de Andrei Marga
Cu toate că dezbaterea asupra situației din România este firavă, se pot sesiza câteva puncte de vedere distincte în acest moment. Ele merită a fi circumscrise pentru a putea profila așteptata viziune asupra a ceea ce este de făcut.
Unii consideră că, în 2009-2012, țara noastră ar fi intrat în reforme, precum reforma sănătății, a educației, a salariilor, a pensiilor, a administrației, care ar fi chiar reforma statului și ar fi de dus la capăt. Acest punct de vedere nu distinge între schimbări și reforme. Adepții săi ignoră vizibil ceea ce înseamnă reforma și trec sub tăcere împrejurarea că niciuna dintre schimbările întreprinse nu a dat rezultate. „Austeritatea” carpatică nu s-a aplicat în nicio altă țară și seamănă mai curând cu deciziile Italiei anilor douăzeci. Ea nu s-a dovedit a fi nicidecum politica dezvoltării, de care țara noastră are nevoie.
Alții acuză alunecarea României în statutul unei colonii, ca urmare a dezindustrializării, preluării marilor sectoare (bănci, energie, etc.) de către companiile străine (care transferă profitul , fără a mai face investiții la noi) și convertirii populației în simplu consumator. În țara noastră, scoaterea statului din poziția de actor economic ar fi fost dusă mai departe decât în alte țări, spre demantelarea statului. Pe de altă parte, România a intrat în era globalizării fără pregătire pentru competiție, ceea ce ar face ca industria indigenă să fie destrămată prin liberalizări (piețe de capital, produse și forță de muncă). Acest punct de vedere nu ia în seamă împrejurarea că politica economică s-a decis la București, într-o perioadă în care suveranitatea a fost respectată.
După unele voci, România actuală ar plăti începutul sângeros din decembrie 1989, când s-ar fi instalat un regim încărcat de carențe. Este adevărat că neînțelegerile care au urcat atunci la violențe și confruntarea din primii ani ai regimului democratic, asociate cu monopolizarea puterii, au creat probleme persistente (vezi, de pildă, drama agriculturii fărâmițate sau dificultățile endemice în progresul spre un sistem de drept ce servește justiția). Numai că, din 1989 încoace, a trecut un timp suficient, încât nu este lucidă continua punere pe umerii începutului a neajunsurilor de astăzi.
Sunt și voci după care România ar purta încă urmele unui comunism mai sever decât în alte țări. Pluralismul s-a impus anevoie, intelectualii așteaptă prea mult de la stat, toleranța față lipsuri este exagerată, corupția se extinde – acestea ar fi semne ale supraviețuirii trecutului postbelic. Asemenea fapte nu pot fi contestate. Doar că, în România, multe neajunsuri sunt mai vechi decât comunismul (cum atestă analizele englezești, de pildă Hugh Seton – Watson, Eastern Europe between the wars. 1916–1941, 1945). Pe de altă parte, deciziile care s-au luat de peste două decenii au fost inspirate de neoliberalismul epocii. In plus, alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană s-au dezvoltat puternic în noul cadru politic, încât trecutul n-a rămas fatal piatra de moară legată de inițiativele lor, chiar dacă nu-l putem ignora atunci când vrem să explicăm complet situația de astăzi. Peste toate, nu este realist să pui exclusiv în seama trecutului efectele deciziilor din peste două decenii de critică a perioadei postbelice.
Unii atribuie României o masivă economie la negru, încât, dacă evaziunea fiscală s-ar reduce, situația ar intra în normal. Nu se poate contesta nici acest fapt, dar ne facem iluzii în privința mărimii economiei ascunse. În fapt, decidenții economici nu au putut curma închiderea de întreprinderi și sporirea șomajului, iar performanțele plasează țara noastră mult în urma altor țări, în vreme ce echilibrul bugetar, de care se face caz, este la nivel prea jos. Înainte de chestiunea reală a evaziunii fiscale, România se confruntă, în mod vizibil, cu marea problemă a ocupării forței de muncă, a productivității și a volumului producerii de bunuri și valori.
În sfîrșit, alții consideră că România a intrat pe cursul dezvoltării proeuropene și proatlantice, cu economie de piață, drepturi imprescriptibile ale omului și cetățeanului, stat de drept, atașament la valorile occidentale. Toate acestea ar fi fost periclitate de acțiunile de schimbare a regimului politic, din vara anului 2012, încât România ar trebui să restaureze cursul. Promotorii acestei interpretări confundă, evident, eforturile de înlocuire a unui regim respins de majoritatea cetățenilor cu afectarea statului de drept. Nu s-a putut invoca vreo acțiune nedemocratică din perioada amintită. Pe de altă parte, s-a trecut sub tăcere faptul că tocmai cetățenii care i-au sprijinit pe cei care au făcut pașii decisivi spre integrarea europeană și euroatlantică a țării (guvernele conduse de CDR, sub Emil Constantinescu, și cel al PSD, sub Ion Iliescu) au susținut înlocuirea regimului existent. Peste toate, nimeni nu a propus schimbarea cursului proeuropean și proatlantic, încât să fie nevoie de restaurare.
Oricare ar fi argumentele opticilor evocate, sunt de părere că există un punct de vedere mai realist și mai profund. Plec de la două observații principiale. Prima este aceea că situația unei societăți rezultă din interacțiunea complicată a patru sisteme – economic, administrativ, politic, cultural – încât explicațiile uniliniare sunt de la început simplificatoare. România de astăzi nu face excepție. Situația ei poate fi caracterizată ca economie necompetitivă, aflată în comprimare dramatică; administrație ce construiește infim și caută să gestioneze fără convulsii ceea ce este; politică fără orizont, ce se mișcă de la o campanie de alegeri la alta și duce nicăieri; și cultură lipsită de viziuni, ce nu prefigurează vreun viitor. A doua observație este aceea că în societățile actuale politica este sistemul ce conduce evoluția (chiar dacă nu este totdeauna cel care o determină, în înțelesul lui Max Weber). România nu face nici aici excepție. Românii nu sunt nici mai buni și nici mai răi, ei nu sunt altfel decât alții, doar că politica pe care societatea românească o pune în scenă a dus la impasul ultimului deceniu și le marchează viața. Întrucât politica o stabilesc, până la urmă, grupuri ajunse la conducere, aici, în dreptul acestora, este de căutat explicația situației și soluția.
Teza mea este că România a intrat într-o criză multiplă (criză în același timp a infrastructurii, a economiei, a administrației, a capacității politice și a performanței culturale, la care se adaugă o criză de legitimare și o criză de motivație), care are cauze eminamente indigene (chiar dacă reducerea investițiilor străine și a șanselor de export poate fi atribuită parțial crizei internaționale începute în 2008). Am examinat această criză cuprinzătoare în alte locuri (vezi volumele România actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj, 2011, și Criza și după criză. Schimbarea lumii, Eikon, Cluj, 2012), încât nu o discut aici. Observ însă faptul că alunecarea țării în criză și neputința grupurilor de la conducere de a găsi limanul țin, ambele, de calitatea (profesională, civică și morală) celor care au ajuns să controleze societatea. Degradarea activităților și instituțiilor nu poate fi explicată altfel. Numai așa se explică deplin diferențele ce separă România de țări cu care a împărtășit startul din 1989 și care au beneficiat de același sprijin internațional.
Acum, de pildă, este prea mare continuitatea cu ceea ce a fost pînă în 2012, în materie de proiecte, de legislație, de selecție a persoanelor nepricepute, de marginalizare a dezbaterii publice, etc. Nu a fost încă deranjată meteahna regimului de după 2004, a deciziei după ureche, de tip găselniță, și, mai presus de orice, a deciziei în afara programelor coerente, discutate public. Pe cale de consecință, o reconstrucție, ce începe cu înseși grupurile de conducere a țării, a devenit alternativa mai bună și s-ar cuveni să constituie miezul reconfigurării cadrului decizional și al refacerii instituțiilor.
România nu este mare putere, încât să copieze acea tradiție a Europei Răsăritene ce ia politica drept combinație a unor inițiați, care dă un șef suprem. Țara noastră procedează înțelept dacă practică politica moderată, dar incomparabil mai utilă, a competiției proiectelor de modernizare – ce poate să aducă în scenă manageri experimentați și lideri cultivați. Nu autoritarismul, fie el și tăinuit sub proceduri, este soluția, ci un sănătos pluralism al abordărilor, capabil de dezbatere argumentativă. În fapt, România nu suferă datorită prea multei, ci prea slabei democrații. Ea suferă pentru că democrația este folosită mai mult pentru aranjări de persoane, decît pentru a genera soluții în interes public. O „democrație curată” – cum s-a spus sugestiv odinioară – și care a învățat din istorie, nu are de a face cu promovarea celor prea puțin pregătiți, care a revenit în forță, și nici cu instrumentalizarea regulilor, ce particularizează, din nefericire, țara noastră în Europa comunitară.