Arhive dupa noiembrie 2017

Monografii ale gândirii contemporane

Filosofia lui Habermas, Rao, București, 2017 Ponderea pe care o dețin Jürgen Habermas, cel mai profilat filosof pe scena lumii de astăzi, și Joseph Ratzinger, cel mai influent teolog din ultimele decenii, este bine cunoscută. Anvergura lor îi plasează în succesiunea lui Kant, Hegel, Peirce, Husserl, Dewey, Wittgenstein, Heidegger, respectiv Schleiermacher, Rosenzweig, Bultmann, Romano Guardini, Barth, Henri de Lubac. Aproape în orice țară s-au publicat traduceri din opera lor, monografii sau măcar articole. Profesorul Andrei Marga lansează două monografii elaborate pe parcursul ultimilor cincisprezece ani. Este vorba de monografia filosofică Filosofia lui Habermas (Editura Rao, București, 2017, 672 pagini) și de studiul monografic Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Editura Meteor, București, 2017, 3o4 pagini). Sunt monografii bazate pe cercetarea întregii opere a lui Habermas și, respectiv, a lui Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea și a exegezei ce li s-a consacrat. Cercetarea a fost întreprinsă de Andrei Marga în calitate de profesor de istoria filosofiei contemporane. Monografiile se bazează și pe contactele personale pe care autorul le-a avut în timpul pregătirii doctoratului în Germania federală și în anii ce au urmat cu cele două personalități care au urcat necontenit în avanscena culturii contemporane. Pe parcursul anilor, Andrei […]

Citește mai mult

Philosophy in a Changing Europe (Filosofia într-o Europă în schimbare), Editura Academiei, București, 2017

Editura Academiei Române a tipărit în ultimii ani o seamă de cărți ale lui Andrei Marga ce constituie premiere în cultura română și au relevanță internațională. Volumele Argumentarea (2010), The Destiny of Europe (2011), Religia în era globalizării (2013), Universitatea veritabilă (2015), Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice (2016) sunt printre acestea. Recent, aceeași editură a reunit în volum, sub titlul Philosophy in a Changing Europe [Filosofie într-o Europă în schimbare] (Editura Academiei Române, București, 2017, 306 pagini) conferințele prezentate de Andrei Marga în instituții din diferite țări. Sunt conferințe susținute la universități sau institute de cercetare avansată din Riverside (California), Leipzig, Viena (cu prilejul primirii Premiului Herder), Paris, Budapesta (cu ocazia primirii unui titlu onorific), Tel Aviv, Tokyo, QuFu-Beijing, Maribor, Montpellier, Washington DC, Beirut, Würzburg, Harvard, Roma, București (la primirea Marii Cruci de Merit a Germaniei) și altele. Noul volum oferă un tablou concludent al unor probleme de stringentă actualitate, al soluțiilor elaborate de filosoful clujean și al concepției pe care acesta a articulat-o. Publicăm în cele ce urmează coperta și prefața autorului la acest volum edificator. Reporter „Schimbările în Europa au fost continue și au mers mult dincolo de cotitura istorică din 1990. Anticiparea lui Hegel, conform […]

Citește mai mult

Ocolirea faptelor

Dacă miza unei societăți este mai mult decât viețuirea oricum, atunci ocolirea faptelor, desconsiderarea metodelor și încălcarea logicii elementare, atât de copioase în România de astăzi, ar trebui să pună pe gânduri. Ele afectează evident sănătatea societății și-i împiedică performanțele. Să privim realitatea în față. Azi, observând ocolirea faptelor. Cunoștințele de istorie întrețin, cum știm, cultura și inspiră decizii. Mai ales acolo unde se perpetuează tradiții, iar științele sociale nu conving. Ce fel de redări ale istoriei găsim, însă, pe rafturi? Nu s-a elaborat nici până azi istoria propriu-zisă a ultimului secol din viața țării. Sunt controverse – extremismele anilor treizeci, crimele vremii, poziția țării în războiul mondial, deznodământul acestuia, comunizarea postbelică, înlăturarea ceaușismului, ceea ce a urmat – dar ele se dezleagă foiletonistic sau cu evaluări de ocazie. Nici una nu se lămurește până la capăt, documentat fără reproș, și se reia. Cercetările de referință se dau din afară. În mod exact, vin dinspre istorici, de pildă, Andreas Hillgruber, Jean Ancel, Robert Levy, Antonia Rados, care au stăruit în arhive. Sintezele indigene de istorie națională aruncate recent pe piață conțin susțineri pe care până și arhivele publicate de curând le contrazic. În schimb, chiar dacă oameni stăruitori dau monografii […]

Citește mai mult

Karl Rosenzweig sau cotitura existențială a filosofiei 

În anii douăzeci,  în filosofia europeană s-a produs cotitura de la teleologia modernă la o abordare existenţială ce a deschis o cale nouă pentru filosofie. Această cotitură au reprezentat-o iniţiativele de gândire ale lui Karl Rosenzweig. În literatură, desigur, Franz Kafka şi Jorge Louis Borges au semnalat-o. Pentru a sesiza cât de profundă a fost schimbarea, să ne amintim Filosofia istoriei a lui Hegel. „Statul este ideea divină aşa cum se înfăţişează ea pe pământ. El este astfel prin excelenţă obiectul prim al istoriei universale, în cadrul căreia libertatea dobândeşte obiectivitatea ce i se cuvine şi trăieşte bucurându-se de ea. Căci legea este obiectivitatea spiritului şi voinţă în adevărul său; numai voinţa care se supune legii este liberă, căci ea ascultă de sine, este la sine însăşi, deci liberă. Întrucât statul, patria reprezintă în existenţă convieţuirea, întrucât voinţa subiectivă a omului se supune legilor, dispare contradicţia dintre libertate şi necesitate. Raţionalul este necesar ca fiind substanţialul, iar noi suntem liberi, întrucât acceptăm raţionalul ca lege şi-l urmăm ca substanţă a propriei noastre fiinţe, voinţa obiectivă şi cea subiectivă se împacă astfel, formând una şi aceeaşi entitate pe care, nimic n-o tulbură… Istoria universală înfăţişează treptele evoluţiei principiului ce are drept […]

Citește mai mult

Enciclicele lui Benedict al XVI-lea

Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea poate fi întâlnit în istoria enciclicelor papale în triplă ipostază: ca pregătitor, în virtutea ponderii neobișnuite, fiind teolog de vârf și prefect al Sanctum Officium, al unor enciclici ale lui Ion Paul al II-lea; ca papă și autor al trei enciclici;  și ca autor al enciclicii aflată în pregătire la data retragerii din 2013, preluată și definitivată de de noul suveran pontif, papa Francisc. Din prima categorie fac parte mai multe enciclici, dar în primă linie Fides et Ratio (1998), care exprimă detaliat concepția ratzingeriană asupra corelațiilor rațiunii și credinței. Din a doua fac parte Deus Caritas Est (2006), Spe salvi (2007), Caritas in Veritate (2009). A patra enciclică scrisă de Benedict al XVI-lea este Lumen Fidei (2014), care a fost transferată succesorului său, care o și semnează. Trei observații se impun făcute din capul locului. Prima se referă la întrebarea dacă este mult sau puțin. Așadar, dacă sunt suficient de multe encliclici sub numele lui Benedict al XVI-lea. Atunci cînd a fost întrebat, papa emerit a răspuns, în Letzte Gespräche (2016), că munca la monografia Iisus din Nazareth i-a luat timp. Putem adăuga imediat o întrebare retorică: cîte enciclici nu sunt cuprinse în […]

Citește mai mult

Despre relevanța premiilor naționale

Orice discuție asupra premiilor naționale stârnește sentimente complicate. Dovadă este și faptul că după aproape orice ierarhizare nemulțumirile justificate explodează. Pe de o parte, prestigiul premiilor, ca și al titlurilor, ce se acordă în țara noastră nu numai că nu este ridicat, dar a scăzut continuu prin improvizație, imprecizia criteriilor și cedări în raport cu acestea. De aceea, sentimentul luptei cu morile de vânt nu este totdeauna fără suport. Acest sentiment îl ai văzând ceea ce se petrece, de pildă, în asociații profesionale și la târgurile de carte. Cineva, nu demult, socotea cartea ca cel mai mare bun al civilizației; dar cât de mare este respectul pentru carte? În multe astfel de asociații și târguri nu contează propriu-zis cărțile, nici ce se scrie în ele, decum ce valoare comparativă au acestea. Contează o valoare comercială, și ea percepută superficial, și mai ales opinia mereu grăbită a câtorva care se autoproclamă repere și care sunt tămâiați de teama verdictului lor. Nu discutăm aici de ceea ce face acest sentiment greu de reprimat. Este vorba de mulțimea de titluri fără acoperire la care s-a ajuns în instituțiile de consacrare ale țării – ingineri fără invenții, economiști fără soluții, istorici  fără operă, experți […]

Citește mai mult

Populism și autoritarism

Acuzația de populism este la modă. Dacă, în locul austerității,  guvernul pune consumul ca motor al economiei, este socotit populist. Se spune la fel dacă cineva propune politici, internă și externă, scutite de amatorism și cu efecte benefice pentru cetățeni. La drept vorbind, în asemenea cazuri nu este vorba de populism, ci de altceva. Este adevărat că în realitatea vieții este uneori dificilă găsirea frontierei dintre populism și aplicarea democrației, dar delimitarea lor trebuie menținută. Discuția s-a complicat după ce în Statele Unite a luat contur curentul autodenumit „populism”. Acesta a și câștigat  Casa Albă și Senatul în 2016. Dincolo de Ocean termenul se referă, însă, la ceva aparte. Spre a ne da seama, să ne amintim că printre republicani s-a aspirat intens la recâștigarea direcției politice, în confruntare cu măsurile lui Barack Obama, în domenii precum impozitarea, sănătatea și educația. Grupul fostului președinte a aplicat măsuri mai integrative, în reacție la criza financiară izbucnită în 2008, dar a perseverat pe linia globalizării economice și a neoliberalismului. Era dificilă smulgerea puterii din mâinile unui grup care s-a organizat din timp, cu mobilizări fără precedent pentru a continua în jurul candidatei democrate. În acest cadru, strategia avansată, avându-l ca pivot pe […]

Citește mai mult

Asumarea de sine

Ca urmare a lacunelor vieții publice, în România actuală abundă argumentații de neînțeles pentru cineva lucid. Multe sunt dea dreptul ridicole în raport cu nevoile concrete ale țării. Bunăoară, din 2014 încoace, un întreg curent, în căutare vizibilă de stăpâni, se opune, mobilizând adesea naivii, la schimbarea legilor justiției și a șefilor ei, sub pretextul că schimbarea ar îndepărta de Europa. La orice tentativă de a obliga lanțurile de supermarketuri să comercializeze și produse indigene, aceiași spun că măsura ar contrazice piața liberă. Ideea impozitării profitului făcut în România de către bănci ar izola țara de circuitele financiare. Iar când un ambasador face grimase, exprimând interese care îl privesc, ar fi semn că apartenența europeană a României este îndoielnică. Internaționalizarea, spune acest curent, ar fi vitală și nu am avea decât să ne pliem la cerințele ei. Șirul exemplelor a sporit în ultimii ani, când România nu numai că nu mai are inițiative, dar își slăbește profilul internațional sub covorul vorbelor goale. S-a ajuns din nou ca declarații protocolare sau strângeri de mână ocazionale să fie raportate ca succese, chiar dacă în ascuns se plătește din greu, în vreme ce țări din regiune fac afaceri mănoase, nu doar schimburi de […]

Citește mai mult

Absența creștin-democrației

Cum cei mai mulți se consideră creștini, se poate spune că, în Europa, creștinismul este mai mult decât viziune – este însuși mediul formării și referința fundamentală. Pot fi, însă, luate în serios partidele și persoanele ce-și afișează adesea cu emfază afilierea? Le putem crede? Unde este, cel puțin în România de azi, creștin-democrația ca un alt stâlp – alături de liberalism și social-democrație –  al unui pluralism sănătos? Astăzi, în comparație cu lunga sa tradiție, creștinismul ne privește dintr-o poziție profund nouă. Ca ulterior născuți, se cuvine să luăm în seamă cel puțin trei praguri înregistrate în creștinismul zilelor noastre – asumarea tematicii sociale, promovarea libertăților și drepturilor individuale, orientarea spre umanizarea condițiilor vieții  – care au schimbat cursul istoriei. Deja la mijlocul secolului al XIX-lea, biserica începea să-și elaboreze doctrina socială care rezulta din credința în Iisus. Ea nu mai lua automat partea stăpânului, ci se îndrepta spre sărmanii societăților. Predicile încetau să mai justifice necazurile lumii de dincoace și  promovau soluții de ameliorare a societății înseși. Von Ketteler și Marx au format atunci o opoziție celebră, plină de urmări. Până la noi, două enciclici – Populorum Progressio (1967) și Caritas in Veritate (2009) – au configurat abordarea […]

Citește mai mult

Condiția social-democrației

Continuând examinarea pluralismului actual, aș spune că social-democrația rezultă din istorie, nu din convenții, cum susțin nelipsiții detractori. În fond, decalajele grave din societate și abuzurile de toate felurile nu pot fi tăgăduite decât în imaginație. Cu jumătate din populație la limita sărăciei, cu democrația feudalizată și nedreptățile care se comit, România nici nu are cum să progreseze fără social-democrație. Poate fi însă socotit social-democrat vreun partid actual? Un renumit sociolog observa că astăzi se vorbește la „stânga”, dar se trăiește pe „dreapta” (p.53) într-o situație de “empirie neclarificată și cu idei nelămurite” (Armin Nassehi, Die letzte Stunde der Wahrheit. Warum rechts und links keine Alternative mehr sind und Gesellschaft ganz anders beschrieben werden muss, Murmann, Hamburg, 2015, p.62). Aș adăuga doar că experiența de la Carpați aduce ceva în plus – se vorbește la „stânga”, dar nu numai că se trăiește pe „dreapta”, ci se și gândește sub influența „dreptei”. Unii social-democrați de la noi ajung să declare că reprezintă clasa de mijloc. Această opțiune le reduce relevanța. Istoricește privind lucrurile, după 1989, social-democrația românească a amânat  democratizarea, apoi, ea a fost  blocată și, mai nou, este lovită, dinăuntru și din afară. Ea a admis târziu, abia în 1996, […]

Citește mai mult

Liberalism fără libertăți?

Să examinăm mai întâi, cum am promis, liberalismul autohton, apoi social-democrația, creștin-democrația și alte curente, spre a stabili felul în care se întâmpină la noi interesul public de a avea un pluralism sănătos. Mihai Sebastian, deja, remarca o trăsătură nefastă a dezbaterii publice din România – ideile sunt “nu numai nervoase, dar și exclusive. Ele nu rabdă o trecere pe alt plan decât al lor”. Nu contează fața cealaltă a lucrurilor și nici optica altuia. Nu preocupă adevărul sau dreptatea,  onoarea nicidecum. Se verifică de puțin cât de informate sunt opiniile. Dacă ne gândim la ziua de azi, cauzele sunt multe – cu grava confuzie a valorilor, carențele de educație, ascensiunea neisprăviților printre ele. Cu siguranță, însă, una dintre cauze rezidă în aceea că a gândi în condiții de libertate este mai dificil, în vreme ce clișeele nu cer efort. Alternativa examinării responsabile a situațiilor, care duce la soluții, pierde astăzi în fața diversiunilor și redării liricoide a istoriei. Era de așteptat ca liberalismul, în calitate de curent organizat în jurul libertății individuale și gândirii argumentative, să pună capăt “culturii de brutalități și tranzacții” pe care același scriitor o vitupera. Mulți concetățeni trăiesc această așteptare. Desigur, liberalismul însuși (detaliat în […]

Citește mai mult

Cauze ale rămânerii în urmă

Din generație în generație, revine întrebarea: cui i se datorează rămânerea perseverentă în urmă a României, pe care o constată oricine se informează și face comparații? Nici un răspuns – precum căderea cu secole în urmă sub dominația orientală sau dependența de alte țări sau oricare altul – nu are forța explicativă a faptului că a fost slabă „constelația politică și atmosfera culturală” care a favorizat dezvoltarea în alte locuri (Daniel Chirot, ed., The Origins of Backwardness, 1989). Această susținere a fost confirmată încă o dată de lentoarea și slăbiciunile tranziției de după 1989  (detaliat în Andrei Marga, Cotitura culturală, 2005), iar ceea ce se petrece în ultima decadă, sub ochii noștri, o reconfirmă. În epoci mai îndepărtate, dezvoltarea a fost favorizată de acțiunea conjugată a regilor, nobililor, clericilor, învățaților și a instituțiilor corespunzătoare. În epoca modernă „constelația politică”, bazată pe libertăți și drepturi individuale, pluralism politic, parlamentarism, și „atmosfera culturală”, având ca nucleu cooperarea liberă și argumentativă a diverselor forțe din societate,  s-au dovedit a fi cele mai propice dinamicii unei societăți. Viața oamenilor depinde de ceea ce se face sau nu se face în domeniile economiei, administrării și culturii, toate aflate însă sub impactul politicii. Numai naivitatea mai […]

Citește mai mult

Reforma educației Trump- DeVos

În pofida succeselor politice, realităţile nu sunt încântătoare. „Naţiunea în care trăim azi este mai violentă şi vulgară, mai trivială şi cinică, mai ignorantă şi fără remuşcări, mai deviantă şi deprimată decât cea în care am trăit odinioară. O cultură populară, care este deseori brutală, înfiorătoare şi îndrăgostită de moarte, fură inocenţa multor copii. Oamenii ucid alţi oameni şi se sinucid cu o mai mare uşurinţă. Bărbaţii şi femeile se abandonează unii pe ceilalţi şi îşi abandonează copiii fără prea multă ezitare. Căsătoria şi familia americană sunt mai slăbite, mai instabile şi mai puţin normative”. Așa caracteriza  starea culturii William J. Benett,  fost secretar al educației americane (vezi The Index of Leading Cultural Indicators. American Society at the End of the Twentieth Century, 1999). Aceste realităţi nu țin doar de trecut și nu sunt numai în America. Aici, însă, capacitatea de reacție la timp și de inovare s-a dovedit a fi mai mare. Îmi amintesc lunga discuție pe care am avut-o în 1998 la Washington DC, pe subiecte cruciale ale culturii, cu un alt legendar secretar al educației, Richard Riley. Domnia sa spunea, încântat că tocmai primise din partea Casei Albe două miliarde de dolari, dintr-un excedent bugetar, că va […]

Citește mai mult

Diplome și titluri fără acoperire

Seton Watson spunea că România este trădată chiar de cei care vor să o reprezinte. „Toate trăsăturile menţionate… – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile contra avantajelor funcției și relațiilor la vârf – au existat în România într-o mare măsură. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă… Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene” (Eastern Europe Between the Wars, 1945). Evident, titrații, suprapuși cu intelectualii, erau vizați, de asemenea. Interesant este faptul că despre situație și-au spus părerea răspicat mari conștiințe din țară. „La noi – scria Virgil I. Bărbat – politicienii ajung specialiști: miniștri de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. În alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (p.185). Iar „oportunismul bizantin” face ca intelectualii să caute mai mult adaptarea, decât ameliorarea stărilor de lucruri (Dinamism cultural, p.218). Liviu Rebreanu a pus nefericirile țării în seama nepriceperii celor care decid și a atmosferei. „Cinstea, ca o […]

Citește mai mult

Mărturisirile lui Benedict al XVI-lea 

Cel mai influent teolog din anii șaizeci încoace și primul papă emerit din istorie, Benedict al XVI-lea, a publicat un nou volum, sub titlul Ultimele convorbiri (Letzte Gespräche. Mit Peter Seewald, Droemer – Knaur, München, 2016, 286 p.). Titlul este tulburător. Poate fi, să sperăm, doar ultimul volum din seria de convorbiri ( Salz der Erde, 1996; Gott und die Welt, 2000; Licht der Welt, 2010) pe care Joseph Ratzinger le-a realizat cu ilustrul jurnalist. Oricum, momentul este istoric. Suntem în fața gândurilor recente ale personalității care a fost, cum spunea papa Francisc, “mintea  teologică” a lungului pontificat al lui Ioan Paul al II-lea  și cel mai mare teolog dintre papi. În interviul luat de Peter Seewald în mănăstirea Mater Ecclesiae din Grădina Vaticanului, în care s-a retras fostul papă, Benedict al XVI-lea mărturisește că nu puterea pe care o dă scaunul papal a fost sentimentul său. Dimpotrivă, “am resimțit <puterea> nu ca și cum eu aș fi mai tare, ci totdeauna ca răspundere, ca ceva greu, care te copleșește. Ca ceva care te obligă să te întrebi în fiecare zi: sunt eu pe măsură?” (p.27). Iar atunci când la întrebare răspunsul propriu a fost negativ, a intervenit, onest, retragerea. […]

Citește mai mult

Liviu Rebreanu despre lucrul prost făcut

Ce ar putea lămuri mai bine o situație decât opinia unor personalități lucide și devotate? Nu este una care a gândit pe cont propriu și contează prin integritate și anvergură care să nu fi acuzat confuzia de valori și aducerea la decizii a celor nepregătiți. Constantin Brâncuși spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă”. Adică, lucru de mântuială, prost făcut. Liviu Rebreanu,  susținea cam același lucru în Jurnalul său (Liviu Rebreanu, Opere, Minerva, București, 1998, vol.17 și 18), conceput, cum se știe, ca altă adresare către posteritate. Merită cu prisosință să reflectăm și astăzi asupra acestei adresări. De altfel, nu dăm seama de întreaga personalitate a romancierului încă neîntrecut al literaturii române fără a lua în seamă gândurile sale despre mersul societății românești. Partea cea mai gravă a Jurnalului, tematic vorbind,  se referă la sfârșitul domniei lui Carol al II-lea și aducerea Legiunii la putere. Sunt, de fapt, anii încheierii, înăuntru și în afară, a promițătoarei Românii Mari, pe care Liviu Rebreanu i-a trăit cu cea mai ridicată intensitate. Pasajele din Jurnal sunt mărturia, iar […]

Citește mai mult

Sensul genuin al justiției

În filosofia contemporană continuă seria restabilirii conceptelor proprii modernității. John Dewey a recuperat sensul democrației arătând cât de importantă este trecerea de la democrație ca simplă tehnică de alegere periodică a reprezentanților, la democrație ca „formă de viață” [Ethik of Democracy (Etica democrației),1898], John Rawls a readus în actualitate înțelegerea nefragmentată a politicii arătând cum  se ajunge la o „societate bine-ordonată” [A Theory of Justice (O teorie a justiției), 1971], William Galston a reafirmat legătura liberalismului cu valorile [Liberal Purposes (Finalități liberale), 1991], Jürgen Habermas a restabilit caracterul discursiv al dreptului [Faktizität und Geltung (Facticitate și validitate),1993]. Fiecare dintre demersuri oferă instrumente pentru a analiza domenii marcate de rătăcirea în formalism. Astăzi, Michel J. Sandel le adaugă o filosofare și ea de nivel înalt. Înainte de orice, Michael J. Sandel  a arătat că din conceptul kantian al persoanei rezultă un „liberalism deontologic” care intră în coliziune cu afilierile constitutive (constitutive attachements) ale vieții oamenilor, încât trebuie gândit un „liberalism comunitarian”, în care oamenii discută fără îngrădiri organizările vieții lor [Liberalism and the Limits of Justice (Liberalismul și limitele justiției), Cambridge University Press, 1982]. Apoi, mai recent,  Michael J. Sandel a arătat cum se constituie dreptul în cursul dezbaterii civice curente […]

Citește mai mult

Dispar stânga și dreapta?

Sunt multe indicii că alternativa „stânga” – „dreapta” în viața politică a democrațiilor s-a erodat. Nu este astăzi, cel puțin  în Europa, vreun partid de dreapta care să guverneze fără măsuri de stânga (de exemplu, compensări sociale), și nici partid de stânga care să nu folosească ceva din arsenalul dreptei (precum privatizarea unor unități). Promisiunile electorale sunt contextuale, iar guvernarea este altceva  și, prin forța lucrurilor, nu mai poate fi „pură”. Acest indiciu este sprijinit de numeroase altele din viața publică a zilelor noastre. Cum s-a observat, distincţia dintre „dreapta” şi „stânga” a fost univocă atât timp cât relaţia dintre valorile lor conducătoare, libertate şi, respectiv, egalitate a fost cercetată în domenii precum puterea de stat sau economia. Ea s-a relaxat din momentul în care s-au tematizat, de pildă, șansele sociale ale genurilor. Pe de altă parte, aşa cum comunitarienii au arătat, instituţiile politice nu se pot evalua după criterii atemporale, ci numai considerând contextele fluide. În plus, “stânga” şi „dreapta” au operat cu două valori, anume, „libertatea” şi „egalitatea”, dar, între timp, efectivul valorilor în dispută a sporit. S-au adăugat, de exemplu, „unitatea contractuală”, cu noul contractualism; „binele comun”, cu comunitarismul; „utilitatea”, cu noul liberalism; „androginia”, cu feminismul (Will […]

Citește mai mult

Cauze ale rămânerii în urmă

Din generație în generație, revine întrebarea: cui i se datorează rămânerea perseverentă în urmă a României, pe care o constată oricine se informează și face comparații? Nici un răspuns – precum căderea cu secole în urmă sub dominația orientală sau dependența de alte țări sau oricare altul – nu are forța explicativă a faptului că a fost slabă „constelația politică și atmosfera culturală” care a favorizat dezvoltarea în alte locuri (Daniel Chirot, ed., The Origins of Backwardness, 1989). Această susținere a fost confirmată încă o dată de lentoarea și slăbiciunile tranziției de după 1989  (detaliat în Andrei Marga, Cotitura culturală, 2005), iar ceea ce se petrece în ultima decadă, sub ochii noștri, o reconfirmă. În epoci mai îndepărtate, dezvoltarea a fost favorizată de acțiunea conjugată a regilor, nobililor, clericilor, învățaților și a instituțiilor corespunzătoare. În epoca modernă „constelația politică”, bazată pe libertăți și drepturi individuale, pluralism politic, parlamentarism, și „atmosfera culturală”, având ca nucleu cooperarea liberă și argumentativă a diverselor forțe din societate,  s-au dovedit a fi cele mai propice dinamicii unei societăți. Viața oamenilor depinde de ceea ce se face sau nu se face în domeniile economiei, administrării și culturii, toate aflate însă sub impactul politicii. Numai naivitatea mai […]

Citește mai mult

Un nou feudalism?

Feudalismul – ne spun istoriile – este societatea organizată în jurul posesiei pământului, rezultată din merite specifice. Cine deține pământ stabilește condițiile muncii, distribuția bunurilor și decide mersul societății. În timp, forța posesiei pământului a fost înlocuită cu forța altor posesii – de capital, de funcții, de mass media. Meritele istorice devin secundare. Onoarea, care ținea de principiul acelei orânduiri, a fost înlocuită cu oportunismul. Legalitatea nu mai este derivată dintr-un principiu, ci rezultă din târguri în care se vinde orice. O refeudalizare s-a produs în lume. Deja Thomas Jefferson spunea că și un singur monopol poate limita democrația (Letter to Galatin, 1802). Ne dăm seama unde suntem astăzi, în condițiile enormelor concentrări de putere economică, politică, militară, mediatică. Feudalismul a revenit însă nu doar indirect, prin monopolizare, ci în forme de-a dreptul primitive. Posesia de funcții, de bani, de mass media, în condițiile subdezvoltării instituționale și inculturii, ajunge să dicteze. Dictatul este fățiș unde democrația este butaforică. Semnele noului feudalism sunt în diferite locuri din lume. Din nefericire, în România, ele abundă. Am în vedere aici doar șase indicii: interpretarea funcțiilor publice ca proprietăți; impunerea de legi fără dezbatere; luarea societății în captivitate de către serviciile secrete; nepotismul; sportul […]

Citește mai mult

Unitatea morală a vieții

La noi se mai crede că morala este o disciplină « moale », iar etica este doar « eseu ». Morala este luată ca o chestiune de sfătuire ori de predică, dacă nu cumva ca un fel de prelucrare propagandistică. Se acceptă greu că morala are pretenții la fel de legitime ca dreptul, chiar dacă nu poate apela decât la puterea străină de forță a conștiinței, iar etica are rigorile inflexibile. Ne dăm seama de toate acestea urmărind reflecțiile celui mai profilat exponent actual al eticii în cultura română –  Vasile Morar. El a circumscris o „moralitate elementară” în orizontul „modului de a fi al omului”(Morala elementară. Stări, praguri, virtuți, Paideia, București, 2011). Viața umană, departe de îngustimile din abordările curente, o concepe în triplul raport al omului – cu sine, cu ceilalți (societatea) și cu istoria. „Situația morală elementară” Vasile Morar o echivalează cu „convergența între emancipare și moralitate în toate sferele vieții” (p.12). „Morala elementară” a lui Vasile Morar nu se lasă anexată nici de ansamblul științific-economic, nici de cel juridico-politic, nici de orice alt ansamblu (de pildă, al artei, al filosofiei, al religiei), chiar dacă nu se poate rupe de vreunul. Ca exemplu, în vreme ce „situația politică elementară” operează cu […]

Citește mai mult

Etică practică

Cât de mare poate fi distanța dintre conceptualizări și ceea ce trăiesc oamenii? Această întrebare trebuie pusă mereu dacă este vorba ca elaborările intelectuale – indiferent de domeniu –  să-și păstreze sensul. Întrebarea a fost pusă de cei care lucrează astăzi la elaborarea nu doar a eticii, care, de la Etica nicomahică a lui Aristotel, lămurește în ce constă binele, nu doar a moralei, care vrea să capteze reguli  de comportament, ci și a “eticii practice”. Ea acoperă nevoia de a lega cele două cu ceea ce se trăiește zi de zi. Această nevoie a devenit mai mare în epoca formalizărilor și specializărilor cunoașterii, care au mărit distanța amintită. Prea des preocupările de etică și morală iau alură de cabinet și se îndepărtează de viața trăită. Se poate spune că dacă etica s-ar fi dezvoltat în direcția vieții trăite, nici nu era loc pentru etica practică, după cum managementul, despre care se discută mult astăzi, și-ar fi găsit cu greu loc dacă teoria acțiunii ar fi mers până la capăt. Cât de avenită este acum etica practică ne dăm seama aruncând o privire în scrierile ei. Aduc în față, ca ilustrări, trei dintre acestea. În The Life You Can Save […]

Citește mai mult

Conceptul dinamic al națiunii

Istorici cu bună stăpânire a conceptelor (de pildă, Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989 [Democrație și globalizare. Europa după 1989], C.H.Beck, München, 2015, p.228-229) arată că modelările postbelice ale Europei, au nevoie astăzi de reevaluare pe direcția reprofilării națiunilor. Franța este chemată să-și asume proeminența, Germania își regăsește vocația central-europeană, țările Europei Centrale revendică un rol de sine stătător, narativii integrării europene se cer actualizați. Argumentul este întărit de sociologi. Unii (Harold Berman, Recht und Rechtsrevolution: die Bildung der westlichen Rechtstradition [Dreptul și revoluția în drept:formarea tradiției occidentale a dreptului], Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991) au atras atenția asupra emergenței naționale a evoluției dreptului. Alții (Ulrich Beck, Macht und Gegenmacht im globalen Zeitalter [Putere și contraputere în era globală], Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2002) au semnalat împletirea dintre național și global în viața societăților actuale. Ceva mai recent (Saskia Sassen, Territory-Authority-Rights. From Medieval to Global Assemblages [Teritoriu –autoritate – drepturi. De la organizările medievale la cele globale], Princeton University Press, 2006) au arătat că globalizarea are rădăcini în evoluția unor națiuni, încât ceva național la origine a devenit suportul relativizării statelor naționale. O analiză reprezentativă (Pierre Mannent, La Raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe [Rațiunea […]

Citește mai mult

Despre absolut

După cum știm, Nietzsche a acuzat „moartea lui Dumnezeu” în cultura tot mai scientizată a timpului său. Este vorba, trebuie spus imediat, de acuzarea unui fapt comis de oameni, nu de o proclamaţie emfatică, cum se interpretează adesea greşit! Mai știm că, în Fraţii Karamazov, Dostoievski a speculat în jurul a ceea ce s-ar petrece dacă Dumnezeu nu ar fi. În scena Marelui Inchizitor, el a imaginat chiar ceea ce ar întâlni Iisus dacă ar veni printre oamenii subjugaţi de aparate birocratice. Ştim, de asemenea, că ştiinţele moderne şi-au avut terenul de emergenţă în tradiţia iudeo-creştină, că iluminismul a fost legat la origini de optici religioase asupra lumii şi că, pe acest fundal, s-a ridicat întrebarea: oare nu tocmai creştinismul a generat secularizarea care avea să-l provoace în secolele al XIX-lea şi al XX-lea? Între timp, au apărut teoreticieni – unii sunt teologi – care leagă, pe de-o parte, scăderea raportării explicite la Dumnezeu din cultura actuală de expansiunea „hermeneuticii deconstructiviste” şi opun relativismului devastator de azi comportamentul „ca şi cum Dumnezeu ar exista”. Dietrich Bonhoeffer este citat frecvent ca iniţiator al „teologiei creştinismului lipsit de religie”. Ştim, în sfârșit, că deja Kierkegaard a pus problema recreştinării culturii moderne, după […]

Citește mai mult

Problema inegalității

După ce Joseph E. Stieglitz și Paul Krugman au ținut capul de afiș propunând corecturi ale neoliberalismului, în avanscena gândirii economice au pășit Anthony Atkinson, Thomas Picketty și Reinhardt Marx. Fiecare atrage atenția asupra agravării inegalității în societățile avansate de astăzi. Alături de libertate, competitivitate, legitimare, demnitate umană, tema inegalității a revenit astfel în prim plan. Cunoscut printr-o scriere monumentală [Le capital au XXIe siecle (Capitalul secolului al XXI-lea), Seuil, Paris, 2013] asupra relației dintre profiturile la capital, ratele creșterii economice și venituri, Thomas Piketty a probat statistic o teză demnă de reținut. Nu se  confirmă anticiparea lui Karl Marx a măririi continue a discrepanțelor sociale ca urmare a acumulării bogăției în mâini tot mai puține, dar  nu se confirmă nici anticiparea opusă, a lui Simon Kusnetz, a nivelării diferențelor de venituri ca urmare a progresului științifico-tehnic. Situația este mai complicată. Datele atestă, de pildă, că în Europa, în intervalul 1900-1960, s-a redus inegalitatea și că „istoria inegalității depinde de reprezentările actorilor economici, politici și sociali despre dreptate și nedreptate, ca și de raporturile de forță și deciziile ce rezultă de aici” (citez din ediția germană, realizată la C.H. Beck, München, 2016, p.39-40). A doua concluzie este aceea că „în […]

Citește mai mult

Problema complexității

  Situațiile sunt deseori socotite a fi complicate. De multe ori, pentru a scuza insuficienta cunoaștere, indecizia, perplexitatea sau eșecurile. Termenul de complexitate a fost pus însă în joc pentru a reda o realitate – aceea că orice situație are părți componente și relații diversificate între ele. Mai nou, termenul a fost precizat, iar pe baza lui s-a articulat o viziune. Această viziune, încă prea puțin sesizată și, oricum, puțin cunoscută, este, totuși, o parte a peisajului cultural actual. „Cultura” de impresie,  de imagine, de amănunt trăit, de subiectivitate goală, cum ar spune Hegel, atât de răspândită în viața de azi, este provocată acum la corectare, prin recunoașterea complexității situațiilor, pe care o poate reda doar o descriere metodică, cu noțiuni lămurite. Ce înseamnă, însă, complexitatea? Ce viziune asupra societății și omului deschide recunoașterea ei? Am căutat să fac intuitivă complexitatea folosind observația că părintele economiei de piaţă a procedat precum părintele fizicii moderne (vezi Criza și după criză. Schimbarea lumii, 2012). Adam Smith a privit preţul produselor ca rezultat al raportului  ofertei şi cererii, în condiţiile în care piaţa nu este afectată de forţe exterioare, întocmai cum Newton a conceput mișcarea rectilinie și uniformă a corpurilor.  Aidoma mişcării corpurilor, […]

Citește mai mult

Autopoieza și noua concepere a vieții

În conceperea sistemelor vii, de la organisme naturale la comunități umane, apar mereu două neajunsuri majore: imprecizia descrierilor și slaba explicare a inovației. Pe ambele în științele mai noi, atât biologice cât și sociale, a căutat să le evite abordarea bazată pe teoria sistemelor autopoietice. Nu avem astăzi o mai bună captare a ceea ce se petrece în organismele vii decât să observăm construcția ce are loc, conform acestei teorii, pornind din interiorul acestor organisme Se vorbește frecvent de “constructivism”, ca de o altă abordare a realității umane, la concurență cu determinismul, cu structuralismul și, pe un plan ceva mai general vorbind, cu materialismul, cu idealismul obiectiv sau idealismul subiectiv. Pentru “constructivism” ceea ce este obiectiv  în jurul nostru, mai ales în cazul comunităților umane,  “este nu descoperit, ci aflat și instituit (erfundene)”. Atunci când se discută abordarea constructivistă, puțini merg, însă, la rădăcină. Aceasta se află neîndoielnic în opera lui Humberto R. Maturana, secondat de Francisco J. Varela și de o seamă de discipoli, care a adus cu sine o cotitură profundă. Nu ne ocupăm aici de istoriografia ideilor, pentru care sunt multe alte scrieri edificatoare (vezi, de pildă, Heinz von Foerster …, Einführung in den Konstruktivismus, Piper, München, […]

Citește mai mult

Unde este realitatea? Noi argumentări filosofice

„Unde este realitatea?” este întrebare străveche, iar cei mai mari filosofi s-au confruntat cu ea. Un filosof apărut recent  și viguros pe scenă, Matthew B. Crawford, o abordează într-o manieră nouă. El pleacă de la observația că astăzi oamenii sunt captați de multe lucruri și deturnați sistematic de la realitate, printr-o mulțime de stimulente amăgitoare, încât trebuie regăsită calea spre realitate. Cartea sa The World Beyond Your Head (2015) lămurește ambele – cum stau oamenii acum în raport cu realitatea și cum se ajunge la realitate. Cartea este fructul inteligenței și culturii unui om care, într-un fel, repetă viața lui Spinoza. Celebrul gânditor șlefuia lentile și filosofa liber. Matthew B. Crawford repară motoare de motocicletă și este profesor de filosofie la o renumită universitate americană. În plus, el a căutat să priceapă, ca observator coparticipant, cum experimentează lumea, de pildă, cumpărătorul dintr-un supermarket sau folositorul tabletei electronice sau călătorul cu avionul. Primul își dă seama, stând la casa de plată a magazinului și reflectând, că de fapt este luat ca spectator, ca public pentru o intenție care este dincolo de ceea ce se derulează în supermarket. La fel este luat călătorul când folosește tableta în avion sau când, în aeroport, […]

Citește mai mult

Lumea de după 2010

De răspunsul la întrebarea privind direcția în care se mișcă istoria actuală depinde adecvarea multor decizii din zilele noastre. Experți americani atrag atenția că se schimbă raporturile din lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuția puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) a propus regândirea opțiunilor strategice într-o lume ce a devenit mai complicată. Chiar și conservatori militanți (vezi Robert Kagan, The World America Made, Alfred A.Knopff, New York, 2012) iau act de schimbarea ce se petrece. Nu mai amintesc analize (vezi Helmut Schmidt, Die Mächte der Zukunft. Gewiner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013) ce au căutat să anticipeze ceea ce urmează. Spre a ne da seama mai precis de ceea ce se petrece să aruncăm mai întîi o privire în trecutul apropiat. Eric Hobsbawn (în The Age of Extremes, Abacus, London, 1996),  a arătat elocvent ce „lume” s-a prăbușit odată cu Primul Război Mondial – „civilizația occidentală a secolului al XIX-lea: această civilizație a fost capitalistă în economia ei; […]

Citește mai mult

Europa ritmurilor diferite

Aniversarea a 60 de ani de la începutul procesului de integrare europeană a fost așteptată cu interes, avându-se în vedere nevoia schimbării. Atât problemele Uniunii Europene percepute oficial – ținând de eșecul politicii austerității, fenomenul exit-ului, provocările competiției globale, schimbarea politicii SUA, noua migrație a popoarelor – cât și cele prea puțin percepute – mărirea decalajelor sociale, birocratizarea, ruperea de nevoile cetățenilor, absența viziunii – reclamă o cotitură energică. Căci, orice s-ar spune, sursa majoră a dificultăților rezidă în erori proprii. Acestea sunt pe o gamă largă, de la dezechilibrul dintre extindere și integrare și substituirea dezvoltării cu lărgirea piețelor, trecând prin derapajele unor democrații și oprirea descentralizării, la selecția defectuoasă a liderilor și reprezentanților și slaba lor calitate. Pe de altă parte, în lumea de după 2010 intervin, în continuare, prefaceri legate de recunoașterea importanței democratizării (Pierre Mannent, La Raison des nations, 2006), reprofilarea Marii Britanii, Germaniei și Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung, 2015), reasumarea de sine a națiunilor (Carlo Masala, Weltunordnung, 2016), tendința de „euroexit” (Brendan Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund, 2016), intrarea în „geometria variabilă a supraputerilor” (Andrei Marga, Societatea nesigură, 2016). În fapt, schimbarea lumii nu s-a oprit, nicidecum. Aniversarea urma să fie momentul […]

Citește mai mult

Aplicarea parteneriatului Romania- SUA

Relația cu Statele Unite ale Americii este relația cu uniunea care a schimbat cel mai mult istoria universală în ultimele mai bine de două secole, iar astăzi  este supraputerea hegemonică a lumii, de care depind decisive cam toate. Economia, politica, raporturile militare, cultura, în orice caz! Ea trezește fiecăruia amintiri și-i suscită reflecții. Îmi amintesc, de pildă, că, studenți fiind, Nicolae Mărgineanu, primul bursier român Rockefeller, ne spunea că generația sa a trebuit să învețe că America are multe obligații față de diferitele țări din Europa Răsăriteană, încât faptul trebuie luat în calcul. Un președinte al SUA a declarat cu ani în urmă, de pe o tribună din București, că, în calitate de aliat, România ar putea juca cu profit rolul unei punți. Îmi vine în minte aportul lui Eugeniu Sperantia, într-un curent central-european, care îl avea în frunte pe Thomas Masaryk, la semnalarea valorii pragmatismului american, când acesta era încă puțin recunoscut în Europa. Retrăiesc însuflețirea cu care am revenit din prima călătorie în SUA și încântarea declanșată de o primire în Biroul Oval și apoi de multe altele, pe care le-am evocat recent în Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice (Ed. Academiei Române, 2016). Desigur, nu sunt […]

Citește mai mult

Profilarea statelor astăzi

Cei mai competenți analiști semnalează că statele care nu se profilează printr-o politică proprie nu-și pot satisface interesele și valorifica resursele și contează puțin în dezbaterile și acțiunile lumii de astăzi.  Este mereu confirmat că politica externă  a unui stat are cea mai bună susținere într-o politică internă reușită, dar și că prima este un câmp de profilare esențial pentru a doua. Ce este de făcut astăzi, când toate par excesiv de complicate, pentru profilarea unui stat? Cu ani în urmă, am arătat că are loc o „schimbare a lumii” ieșită din cotitura istorică din 1989 (Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, 2013). Trăim însă în continuare într-o lume nu doar globalizată,  ci și  internaționalizată –  în bine, spun unii, în mai puțin bine, cum se tem alții. Frontierele de orice fel nu mai sunt rigide, cel puțin în Europa actuală. O lume fără frontiere este un vis, dar o lume cu frontiere permisive este o aspirație legitimă. Unde ne aflăm astăzi?  Opiniile dătătoare de ton din ultimii ani se cuvin luate în considerare. Bunăoară, Henry Kissinger observa că „haosul amenință, în același timp cu o interdependență fără precedent” (World Order, Penguin, New York, 2014, p.6). În trecut, […]

Citește mai mult