald Trump

La fiecare patru ani, în Statele Unite ale Americii se inaugurează președinția. Unii câștigători ai cursei pentru Casa Albă – John Kennedy, Jimmy Carter, George Bush – au parcurs o inaugurare, alții, în vremuri mai noi – Ronald Reagan, Bill Clinton, George H. Bush, Barack Obama – două. Acum, Donald J.Trump a fost cel care a trecut pragul. Momentul durabil al oricărei inaugurări este discursul de după depunerea jurământului. Prin tradiție, într-un asemenea discurs se evaluează situația Americii și a lumii și se anunță orientări majore ale mandatului. Unele discursuri au rămas mai mult decât istorie. Thomas Jefferson, de pildă, a afirmat în discursul său “principiul sacru” potrivit căruia, “deși voința majorității este aceea care prevalează în toate cazurile, această voință îndreptățită trebuie să fie rezonabilă”. Andrew Jackson a amintit că “ameliorarea internă și răspândirea cunoașterii sunt de mare importanță”. Abraham Lincoln se întreba “de ce să nu existe o încredere plină de răbdare în judecata finală a poporului?”. Woodrow Wilson menționa că “prima datorie a legii este să păstreze sănătoasă societatea pe care o servește”. John F. Kennedy a lansat  două principii: “să nu negociem niciodată din teamă, dar să nu ne temem să negociem” și “nu vă întrebați ceea […]

Citește mai mult

Temele lui Donald Trump

Alegerile americane pentru Casa Albă, din 2016, au adus în finală un candidat familiarizat cu tehnologia puterii din capitala Statelor Unite, Hillary Clinton, care s-a pregătit de un deceniu și jumătate și care voia schimbări înăuntrul politicii existente. Alegerile au adus în prim plan alți doi candidați. Mai întâi pe Bernie Sanders, în partidul democrat, care a vrut să dea satisfacție grupurilor compuse din studenți, muncitori, intelectuali nemulțumiți de conformismul administrației. Apoi, în marea finală, pe reprezentantul partidului republican, Donald Trump, întreprinzător de succes, miliardar, care a contestat esthablishment-ul și a propus o cotitură în politica Washington-ului. Istoria campaniei din interiorul celor două partide americane și a confruntării finaliștilor sunt cunoscute la această oră, încât nu mai stăruim asupra ei. Rezultatul este cunoscut, de asemenea. Ceea ce ar trebui să suscite atenție majoră, la puțin timp după victoria lui Donald Trump, sunt temele aduse pe scenă de noul președinte al Statelor Unite ale Americii în competițile în urma cărora preia Casa Albă. Mulți jurnaliști și observatori americani au  acuzat fapte ce nu au fost vreodată obișnuite într-o competiție electorală de peste ocean. Unii au spus că în finală au ajuns doi candidați insuficient agreați de populație, primul datorită faptului că […]

Citește mai mult

Profilarea externă

Când este vorba de politica externă, care este mai puțin verificabilă direct, mulți devin foarte vocali. Faptul nu este nou. Și azi Caragiale ne-ar putea spune multe în această privință. Dar nu aici este necazul, ci în faptul că cei care pretind stăpânirea domeniului nu semnează ceea ce susțin. Se poate bănui că nu o fac pentru a-și putea modifica, la nevoie, opinia.  Grija adaptării are trecere mai mare decât răspunderea pentru opțiuni. Numai că nu se poate construi durabil cu un asemenea conformism. Există însă ceva ce-i privește pe toți cetățenii: evaluarea politicii externe. Manipulările curente induc impresia că cei care răspund de aceasta ar fi în regulă. Apoi, se distribuie deducția arhicunoscută: “băieții noștri sunt buni, căci uite ce isteț formulează și cum îi privesc alții!”. Se trăiește cu acest sofism mediatizat sârguincios de tot felul de avocați ai unor activiști sau ai altora. Poate că cei care fac politica externă sunt buni, poate nu. Nici nu are importanță evaluarea în acești termeni. Rezultatele sunt însă testul edificator, iar acestea sunt eminamente slabe. Iată câteva exemple. Politica externă a României nu a putut valorifica economic parteneriatul strategic cu SUA, încât investițiile americane au rămas mici. Aceeași politică externă […]

Citește mai mult

Reconcilierea națională – Cum?

“Reconcilierea” are cel puțin trei semnificații. Potrivit primei, reconciliere înseamnă împăcarea după un conflict, potrivit celei de a doua, ea constă în punerea de acord pentru a face ceva împreună și, în sfârșit, conform celei de a treia semnificații, reconcilierea este înțelegerea oponenților de altădată. Aceste semnificații pot fi socotite trepte pe care poate urca reconcilierea. A trecut mult timp de când Ernst Renan a spus că “o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Ce este o națiune?, 1882), dar ideea nu s-a învechit. Limba și istoria sunt, desigur, premise ale națiunii, dar aceasta este mult mai mult. De unde ar putea veni “voința”, care-i dă națiunii coloana vertebrală?  Răspund la întrebare în trei pași. Indic mai întâi sciziunile societății românești actuale (1), pentru ca, în continuare, să arăt cum s-ar putea ajunge la reconciliere națională. Am în vedere două acțiuni majore: asumarea erorilor care au dus la situația actuală (2) și democratizarea mai departe a statului (3). Închei cu o reflecție asupra perspectivei (4). 1. Sciziunile actuale Discutăm reconcilierea națională căci suntem după o istorie nu doar de diferențieri, ci și de scindări ale societății în care trăim. Scindările sunt cele care au și adus […]

Citește mai mult

Criza de personalități

Mulți concetățeni sunt uimiți de incapacitatea unor universități de a lămuri situații de fraude, nepotism, impostură care au sporit ca niciodată. Faptele petrecute trimit, desigur, la explicații ce țin de anvergura îndoielnică a unor responsabili. Iar dacă citești Legea educației din 2011, nu te mai miri. Universitățile sunt, în cele mai multe țări, laboratoare de idei îndrăznețe și de proiecte. La noi, unele au devenit, prin efectul legii, birocrații pompoase și mediocre, care nu au nimic de  zis nici când țara este ocolită de rețelele de transporturi și de energie ale Europei, nici când este campioană a sărăciei pe continent, nici când  își șubrezește bruma de democrație, nici când aspirația emigrării este cea mai mare din istorie. Propaganda curentă cu ierarhizările internaționale nu este dispensă de la a vedea realitatea. În fapt, multe ierarhizări vor să dea satisfacție tuturor țărilor, iar unele criterii sunt discutabile. În plus, rezultatele unei administrații universitare, mai ales în raport cu criteriul cel mai profund, al descoperirii științifice și inovației tehnologice, se văd abia după șase-opt ani. Peste toate, dincolo de progresele ce țin de trecerea anilor, poziția universităților autohtone nu este semnificativ mai bună decât în 2011. Se publică poate mai mult, dar câte […]

Citește mai mult

Conduc România alții?

Văzând neputința din investiții, desfigurarea frecventă a democrației și declinul educației, mulți concetățeni se întreabă: ce progrese face de fapt Romînia? Afară, desigur, de schimbări intervenite oriunde în lume, precum înmulțirea automobilelor, telefoane în mâna celor mai mulți, televiziune câtă vrei, materiale plastice peste tot, etc. Este evident că țara noastră s-a dezvoltat altfel din decembrie 1989 încoace. Fiecare cetățean a fost liber să aleagă, să se deplaseze în lume, să-și asume inițiative, iar acest fapt este incontestabil. Se pot invoca, printre progrese certe, pluralismul, sporirea oportunităților de viață, accesul la bunurile modernității și altele. Numai că progresele sunt de fapt ale epocii. Ele se întâlnesc pretutindeni în Europa Centrală și de Răsărit, care, la începutul anilor nouăzeci, a făcut cotitura istorică de la socialismul oriental la societatea deschisă. Jürgen Habermas (Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991) era oarecum nemulțumit de faptul că ceea ce se petrecea în acei ani nu era o inovație istorică propriu-zisă, ci recuperarea tradițiilor interbelice, după ce războiul a schimbat cursul în această parte a Europei. Dar și recuperarea era un pas înainte, în raport cu stagnarea anterioară. În România, cum știm, această recuperare a fost întârziată, țara făcând, în 1989 și în […]

Citește mai mult

Corectura globalizării

Mai poate continua globalizarea? Unii o critică cu mijloace simpluțe care exprimă doar nemulțumirea, fără a oferi alternative. Alții cred că în globalizare se atinge culmea dezvoltării și propovăduiesc o deontologie ipocrită. Și unii și ceilalți se înșeală. Negocierea barierelor vamale va continua, ea fiind în interesul celor mai puternice economii din lumea actuală. Dar din această continuare nu rezultă nici că ideologia globalismului ar avea suport și nici că globalizarea va rămâne cum este. Multe indicii sunt ale trecerii la corectarea globalizării. Să venim la fapte. Nu reiau explicitarea globalizării pe care am făcut-o în altă parte. Faptele care au atestat realitatea globalizării nu sunt oarecari. Anume, în cercetarea ştiinţifică, criteriile de performanță sunt ale unei piețe unice. Securitatea fiecărui stat depinde, în era nucleară, de aranjamente la scara lumii. Cele mai competitive ziare, edituri, posturi de televiziune de astăzi acoperă globul și fasonează cunoștințele, știrile care se distribuie și sensibilitățile. În economie, la nivelul anilor nouăzeci, protecţionismul își pierduse actualitatea chiar pentru economia cea mai puternică. Începând cu argumentarea lui Robert Reich (The Work of Nations, Vintage, Random House, New York, 1992) și cu administrația lui Bill Clinton, s-a asumat că  protejând o industrie, se dezavantajează altele, că […]

Citește mai mult

Erorile lui George Soros

Desigur, oricine are dreptul să adere la o filosofie sau alta. Când însă persoana care și-a ales o filosofie îi atacă pe cei care nu o împărtășesc, suntem datori să vedem despre ce este vorba. Este cazul lui George Soros. Miliardarul a publicat de curând un articol, în Project Syndicate (1 ianuarie 2017), în care își propune să apere “societatea deschisă” atacându-i pe mulți – de la Donald Trump, Vladimir Putin, diverși lideri europeni, la numeroși fără nume. George Soros invocă de la început ascendența sa în filosofia lui Karl Popper și face distincții cu pretenții. Cei vizați nominal – președintele ales al SUA și președintele Rusiei – nu au ocolit prilejul de a respinge sorosismul, deja cu ani în urmă, și, probabil, vor reacționa, într-un fel sau altul și acum. Cât despre ascendența într-o filosofie, nimeni nu este împiedicat să o revendice cum poate. Distincțiile lui George Soros sunt însă îndoielnice, iar asumpția după care optica sa constituie singura apărare a societății deschise este fără acoperire. Din acestea pleacă și erorile sale, între timp răspândite sub numele de sorosism în diferite țări, pe care mulți le-au semnalat. De aici izvorăsc evaluările greșite ale lui George Soros. Să ne oprim […]

Citește mai mult

Amatorismul organizat

  Nu mai sunt lideri de anvergura lui Churchill, Adenauer sau de Gaulle, nici de cea a lui Harold Wilson sau Willy Brandt, a lui Helmut Schmidt sau Jacques Delors, se spune frecvent în Europa. Deja în 1984, Jürgen Habermas, cel mai profilat filosof de astăzi, invitat în Parlamentul Spaniei să susțină o conferință pe tema resurselor schimbării (Die neue Unübersichtlichkeit, Suhrkamp, FaM, 1985, pp.141-167), semnala scăderea acestora și relansa tema capacității celor care conduc. Dar și dacă ar fi lideri, nu ajunge. Căci liderii pot  iniția și conduce mișcări de reorganizare, dar abia oamenii de stat pot reforma statele și relațiile acestora. Fiind pretențioasă, întrebarea „unde sunt oamenii de stat?” se pune mai rar. Resimțindu-se însă nevoia lor în crizele interne și internaționale existente, întrebarea nu poate fi evitată. În conjuncturi în care trebuie luate decizii cruciale se înalță lideri. La cotituri ale istoriei se afirmă oameni de stat. Dar ar fi greșit să vedem totul prin prisma împrejurărilor, mai ales că sunt frecvent conjuncturi și cotituri, dar lideri și oameni de stat nu apar. „Unde sunt liderii?”, se întreabă mulți cetățeni ai României actuale în fața stagnării în neajunsuri. Unii îl au în minte pe regele Carol I, […]

Citește mai mult

Confucius astăzi

Confucius a trăit cu cinci secole înaintea lui Isus Hristos și îl precede pe Socrate, dar concepția sa a rămas, de asemenea, inspiratoare până astăzi. Lui Isus îi datorăm, cum știm, religia mântuirii prin iubirea aproapelui, sub semnul căreia se află o eră a istoriei umanității. Socrate a pus filosofia pe direcția maieuticii și a găsirii “generalului” în experiență. Confucius elaborase filosofia ca înțelepciune concentrată asupra vieții împlinite și conviețuirii. La cinci secole de la  dispariția sa, un împărat din dinastia Han a triat diversele concepții elaborate până atunci în China și a ales învățătura lui Confucius ca doctrină. Observându-i anvergura și izbiți de similitudini cu creștinismul, în 1687, la Paris, iezuiții au publicat prima traducere în latină a reflecțiilor lui Confucius. Ei i-au și consacrat numele: Qui Zhong Ni devenise, pentru discipoli, maestrul Kong, Kong Fu Zi în exprimarea acestora. A urmat o istorie care a menținut învățătura lui Confucius în tezaurul umanității într-o poziție cheie. În anii postbelici, a avut loc confruntarea fățișă dintre maoismul centrat pe “contradicție” și confucianism, centrat pe “armonie”. Confruntarea a durat până în 1974, când însuși Mao Zedong a proclamat prioritatea politică a “unității” chinezilor. Este demn de reținut faptul că liderul de […]

Citește mai mult