Alternativele Uniunii Europene actuale

(Conferință, Universitatea din Oradea, 7 mai 2019)

 Această conferință este continuarea conferințelor din martie 2019 și aprilie 2019 consacrate „Stării și perspectivelor Uniunii Europene“, respectiv „Uniunii Europene în geometria variabilă a supraputerilor“)

                                                 Prof.dr. Andrei Marga

Cuprinsul conferinței:

Introducere.Scurtă caracterizare de stare

I. Cum abordăm Uniunea Europeană?

II. Crize posibile: criză economică, de raționalitate, de legitimare, de motivație; de inovație; de administrare; de identitate

III.Premisele relansării Europei: democrația ca formă de viață; reconstrucția statului social; naturalizarea economiei; renovarea politicii; întoarcerea la sens; reangajarea geopolitică a Europei

IV. Alternative ale Uniunii Europene în discuția de astăzi.

V. Optica președinției Franței

VI. Optica Germaniei  

VII. Soluția viabilă

                                            Introducere

     Prin cotitura istorică din 1989, sciziunea ideologică a continentului a fost depășită, iar tratatul de la Maastricht (1993), cu completările de la Lisabona (2000), au pus țările europene pe direcția unificării politice. Atracția Uniunii Europene – prin posibilitățile de sporire a schimburilor, piață lărgită, frontiere relativizate, competitivitate ridicată, șanse de viață noi –  a atins vârful. Mai ales după 2010, Europa unită a început să acumuleze, însă, neajunsuri. 

     Mai întîi a fost neputința de a adopta o Constituție, ca urmare a disensiunilor privind moștenirea culturală. A urmat înlocuirea tacită a proiectului inițial al unei Europe a cetățenilor cu neoliberalismul. Criza izbucnită în 2008 s-a prelungit, datorită răspunsului inadecvat al “austerității”. Mai încoace a fost substituirea integrării adâncite cu extinderea și cu crearea de confuzii în Europa Răsăriteană. Europa unită  a lipsit de la decizia asupra reconfigurării politice din jurul Mediteranei. S-au produs apoi atacurile teroriste și valul antisemit în Franța și alte țări.Grecia a atestat disparități de dezvoltare chestionabile. A izbucnit chestiunea latentă a imigrației. Lumea este controlată de o geometrie variabilă a supraputerilor economice, politice, militare, culturale, în care Uniunea Europeană nu-și mai impune vederile.

      Iată un evantai de fapte care pretind  reflecții noi asupra Uniunii Europene. Tot mai mulți europeni manifestă nemulțumiri. Ei o fac pe diferite căi, de la apatie politică la reacții explicite. Presa germană este critică (Jochen Bittner, So nicht Europa! Die drei grossen Fehler der EU, DTV, München, 2010), iar analiștii francezi (Philippe Esper…, Un monde sans Europe?, Fayard, Paris, 2011) ajung să pună întrebări altădată de neimaginat. 

       Eu cred că este datoria intelectualilor responsabili să dea răspunsuri documentate și elaborate într-o situație inconfortabilă, care cere cultură și capacitate de a vedea clar și de a concepe. Pregătirea oricărui om, de orice nivel, este pentru a fi folosită în cauze publice. În cele din urmă, este vorba de o componentă a cetățeniei!

       Am arătat acum câțiva ani că declinul demografic, nesiguranța energiei, adâncirea discrepanțelor sociale, scăderea nivelului profesional, recrudescența extremismelor, birocratizarea sunt printre dificultățile noi ale Europei (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012). Alți avocați ai unificării continentale (Jean Marie Miossec, Rivages d’Europe. Personnalite et avenir d’un continent ouvert, L’Harmattan, Paris, 2013) spun că nu s-a mai progresat de ani buni.

        Și din afară situația se vede diferit de inerentul optimism de serviciu al birocrației. În SUA se arată cu degetul la carențe ale aplicării proiectului European, de la istorici (precum Walter Laqueur, The Last Days of Europe. Epitaph for an Old Continent, St. Martin’s Press, New York, 2007), la geostrategi (ca Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basik Books, New York, 2012). Din China se văd țări europene, dar nu prea se vede Uniunea Europeană (Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Languages Press, Beijing, 2015) și se vorbește de “major powers” fără a aminti Uniunea Europeană. Voci din Israel semnalează că în Europa revin demoni ai trecutului.

        Între timp, indicarea crizei nu a contenit. Cel mai recent, economistul Roger Bootle, care nu a recomandat „Brexitul”, a spus lucrurilor pe nume. El vorbea de patru cauze ale „crizei Europei”: „natura fundamental nedemocratică a Uniunii”, structura instituțională neadecvată, „decizii proaste” ale celor care conduc, „neînțelegerea a ceea ce este și a scopului” Uniunii Europene (Roger Bootle, The Trouble with Europe, Nicholas Brealey, London, Boston 2016, pp.332-334).

        Firește, nu orice modificare este criză. Avem criză propriu-zisă atunci când funcţionarea nu se mai poate asigura decât abandonând identitatea proprie. Nu acesta este cazul Europei de azi. Nu există indicii empirice ale unei crize a Europei, dar sînt simptome că identitatea culturală și proiectul subsecvent nu mai au corespondent în funcționarea Uniunii Europene.

           Așa stând lucrurile, ce alternative de relansare există? După o conferință în care am abordat Prezentul și perspectivele Uniunii Europene (martie 2019) și o alta în care am tratat Uniunea Europeanăî în geometria variabilă a supraputerilor (aprilie 2019), vreau ca în această conferință să dau răspuns la întrebarea: ce alternative de evoluție are Uniunea Europeană? 

          Mai cu seamă pentru studenți și personalul din universități, care se cuvine nu doar să aibă o idee, ci să fie competent, alternativele au nevoie de explicitare mai mult decât se face în declarații sau în reportaje. De aceea, construiesc răspunsul în șapte pași. Arăt cum se abordează starea și alternativele de evoluție a Uniunii Europene (I) și ce  crize sunt posibile în Europa actuală (II). Înaintez cu profilarea premiselor relansării Europei (III). Decantez alternativele aflate în dezbaterea europeană de astăzi (IV), evoc optica Franței (V) și a Germaniei (VI) și schițez soluția viabilă (VII). Scot în relief analize de referință, care pot sprijini cercetări, și teze proprii, spre a stimula dezbaterea.

                                               I.Cum abordăm Uniunea Europeană?

Se observă, și în dezbaterea de la Maastricht (29 aprilie 2019), a candidaților la președinția Comisiei Europene, că lucrurile sunt luate pe bucăți mici și se emit păreri fără urmări. „Echilibrarea relației EU – guvernele naționale“, „promovarea dialogului, egalității, viitorului sustenabil“, „a green new deal“ etc. sunt – cum observa presa din Germania – „frazări fără substanță“, generalități deja vechi, în vreme ce neajunsurile, dificultățile și problemele sunt noi.  Recent, în interviul din “Handelsblatt” (3 mai 2019), chiar președintele Comisiei europene se lamenta că Europa este „o mireasă părăsită”, că „nu mai este libido” pe continent și „nu ne mai iubim”, în loc să prezinte soluții.

Este nevoie de altă abordare – de cu totul altă abordare. O abordare care trece dincolo de empirismul reportajelor, dincolo de declarații convenționale și dincolo de oportunismul ce constă în a aștepta opinia cuiva pentru a spune o părere! Și mai ales o abordare nu din unghiuri evident înguste al unor partide, vechi și noi, dar debusolate, ci din unghiul interesului public.

În Europa există analize de cel mai înalt nivel ale stării și alternativelor Europei. Economiști, ca Piketty, Schreck, Bootle, bancheri ca Attali, Henrot, istorici ca Wirsching, Chaliand, geografi ca Miossec, sociologi, precum Giddens, Reinhard Marx, juriști, ca Bockenförde, Zagrebelski, politologi, ca Mannent, filosofi, ca Habermas, Innerarity, Reale, teologi, ca Ratzinger, Küng, Scola, dau perspective metodic elaborate. Întrebarea este dacă aceste analize contează în decizii. 

   Așa cum arată lucrurile, este o ruptură între prestația intelectuală a vârfurilor și informarea decidenților din Uniunea Europeană. Ultimii par mulțumiți cu ei însiși. Suficiența s-a instalat în multe locuri, în vreme ce analize metodice și cultura sunt tot mai necesare.

 Abordări de largă respirație culturală au existat în anii șaizeci (vezi Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2006, p.169-182.). Pe baza lor s-au identificat  alternative de evoluție a Europei de atunci – “Europa patriilor”, “Europa atlantizată”, “Europa evoluționară”, “Europa parteneriatului”, “Europa dezintegrată”, “Federația Europeană Independentă”- și s-au luat decizii. S-a depășit atunci profitabil tradiționala “metodă a speculației utopice” în favoarea “metodei revenirii pe pământ (down to earth)” și, apoi, a unei “viziuni inspirată de realism”. 

  După 1991 abordările și chiar teoriile au evoluat. S-au profilat  atunci formulele de organizare lăuntrică a Uniunii Europene – “Europa federală”, “Europa directorială”, “Europa realistă”, “Europa geometriei variabile”, “Europa diferențială”, “Europa integrării treptate”, “Europa subsidiarității” – cu care operăm de fapt și astăzi. 

  Preocuparea pentru abordări metodice a scăzut, însă, treptat, scăzând și folosirea celor existente, iar azi, drept urmare, suntem martori la secătuirea albiei ideilor. În cazul bun, decidenții reambalează în cuvinte noi idei vechi. Iar de la anvergura acestora începe totul.

 Nici nu are cum să apară ceva nou câtă vreme contactul cu științele sociale este rupt. Câți din cei care discută despre Uniunea Europeană au o opinie motivată de cercetări și o vedere organizată? Câți pot trece dincolo de șuetă, declarație, cunoaștere comună? Nu se mai stăpânește nici măcar teoria sistemelor, ca să nu vorbim de teorii mai raffinate, precum teoria acțiunilor sau teoria autopoiezei. Nu se cunosc conexiunile subsistemelor economic, politic, militar, cultural și procedeele de modelare a evoluțiilor. Rămân în fapt străine învățăturile din nanoștiințe, digitalizare și neuroștiințe. Iar dacă nu se cunoaște ceva, nu se poate nici înțelege.

Altădată faptele contau și se trăgea semnalul de alarmă. Acum societăți din Uniunea Europeană se confruntă cu fenomene noi. “Încălcarea oficială a Constituției”, “statul paralel”, “dubla măsură”,“disoluția încrederii cetățenilor” sunt deja arhisemnalate. În multe țări se reclamă ”juridismul”- fenomen grav constând în acțiunea unor “justițiari” de a controla, în numele luat în deșert al “independenței justiției”, celelalte puteri ale statului și de a-i servi pe cei care îi numesc pentru a lichida rivali. Sau fenomenul și mai nou “selecției din culise a decidenților viitori”, încât aceștia să aplice scenarii prestabilite, fie și în dauna democrației. La toate acestea, autoritățile europene actuale nu au opinie. 

  În Uniunea Europeană problema stringentă este acum de a ancora din nou dezbaterea și măsurile în nevoile simple ale oamenilor. Este vorba de loc de muncă, șanse de calificare, venituri decente, posibilități de dezvoltare personală, libertăți și drepturi, ascultarea opiniei fiecăruia, dreptate și solidaritate. Unde acestea sunt întrunite se poate gândi mai departe. În orice caz, abordările au a pleca de la ele pentru a genera din nou cunoașteri ale societății – chiar teorii ale societății efectiv existente care să susțină diagnose într-o situație nouă și inițiative. 

                                           II. Crize posibile

 Uniunea Europeană are deja realizări remarcabile, dar întâmpină dificultăți susceptibile să ducă la crize. Ce crize amenință de fapt actualele societăți europene? 

       Jürgen  Habermas, a indicat – deja în anii şaptezeci, aplicând o teorie a sistemelor și o teorie a acțiunilor, ambele aduse la zi – tendințele durabile de criză din societățile europene: criza economică, rezidând în criza finanţelor publice, inflaţia persistentă, disparitatea dintre sărăcia publică şi bogăţia privată etc.; criza de raţionalitate, constând în dificultatea de a concilia măsuri care să menţină adeziunea la sistem şi măsuri tehnocratice care să-i crească eficienţa; criza de legitimare, constând în dificultatea de a păstra legitimarea prin metodele clasice ale democraţiei liberale, luată ca bază normativă a funcţionării statului; criza de motivaţie, constând în eroziunea tradiţiilor, fără ca noile valori să fie integrative.

        Nu s-au formulat de cineva argumente împotriva acestei descrieri. Este vorba de tendințe de criză. Numai că și tendințele pot evolua. 

Între timp s-a lățit însă tabloul crizelor. Am semnalat  în alt loc (Andrei Marga, Criza și după criză, Eikon, Cluj-Napoca, 2009) eventualitatea unei crize de creativitate, ce constă în aceea că societăţile rezolvă probleme de integrare a persoanelor în sisteme, dar produc prea puţină inovaţie. Politic, indicatorul empiric este uzura pe care o trăiesc „ismele“ și stagnările în birocrație, în plan intelectual este pierderea de poziție  a descoperitorilor în ştiinţele experimentale. Apoi, a unei crize administrative, constând în faptul că o unitate de acţiune europeană se atinge prea puţin. În Europa sau la marginile ei au loc uneori conflicte, dar comunitatea europeană pare copleşită şi, uneori, paralizată. Am în vedere, în sfârşit, o criză de identitate, constând în aceea că identitatea europeană este resimţită mai mult ca una geografică, nu şi ca o identitate culturală. 

Putem găsi numitorul comun al acestor crize? Husserl vedea în criza europeană în fond o criză a înţelegerii raţiunii și recomanda o anamneză: anamneză a originii şi sensului ştiinţei moderne. Astăzi criza raţiunii nu se mai lasă redusă, însă, la criza înţelegerii ştiinţei moderne. Problema este mai largă. Știinţele moderne se dovedesc compatibile cu orice regim juridico-politic, încât este nevoie de o nouă raţiune integratoare, care a încorporat mai profund diversitatea tipurilor de raţionalizare şi unitatea lor comunicativă. 

                                    II.Premisele relansării Europei

 Atunci când am examinat identitatea europeană (vezi Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-Napoca, 2005) am arătat că putem capta specificul european luând în considerare competenţa tehnică, comportamentul economic, capacitatea administrativă, legislaţia universalizată, libertatea înţeleasă ca autonomie, politica întemeiată pe dezbatere argumentativă, cultura spirituală orientată de un telos. 

       Între timp, Europa unită a intrat sub controlul neoliberalismului. Astăzi se poate face bilanțul. Neoliberalismul rezolvă probleme de producție și competitivitate, dar șubrezește instituțiile și dizolvă valorile. Referindu-se la Europa Centrală și Răsăriteană, o perspicace cercetare americană  (Guillermo O’Donnell, Philipp C.Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Johns Hopkins University Press, 1986) atrăgea atenția că mijloacele demantelării de sisteme autoritare nu sunt cele ce permit articularea unei societăți noi, că democrația se poate articula doar democratic, iar astăzi trăim confirmarea. Cine a rămas la autoritarism a construit prea puțin.

        Diagnozele date societăților europene în ultimele decenii (o sinteză în Andrei Marga, Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016) sunt severe: expansiunea cinismului (Sloterdijk), a vidului valorilor (Lipovetzky), a minciunii (George Șerban, Reinhardt), a riscului (Beck), a infantilismului (Viatteau), a indiferenţei (Scrama), a cleptocrației (Chayes), a narcisismului (Maas), a nesiguranței (Marga). Nu există, totuşi, alternative? Suntem condamnaţi la nesiguranţă?

        Împărtăşesc convingerea celor mai clarvăzători intelectuali europeni că este nevoie de privirea fără menajamente în ceea ce este. Conformismul, suficiența și autoflatarea aduc beneficii unora, dar subminează cauza. Adevărul este că totdeauna există încă o posibilitate neexplorată.

         De unde trebuie începută relansarea Europei? Teza mea este că alternativa pozitivă a Europei, care poate declanșa multe schimbări, constă într-o cotitură în domenii cheie, ce se lasă captată în câteva sintagme grăitoare: „democrație ca formă de viaţă”; „stat social reconstruit”; „naturalizarea economiei”; „revenirea la valori”; „întoarcerea la sens”; „noua poziționare globală a Europei”. 

      Nu există soluție liniară la problemele Uniunii Europene actuale, iar cine crede în așa ceva se înșală pe sine. Iar dacă vorbește altora, îi înșală pe aceia! Soluția este acțiunea pe câteva planuri cheie. Să detaliem.

        1. Astăzi, democraţiile europene au de învins apatia politică şi civică, lipsa de curaj şi de viziune a decidenţilor, procese de decizie excluzioniste, puţinătatea liderilor veritabili. Dacă tendinţele actuale nu sunt curmate – adică mulţi cetăţeni dezamăgiţi se retrag din procesul electoral, iar partidele nu reuşesc prezinte alternative convingătoare – atunci ne vom trezi cu o democraţie de elite birocratizate, care a pierdut legătura cu democraţia ca putere a cetăţenilor. Decizionismul va înlocui, pe nesimţite, suveranitatea poporului.

         Aşa cum Norberto Bobbio a remarcat (Il futuro della democrazia, 2007), democraţia, înţeleasă la propriu, întâmpină astăzi „obstacole” noi: s-au format aparate de „specialiști” și birocrați care se substituie dezbaterii democratice; societatea civilă nu numai că s-a emancipat de „statul politic”, dar îl controlează tot mai puţin.  La obstacole noi antidotul nu mai este cel vechi.

       Nu se înving aceste obstacole fără denunţarea confuziilor culturale din democraţiile europene de astăzi : confundarea pluralismului cu o diversitate de opinii care se neutralizează reciproc, reducerea democraţiei la alegeri formal libere, considerarea funcțiilor dedecizie ca proprietate, şi nu ca obligaţie de rezolvare de probleme, conceperea instrumentalistă a legilor, înţelegerea electoratului drept comunitate ce spune „da” sau „nu” la referendum. Aplicarea procedurilor nu ne dispensează de informarea suficientă a cetăţenilor şi de deliberarea publică. Procedurile nu ne vor dispensa de nevoia de lideri – la propriu. Eu cred că trebuie gândit în Europa şi un mecanism de selectare a liderilor. Îmi vine în minte avertismentul lui Stendhal, Thomas Mann, iar la noi al lui Constantin Brâncuși: este dramatic când cei puțin calificaţi ajung să conducă.

      Dacă se fac astfel de paşi, atunci democraţia europeană poate trece semnificativ de la simpla tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor la democraţia ca formă de viaţă.

      2.Astăzi „statul social” este provocat de realităţi aspre. Sustenabilitatea prestaţiilor sale a devenit o problemă. Acumularea de datorii publice împovărează excesiv bugetele. Pe de altă parte, „statul social” nu a putut reduce suficient şomajul şi nu a reuşit integrarea socială, civică, culturală a populaţiei. 

      Ce este de făcut? Între timp, pe scena politică europeană, liberalismul şi neoliberalismul conceput în anii treizeci au fost înlocuite de un neoliberalism libertar, inspirat de Milton Friedman, care face din competiţia de pe piaţă baza statului. Mai ales în ţări cu slabă tradiţie democratică, liderii cred că a sosit ora sistării „statului social”. Ei recomandă ca fiecare individ să se descurce şi readuc în scenă  darwinismul social.

     Printre argumentările recente, Pierre Rosanvallon propune justificat regândirea manierei în care înţelegem „cetăţenia” şi „cultura civică” (Pierre Rosanvallon La nouvelle question sociale. Repenser l’État-providence,1995) şi, în mod exact,  modificarea „prelevării fiscale (prélèvement)”. „Statul social” nu este istoriceşte depăşit, ci ceva de asumat şi reorganizat. Reinhard Cardinal Marx a făcut, cu Das Kapital. Ein Plädoyer für den Menschen (2010), încă un pas în profunzime: în cursul evoluţiei din ultimele decenii a economiei de piaţă „sărăcia s-a deplasat mai aproape de centrul societăţii”. Modernitatea târzie capătă caractere ale „capitalismului primitiv”. Nu este soluţie revenirea la „economia centralizată”, dar nici neoliberalismul actual nu reprezintă soluţia. „Dreptatea (Gerechtigkeit)” va trebui reinstalată ca valoare a societăţilor actuale. 

     3. O criză precum cea din 2007-2011 are cauze înlănţuite complicat. Unele ţin de capacitatea autoregulatoare limitată a pieţei. Altele ţin de expansiunea în virtual a finanţărilor (odată cu transformarea pe scară mare a băncilor în bănci comerciale şi expansiunea nelimitată a creditării), de supraproducţia actuală, de supradezvoltarea materialelor sintetice, de îndatorări excesive, cu un cuvânt de înlocuirea „economiei naturale”, în care valoarea de întrebuinţare ţine sub control valoarea de schimb. 

       Cum putem preveni noi crize? Unii bancheri ne propun să observăm că în economiile actuale multe lucruri sunt prezentate savant, dar nu sunt oneste. Raţionalitatea financiară şi economică nu mai este neapărat raţională. Nu abandonarea economiei de piaţă, ci reglementări ale acesteia sunt necesare! În spaţiul politicii și al dreptului se află din nou soluţia! Trebuie reluat fluxul creditelor şi susţinute cheltuielile, dar politica „dereglementării” trebuie abandonată hotărât. Jacques Attali se gândește la „o veritabilă revoluţie a cadrului teoretic”, dincoace de neoliberalism şi providenţialism, şi, până la urmă, la o schimbare culturală. Cu un pas înainte, cardinalul Angelo Scola atrage atenţia, în Buone ragioni per la vita in comune (2010), că în criza actuală este vorba de „precise rădăcini antropologico-culturale, ce conduc, în ultimă analiză, la îndepărtarea subiectului personal şi comunicării din viaţa economică”. De aceea, criza se va putea depăşi doar „revenind la nevoile umane cele mai elementare, începând cu munca” și restabilind ceea ce cultura europeană a înţeles prin „guvernare bună” şi „viaţă bună (buona vita)”. 

   4. Nu de mult, Daniel Innerarity a publicat  o profundă analiză a eforturilor politice şi intelectuale de a distruge conştiinţa viitorului ( Le futur et ses ennemis. De la confiscation de l’avenir et l’espérance politique, 2008) și a apărat teza: „cea mai înaltă complexitate favorizează un prezenteism lipsit de orice perspectivă”, în prizonieratul căruia europenii trăiesc astăzi. Ca urmare, „sarcina cea mai urgentă a democraţiilor contemporane nu este de a accelera procesele sociale, ci de a recupera viitorul. Trebuie ca viitorul să devină din nou un obiectiv prioritar al societăţilor democratice. Viitorul trebuie să-şi regăsească ponderea sa politică”. Aceasta presupune „renovarea politicii”. Între utopica „planificare centralizatoare”, care s-a compromis, şi absenţa oricărei concertări din societăţile de astăzi, care s-a compromis deja, de asemenea, a rămas loc pentru o „autodeterminare democratică a societăţii” înăuntrul căreia „dezacordul” și competiția soluțiilor sunt recunoscute ca naturale.

  5. A te încredinţa ştiinţei – deci nu mitologiei, prejudecăţilor, pseudoştiinţei – este nu numai european, ci şi salutar. Ştiinţa ar trebui preţuită mai mult decât se face în societatea mediatică de astăzi, care amestecă cunoştinţe și prejudecăți din diferite surse. În acest context s-au deschis, graţie reflecţiilor din ultimele decenii, întrebările privind harta ştiinţelor actuale, prealabilul cunoaşterii ştiinţifice şi importanţa viziunii în aplicarea ştiinţei.

     Sîntem după diversificarea ştiinţelor, încât cine foloseşte cuvântul la singular trebuie să se explice. În fapt, avem „ştiinţe analitico-experimentale”, „ştiinţe strategic-experimentale”, „ştiinţe istorico-hermeneutice”, „ştiinţe ale reflecţiei critice”, adică grupuri de ştiinţe ce se disting, după metode, conceptualizări de bază, felul testării propoziţiilor, raportarea la obiect, sensul pragmatic. Mulţi cercetători înţeleg prin ştiinţă doar „ştiinţele analitico-experimentale”, ignorând dezinvolt restul ştiinţelor. Ei contribuie la a alimenta continuu în cultura europeană o reprezentare îngustă despre ştiinţă.

         Ne aflăm, de asemenea, după explorarea variată a prealabilului cunoaşterii ştiinţifice. După ce Husserl a identificat condiţionarea intenţională a oricărei cunoaşteri, Popper a observat că interogaţia precede orice altă operaţiune a cunoaşterii, Quine a arătat că orice propoziţie are o semnificaţie dependentă de ansamblul propoziţiilor, Kuhn a stabilit dependenţa cunoaşterii de paradigme şi, prin acestea, de „comunităţile ştiinţifice”, iar Habermas a indicat „interesele conducătoare de cunoaştere” drept condiţionarea cea mai profundă a cunoaşterii – aşadar după toate acestea, cunoaşterea ni se prezintă ca o cunoaştere condiţionată de un „prealabil”, care îi prefigurează sensul. Adevărul nu mai poate fi despărţit de sens. 

      Ne aflăm la capătul unei perioade pozitiviste sau, cel puţin, analitice în cultura europeană, care a probat nu numai că opţiuni filosofice sunt inevitabile (fie şi în forma evitării filosofării), dar şi că stăpânirea filosofiei aduce avantaje. De pe platourile mai înalte se vede mai departe şi mai mult, în lărgime şi în adâncime, decât de pe promontoriile obişnuite. Filosofarea instruită poate învigora investigaţia ştiinţifică şi reprezentarea artistică şi oferă repere mai profunde acţiunii. De aceea, tema „raţiunii lărgite”, care urcă de la Hegel la Joseph Ratzinger, recapătă actualitate, căci abia o astfel de raţiune poate repune în mişcare Europa în ceea ce are mai propriu.

     6. După ce, în 1989, revenise în prima linie, Uniunea Europeană a trecut în liga secundă a decidenților în lumea de astăzi. Nu altcineva decât fostul cancelar federal al Germaniei, Helmut Schmidt (vezi Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006), atrăgea atenția că atâta vreme cât nu-și elaborează o politică externă, Uniunea Europeană nu are cum să joace un rol internațional semnificativ. Ea nu va putea, de pildă, să lege mișcările Rusiei de propriile acțiuni (p.187). Cunoscutul președinte al Federal Reserve, Alan Greenspan (vezi L’Era della turbolenza, 2007), menționa că, din motive culturale, Uniunea Europeană nu a realizat obiectivul „strategiei de la Lisabona”, de a deveni cea mai competitivă economie a lumii, și va urma ciclurile economiei mondiale. În fapt, Europa a pierdut întâietatea în educație și are mult de făcut pentru a mai putea concura Statele Unite ale Americii. Fostul consilier de stat francez Hakim El Karoui (Reinventer l’Occident. Essai sur une crise economique et culturelle, 2010) afirma că în Europa pericolul nu este recesiunea, ci o „recesiune fără sfârșit”, care își are sursa într-o îndatorare publică enormă, la care Uniunea Europeană nu a găsit răspuns. Cel mai recent, Hillary Clinton ( Hard Choices, 2014) consideră Asia ca „focal point of the administration foreign policy”. 

      Nu este vorba însă numai de opinii ce semnalează trecerea Europei în rangul doi. Este vorba, înainte de toate, de fapte. De pildă, „criza iugoslavă” nu a putut fi dezlegată până la intervenția americană. „Primăvara arabă” a surprins nepregătite puterile europene, care nu bănuiau ce se petrece în profunzime la Tunis, la Tripoli sau la Cairo. „Conflictul sirian” a arătat neputința de a duce la capăt o soluție îmbrățișată. „Criza ucraineană” a fost gestionată dificil de Uniunea Europeană, încât nici astăzi nu se întrevede o soluție fără costuri financiare insuportabile, care încă nici nu s-au discutat. În Orientul Apropiat nu există curajul de a vedea realitatea în față – cu un stat Israel amenințat continuu de grupuscule ce caută acces la armamente și ajung să răspândească printre europeni aberații privind istoria regiunii. La evenimentele din Africa Uniunea Europeană participă mai mult reactiv, după ce presa din capitalele sub-sahariene au acuzat ong-uri europene că  storc banii alocați de Națiunile Unite. Nu mai vorbim de Asia de Sud- Est sau America de Sud unde Uniunea Europeană vine după ce alții au luat deja inițiativa. 

      Discuția asupra geopoliticii actuale poate duce la o dezlegare realistă numai dacă acceptăm că Uniunea Europeană a pierdut din relevanță globală nu doar din motive de politică externă. Ea a pierdut datorită încurcăturii în care a intrat politica ei internă. De aceea, înainte de a dobândi o nouă pondere externă, Uniunea Europeană are nevoie de o relansare internă. 

      Despre ce este vorba?  În Uniunea Europeană de astăzi trebuie trase consecințe din adevăruri simple: deprecierea persoanei, ca realitate primordială a vieții sociale, face ca nici o problemă să nu se poată rezolva până la capăt; când ascultarea interlocutorului este înlocuită cu prelucrarea propagandistică nu apar soluții; iar când cei mai puțin calificați ajung la decizii, orizonturile devin opace. Din nefericire, s-a ajuns la formalism instituțional chiar în Uniunea Europeană, și aceasta nu deoarece formele ar fi rele, ci fiindcă de fond prea puțini decidenți s-au mai interesat. 

         Trei probleme concrete vor trebui deschise fără întârziere spre abordare nouă în Uniunea Europeană: problema birocrației, problema calificării personalului și problema alegerilor.

          Volumul atins, aproape în orice loc din Europa, de birocrație ne îndreptățește să ne întrebăm dacă nu cumva problema europeană nu este de fapt statul social, cum se crede grăbit, ci birocratizarea? Nu cumva mari resurse ale Uniunii Europene la înghite o birocrație excesiv de voluminoasă și sufocantă?

         Ne așteptăm ca de la Bruxelles să vină soluții de politici comune ale țărilor Uniunii Europene care să fie mai clarvăzătoare decât cele pe care o țară le poate da. Așteptarea este, însă, confirmată prea rar. Motivele sunt la îndemână. 

         Un notoriu istoric amintea că Europa actuală este încă sediul unor mari dezbateri relative la situația și soarta ei, dar autoritățile nu se interesează de ele. Mai grav, la Bruxelles țările trimit, cu notabile excepții, personal de mâna a doua, a treia – până la recordul, stabilit, se pare, de România, care trimite soții, nepoate, prietene, protejați etc.. Nu cumva se trăiește deja ceea ce se anticipa într-un discurs memorabil în parlamentul Spaniei, anume că elita Europei nu mai are anvergură profesională și civică, încât se plătesc costuri? 

      În Uniunea Europeană alegerile libere constituie sistemul de stabilire a organismelor reprezentative. Ceea ce iese la capătul aplicării tuturor procedurilor democratice este însă nemulțumitor: Europa pierde în relevanță globală, crizele – financiare, economice, de administrare, de creativitate, de motivație – o pândesc, iar tot mai mulți oameni se retrag dezamăgiți în viața lor privată. Nu cumva, dincolo de toate, ar trebui să punem în discuție semnificația alegerilor?

       Este vorba de a face distincția dintre semnificația funcțională a alegerii – aceea de a da unei majorități șansa deciziei –  și semnificația deliberativă – aceea de a prelua voința celui care alege și de a o include în decizie. Alegerile nu se fac doar pentru a stabili reprezentanți. Europa depinde de vitalitatea democrației ei, dar democrația este numai atunci viguroasă când fiecare votant este încredințat că votul său se regăsește în voința formată democratic a comunității.

      Care este, însă, soluţia practică? Eu cred că trebuie admis că actualele proceduralisme şi birocratizări europene distrug de fapt percepţia, gândirea, curajul, angajamentul individual. Ele trebuie revizitate, căci  Europa are din nou nevoie de europeni propriu-zişi.

       Democraţia depinde de existenţa democraţilor. Între timp, în Europa, s-a instalat apatia politică. Nu se înţelege împrejurarea că politica mijloceşte inevitabil viaţa oricui şi că apolitismul este iluzoriu. Pe de altă parte, Toma d’Aquino avea dreptate: „a nu spune adevărul este păcat”. Democraţia nu poate funcţiona acolo unde nu sunt democraţi – adică oameni care nu doar că votează, ci reacționează spunându-și părerea cu sinceritate, demnitate şi curaj în chestiunile comunităţii. 

  II. Alternative ale Uniunii Europene în discuția de astăzi

         Ce vine de acum încolo? Condițiile generale ale vieții în lume continuă să se schimbe. Globalizarea este îmbrățișată de cele mai mari forțe economice – SUA, China, Japonia, Germania, Olanda, Coreea de Sud, Israel, Singapore, dar o „corectură”, constând în sporirea rolului statului național, se produce pe nesimțite. Statele Unite vor continua eforturile de consolidări în interior (domestics).  Influența economică și strategică a Chinei sporește. Revenirea Germaniei și reafirmarea Rusiei înaintează. Japonia începe cursa profilării militare. Noi puteri – Iran, Turcia, Arabia Saudită, Brazilia, Polonia –  pășesc pe scenă.  Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită.

        Uniunea Europeană actuală a început, desigur, să-și asume o seamă de fapte. Inconsistența politicii austerității, amenințarea exit-urilor (mai nou a Frexitului și Germexitului!), cotitura în competiția globală, schimbarea din politica americană preocupă. Dar multe neajunsuri sunt încă prea puțin conștientizate. Mărirea decalajelor sociale chiar în statele cele mai dezvoltate, slăbirea democrației, birocratizarea excesivă, ruperea politicilor de nevoile cetățenilor, slaba calitate a liderilor, absența viziunii își așteaptă antidotul. 

        Aniversarea  Tratatuuil de la Roma (1957) urma să fie momentul unei examinări lucide și al unei relansări a proiectului european. Precedată de explorarea de către Comisia Europeană a listei alternativelor – „Continuarea a ceea ce este“, „Nimic, decât o piață unică“, „Cei care vor să facă mai mult“, „A face mai puțin, dar mai eficient“, „A face mult mai mult, împreună“ – reuniunea aniversară promitea mult. Dacă comparăm cu anii șaptezeci și anii nouăzeci, a ieșit mai puțin și cee ace a ieșit este intelectual modest.

        Consemnarea istoriei a fost, se poate spune, în mare, adecvată. Lunga pace de pe continent și interacțiunile fără precedent sunt realizări majore ale unificării europene. Politic vorbind, reafirmarea unității țărilor care compun Uniunea Europeană este indispensabilă. Argumentul clasic – uniți suntem mai puternici și putem fi competitivi – rămâne fundamental.Numai că unitatea este bine asigurată doar dacă există suficientă înnoire. Este cazul acum?

       Dislocările de forță de muncă calificată pun deja în dificultate țările care pierd specialiști. Întârzierea istorică a Estului nu a găsit rezolvare – „capitalismul de caravană“ și invazia de produse de mâna a doua fiind primitive. În acest condiții, corectura globalizării nu este neapărat protecționism, cum se crede.

      Unele țări întruchipează cucerirea neîndoielnic istorică a statului de drept, dar, pe lângă acestea, asistăm în altele la emergența acelui „stat de drept“ în care decidenții instrumentează justiția contra drepturilor cetățenești și căruia va trebui să i se spună pe nume. Nici „statul clientelar“, nici „statul mafiot“, dar nici mai noul „stat disciplinar“ nu au de-a face cu proiectul Europei. Autoritatea este respectabilă când este a adevărului, nu a malformării lui, fie și de la nivel înalt.

          În reprezentarea europeană și-au făcut loc prea multă pseudopregătire, multă propagandă ieftină și un oportunism arivistic. Câți dintre cetățeni se regăsesc în ceea ce fac „reprezentanții“ lor la Bruxelles? Câți oameni simpli ajung, de fapt, la beneficiile integrării?

       Decidenți nepregătiți, văzând că în declarația de la Roma 2017 nu apare termenul „viteză“, s-au grăbit să promită că nu va fi diferențiere a statelor în Uniunea Europeană. Apare, totuși, expresia „ritmuri și intensități diferite“, care spune același lucru! Grație Poloniei – care a argumentat că a contribuit la prăbușirea zidurilor în Europa, grație Greciei – care a arătat că Europa are în cultura strămoșilor ei o sursă majoră, grație grupului Vișegrad – care a spus că nu acceptă secundarizarea, la Roma anului 2017 s-au evitat unele cuvinte, dar a rămas opțiunea diferențierii. La Versailles (2017) Franța și Germania au îmbrățișat-o hotărât.

       Formula asumată în Declarația de la Roma din 2017 – „vom acționa împreună, cu ritmuri și intensități diferite acolo unde va fi necesar, dar mergând în aceeași direcție, așa cum am făcut în trecut, în conformitate cu tratatele“ – combină soluții vechi, de fapt de mult cunoscute. Acum, ceva din „Europa realistă“, propusă de Ralf Dahrendorf, „Europa geometriei variabile“, propusă de francezi, „Europa diferenţială“, preconizată de italieni, „Europa integrării treptate“, datorată germanilor, se întâlnesc cu ceva din „Europa directorială“, a generalului de Gaulle, și cu „Europa subsidiarității“.Nu cumva inovarea este prea mică?

       Roma 2017 a acceptat revenirea explicită la principiul subsidiarității și recunoașterea rolului parlamentelor naționale și al autorităților locale. Totul va depinde, și în această privință, de imaginația și de competența celor care convertesc principiul în reglementări. Este cert că aici este nevoie de inovație instituțională și istorică.

      Reafirmarea „Europei sociale“este foarte importantă. În definitiv, sărăcirea unor categorii se petrece și în Europa (Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital, 2010). Pe de altă parte, este elocvent că un conservator american a cucerit Casa Albă asumându-și nevoia de joburi și de condiții de viață ale „working class“. Iar odată cu o nouă garnitură de economiști de vârf (Thomas Piketty, Le capital au XXIe siècle, 2013; Anthony B. Atkinson, Inequality, 2015; James K. Galbraith, Wachstum neu denken, 2016), inegalitatea de șanse reintră în centrul cercetărilor economice.
       Unele neajunsuri de azi sunt prea vag înțelese. Nu este vorba, de pildă, doar de a ține seama de „îngrijorările cetățenilor noștri“, cum se spune în Declarația de la Roma 2017, ci de democratizare serioasă „Postdemocrația“, acuzată justificat de britanici (Colin Crouch, Postdemocratie, 2003), este o rezolvare superficială, plină de riscuri. “Autoritarismul postdemocratic” (Habermas) este riscul la maximum.  Apoi, nu este clară orientarea Uniunii Europene în fața noii reprezentări a Americii, care propune corectura globalizării și noua finanțare a alianțelor, și în fața perspectivei acordurilor americano-chineze, și a celor americano-ruse. 

                                              V. Optica președinției Franței

         Întrebarea este dacă Uniunea Europeană poate continua în organizarea actuală și dacă aceasta merită păstrată. “Nicicând nu a fost Europa mai necesară, de la cel de-Al Doilea Război Mondial până astăzi, şi totuși, niciodată nu s-a aflat ea într-un mai mare pericol decât acum” scrie Emmanuel Macron. Numai că frazări ca acestea nu mai spun mare lucru.Uniunea Europeană are resurse, dar toate trec de acum prin democratizare și solidaritate mijlocită de dezvoltarae echilibrată a fiecărei țări.

Brexit-ul atestă multe adevăruri. În definitiv, nu poți pune Marea Britanie și Commonwealth-ul să ceară aprobări de la Bruxelles! Emmanuel Macron cade în susțineri facile când pune o decizie ca Brexit-ul în seama slabei informări, a “manipulării”, oricare ar fi fost situația, nu ține de o viziune, ci de o simplă propagandă de ocazie. Ori pe ce față s-ar întoarce lucrurile, Brexit-ul este  eminamente vina politicii Bruxelles-ului de azi, nu rezultat al dezinformării cetățenilor.

În fapt, Brexit-ul nici nu este singura problemă a Uniunii Europene. Criza greacă, nemulțumirile italiene și spaniole, reacția central-europeană, nu țin de informarea greșită a cetățenilor, ci de erorile Bruxelles-ului și de lipsa sa de viziune. Să ne amintim, între altele, că Marea Britanie s-a opus energic actualei Comisii Europene. Cu timpul a devenit limpede că a avut dreptate – această comisie este doar temporal moștenitoare a lui Jacques Delors sau Romano Prodi!

Emmanuel Macron pictează viitorul ca unul solicitant, dar rămâne oarecum perplex, dincolo de parole grandioase. “Este momentul Renaşterii europene. De aceea, rezistând tentaţiilor de închidere în sine şi de dezbinare, vă propun să construim împreună această Renaştere în jurul a trei mari ambiţii: libertatea, protecţia şi progresul”. Din păcate, nu se ia în seamă alternativa reafirmării proiectului fondatorilor, care rămâne oricum mai bun decât oferta de astăzi. Nu se ia în seamă adevărul că și creativitatea necesară în epoca globalizării și digitalizării și ieșirea din criza morală a Europei pot veni doar de la restabilirea cetățeniei europene, a democrației meritocratice și a conlucrării statelor Proiectul european este neîndoielnic actual, dar este vorba de proiectul gândit sub Adenauer, de Gaulle, de Gasperi și, apoi, Mitterand, Helmut Schmidt și alții!

Este adevărat că “cetăţenii întreabă adesea: <Unde e Europa? Ce face Europa?>. Au început să o vadă ca pe o piaţă fără suflet. Or Europa nu e doar o piaţă, ea este un proiect”. Numai că nu există antidot la o piață care a scăpat de sub control și comercializează deja inclusiv democrația și morala, fără democratizare dusă la capăt a Uniunii Europene înseși! 

Mulți  se înșală când își asumă că apelul la identitate națională este închidere în sine. Nu naționalismul, oricare este  astăzi ponderea lui, a dus la situația de azi și este acum pericolul, cât nepriceperea în a asambla și a conduce Uniunea Europeană. 

Să observăm fenomenul nou ce și-a făcut loc în mai multe țări din Uniunea Europeană. Concret, este vorba „juridism” – adică de efortul aparatului justițiar de a controla, în numele prost înțeles al “independenței justiției”, parlamentele, guvernele și cetățenii. Nu altă țară decât Franța a semnalat prima, prin specialiștii ei, ce înseamnă “poluarea normei constituționale” (Pierre-Henri Chalvidan) prin interpretare abuzivă. În Germania se vorbește de “juridism” ca altă desfigurare a statului de drept. 

        Ca potențial, Europa nu este putere de rang secund. “ Europa, locul în care s-a creat securitatea socială, trebuie să instaureze pentru fiecare lucrător, de la Est la Vest şi de la Nord la Sud, un scut social care să-i garanteze aceeaşi remuneraţie la acelaşi loc de muncă şi un salariu minim european, adaptat la fiecare ţară şi discutat în fiecare an în mod colectiv”. Numai că se spun de mult aceste lucruri. Dar de ce nu se și trece la fapte? 

Sunt de părere că problema Uniunii Europene este acum reorganizarea. Emmanuel Macron  își umple proiectul cu o mulțime de instituții noi: „Agenția europeană de protecție a democrației”; „Poliția de frontieră comună”; „Oficiul de azil”; „Consiliul de Securitate European”; „Consiliul European al Inovației”; „Supravegherea Europeană” a marilor platforme electronice; „Conferință pentru Europa”, în vederea detalierii proiectului politic. Ele sună bine, dar sunt ambigue. Dacă, de pildă, “protecția democrației” este precum rapoartele MCV recente sau alte rapoarte din zilele noastre,  atunci lucrurile vor ieși pe dos!  Nu este aproape nimic european în asemenea rapoarte, care irosesc, de altfel, oportunități! Simpla supraetatizare a deciziilor nu rezolvă problema, ci o complică și mai mult.

                                    VI. Optica Germaniei

           Mulți se întreabă în ce direcție se îndreaptă politica europeană a Germaniei – țara cu economia, democrația, potențialul de dezvoltare cele mai consolidate de pe continent. În funcție de Germania, țările europene își stabilesc acțiunile.

În Germania, continuarea orientării proatlantice nu este în discuție. Cum observa Habermas, ea este „apărată emfatic, dar o parte se lasă călăuzită mai curând de un concept politic al puterii şi se gândește, în primul rând, la alianța militară şi la politica externă, în timp ce altă parte accentuează legătura cu cultura iluminismului din Vest”.

Nu este în discuție nici asumarea răspunderii pentru tragediile războiului, fiind clar că „Auschwitz  a schimbat condițiile pentru continuarea corelațiilor vieții istorice – şi aceasta nu numai pentru Germania”. Statul național rămâne dependent de universalismul libertăților și drepturilor individului. 

Nu este în discuție reconcilierea germano-franceză. Germania și Franța sunt mai departe conștiente că separat  nu mai sunt suficient de puternice încât să hotărască evoluția lumii, dar, dacă se unesc, pot să imprime situațiilor evoluții dorite. 

Germania rămâne univoc pentru “îmbrățișare” europeană și avocatul ei cel mai convingător. Ea și-a asumat exemplar adevărul că o republică este stabilă în măsura în care democrația este ancorată în convingerile cetățenilor și că solidaritatea europeană este vitală. 

Teza mea este că după 2010 mai ales, s-a intrat într-o lume  nouă în raport cu cea apărută în 1990. Unii adaugă faptul că, după 2016, această lume nouă s-a conturat și mai puternic. În orice caz, ca rezultat, așa cum am arătat la timp (Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Ed. Academiei Române, București, 2013), în Europa,  abordarea geopolitică revine în actualitate, iar reprofilarea politicilor naționale înaintează. Analize  germane de prim plan sunt o confirmare.

Bunăoară, contemporaneistul Andreas Wirsching (Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C.H.Beck, München, 2015) atrage atenția că ar trebui ieșit din interpretarea simplistă după care organizarea actuală a Europei ar fi ultima. În mod limpede, “integrarea în forma tradițională, ca proiect specific vest-european al epocii postbelice, și-a încheiat istoria. …În același timp, marile narațiuni despre integrarea Europei – începând cu Phoenix-ul european renăscut din cenușă – s-au învechit. Noile state membre din Răsăritul Europei Centrale aduc cu ele o cu totul altă experiență a războiului și epocii postbelice, adesea controversată” (p.228-229). Geostrategul Carlo Masala (Weltunordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, C.H.Beck, München, 2016) constată că nici gândirea ghidată de dorințe, nici moralizarea politicii, nici agitarea de pericole imaginare, nici obstinația dogmatică nu dau rezultate într-o lume schimbată. Este nevoie de realism, ceea ce, „în cazul unui stat ca Republica Federală Germania, înseamnă ca acțiunea sa să se orienteze strict în funcție de propriile interese” (p.256). Din această reorientare nu rezultă abandonarea răspunderilor și cooperărilor, ci evaluări lucide cu privire la ceea ce stă în puterea țării. 

Recent, fostul ministru de externe al Germaniei, Joschka Fischer (Der Abstieg des Westens. Europa in der neuen Weltordung des 21.Jahrhunderts, Kiepenheuer& Witsch, Köln, 2019), a trecut direct la diagnoza noii lumi. Odată cu decizia Brexitului, cu preluarea Casei Albe de către Donald Trump, cu ascensiunea globală a Chinei și cu revenirea Rusiei în statutul de supraputere militară, se trece la o nouă ordine mondială, care pune Europa în dificultate. Perspectiva unui „declin (Untergang)”, a unei „coborâri (Abstieg)” a Europei nu mai este neprobabilă. 

Una dintre noile dificultăți este aceea că cele două puteri care au asigurat până deunăzi securitatea Europei – SUA și Marea Britanie – au adoptat noi opțiuni. Sub președintele Donald Trump se petrece o vastă și durabilă reconsiderare de către americani a sacrificiilor pe care ei le-au făcut în serviciul hegemoniei în lume. „Timpul în care solidaritatea transatlantică trecea ca de la sine înțeleasă nu se mai întoarce, nici chiar după Trump” (p.33). Iar în secolul al XXI-lea, va fi vorba mai puțin de ceea ce face Rusia, cât de afirmarea Chinei, care va veni, cu investiții, dincoace de vecinătatea ei central-asiatică, spre Europa, cu un program de amploare fără precedent.

Europa pierde deocamdată, fie și în termeni relativi, în pofida creșterii din unele sectoare. Europa pierde nu doar demografic, ca influență politică și sub aspect economic. Ea pierde în domeniul științific și tehnologic. „Europa este puternică în tehnologii ale secolului XX, dar slabă în cele ale secolului XXI” (p.116). Într-un secol în care software au întâietatea față de hardware, Europa nu mai are cum concura cu Silicon Valley sau cu Shenzhen. 

Spre a face față noii ordini globale, pentru Europa nu mai este suficientă integrarea economică, nici chiar cea politică. S-a intrat „într-o competiție, în care este vorba nu doar de succesul economic, oricât de important ar fi acesta, ci înainte de toate de securitatea europeană și de identitatea europeană, adică de stilul nostru de viață european și, cu aceasta, de autodeterminarea noastră sub domnia dreptului, care formează nucleul acestui stil de viață și pentru care europenii sunt invidiați în lume” (p.121-122). Se va putea face față în noua ordine mondială numai cu o viziune ce include integrarea politică, dar trece dincolo de aceasta. 

Imediat și pe termen scurt, argumentează Joschka Fischer, Uniunea Europeană are nevoie de conducerea din partea unui grup de state. Ea trebuie ca, nemijlocit, să accepte diversificarea vitezelor, „în fapt două viteze, pe baza democrației interguvernamentale (p.123). Uniunea Europeană are șanse numai printr-o „înnoire în minți, care începe cu o nouă gândire” (p.128).

După ce ordinea westfalică a fost înlocuită  în Europa cu Uniunea Europeană, țările europene sunt în fața unei noi ordini. „Centrul acestei noi ordini mondiale va fi în Asia și Pacific, nu va mai fi în Europa sau în spațiul transatlantic. De aceea, alternativa efectivă pentru europeni nu este Uniunea Europeană sau statul național, ci alta; adică despărțirea definitivă a europenilor de scena mondială și determinarea durabilă din  afară, într-un viitor mai mult decât nesigur, sau curajul unei noi ordini pentru bătrânul continent. Această alternativă va deveni în anii ce vin cu totul practică, perceptibilă inclusiv de către cetățeanul <normal>, nu doar de către elitele politice și economice” (p.21). Uniunea Europeană este acum în fața alegerii între a fi doar la remorca istoriei ce se decide în altă parte sau a se reorganiza.

În Germania, Joschka Fischer constată două fapte importante. Ele sunt pline de consecințe.

Pe de o parte, „niciodată înainte Germania nu a fost atât de liberă, atât de pacifică și plină de bunăstare precum în timpurile Republicii Federale. Și nimic nu a ruinat țara noastră atât de mult și nu i-a lipit de renume crime atât de urâte precum naționalismul” (p.220). De aceea, pentru Germania deviza politicii externe  nu poate fi alta decât „niciodată din nou singuri! (nie wieder allein!)”. Pentru aceasta, ea trebuie să întărească parteneriatul cu Franța, fie și lăsându-i acesteia conducerea strategică.

Pe de altă parte, „cine urmărește politica internă germană poate fi surprins cât de puțin a pătruns în conștiința colectivă a Germaniei și a elitei sale politice faptul dependenței țării, a economiei și politicii ei de reușita UE, a Euro-ului și a relației germano-franceze ” (p.127-128). Or, proiectul Franței actuale de relansare a Uniunii Europene ar trebui sprijinit, iar Germania se cuvine să fie „activă” în această direcție. 

       Joschka Fischer crede că nu ar mai fi timpul concentrării de până acum a discursului european pe aspecte instituționale, ci ar trebui dată întâietate unei clarificări politice asupra substanței. „Europenii, scrie el, au nevoie acum de un plan care va trebui să rupă cu discursul tradițional, predominant instituțional orientat și să se îndrepte, înainte de toate, spre necesitățile și realitățile politicii de securitate, ale științei și tehnologiei și ale economiei din deceniul următor. Scopurile acestor trei domenii strategice centrale până în 2030 trebuie ca europenii să le definească împreună, să le facă obligatorii prin acorduri și să le finanțeze împreună” (p.235-236). Conceperea din nou  a substanței ar trebui să aibă prioritate absolută. Europa are nevoie acum de o „Grand Strategy”, mai mult decât de o conducere ce se pierde în amănunte ale funcționării. .                                     VII. Soluția viabilă

     Teza mea este că, peste toate, Uniunea Europeană are de asumat faptul că sursa majoră a dificultăților și neajunsurilor rezidă în precaritatea soluțiilor proprii și în erori. Acestea nu sunt nici mici și nici puține. 

      Extinderea a fost de la o vreme în dauna integrării, în loc să o prelungească. Dezvoltarea instituțională a fost înlocuită cu lărgirea piețelor. S-au încurajat dislocări de forță de muncă, care împovărează și mai mult țările care pierd specialiști.  „Capitalismul de caravană“ și invazia de produse de mâna a doua în Est sunt din capul locului contraproductive. Subsidiarizarea este stagnantă de mulți ani. Liberalitatea s-a rupt de meritocrație. Nu se mai fac analize responsabile, iar derapajele autoritariste din unele țărisunt flatate, în loc să li se spună pe nume. 

      Nu numai că așteptatul “sfârșit al istoriei” nu a avut loc, dar schimbarea lumii nu se oprește nicidecum. Presiunile la democratizare (Pierre Mannent, La Raison des nations, 2006), reprofilarea internațională a Marii Britanii, Germaniei și Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung, 2015), reasumarea de sine a națiunilor (Carlo Masala, Welt-Unordnung, 2016), intrarea în „geometria variabilă a supraputerilor“ (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017) și, mai presus de orice, imperativul unui bilanț și al redeschiderii spre creație (Roger Bootle, The Trouble with Europe, 2016) nu se lasă escamotate. 

    Cu puține excepții,  propunerile cele mai radicale și noi  în materie de alternative sunt de fapt negative. Unii istorici vorbesc de “euroexit”, ca și cum dacă  s-ar izola zona euro de restul țărilor europene nu s-ar întoarce vechea Europă a conflictelor, pe care Tratatul de la Roma a avut meritul de a le curma. Nu este soluție nici reducerea Uniunii Europene la o piață comună, căci disparitățile de dezvoltare și tensiunile revin, iar Europa nu-și poate valorifica atuurile istorice. Nu este soluție transformarea unor țări în simple piețe de desfacere invocând neoliberalismul, căci se antrenează declinul democrației, cu toate consecințele nefaste. Uniunea Europeană rămâne un proiect superior alternativelor sale, dar este acum la o răscruce. 

        Uniunea Europeană nu poate face față dificultăților și neajunsurilor fără inovație instituțională care să convertească principiul subsidiarității și democrația în forme de viață. Noile maladii  – a  „postdemocrației“ (Colin Crouch) sau a “autoritarismului post-democratic” (Habermas) – pregătesc explozii. 

      Din toate aceste rațiuni, nu dogmatizarea unei realități pe cale de schimbare, ci luciditatea și deschiderea sunt de cultivat. Mai cu seamă că nemulțumirile urcă la decidenți. După prim-ministrul Marii Britanii, oficiali de cel mai înalt rang din Cehia, Polonia, Ungaria, Italia, Franța cer o schimbare de direcție. Istorici germani (Wirsching) socotesc încheiat narativul postbelic al unificării, istorici irlandezi (Brandam Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund. Plädoyer fur die Vereinigten Staaten von Europa, C.H.Beck, München, 2016) propun “Euroexit”, iar “exit-ul” este deja în gura unor lideri, nu doar în campanii electorale. 

În multe țări există oameni interesați să-și mențină pozițiile obținute în aparatele birocratice și de propagandă sau în economia darwiniană ce a ocupat terenul. Ei nu văd decât două alternative: fie plierea  fără discuție la organizarea actuală a Uniunii Europene, fie regresul în naționalismul etnic, pe care îl impută mecanic celor de altă părere. A treia alternativă, cea a reorganizării Uniunii Europene existente, care este de fapt alternativa veritabilă, fiind incomparabil mai bună, ei nu o mai iau în calcul. 

Spus direct, Uniunea Europeană nu se mai poate apăra decât schimbând organizarea ei actuală prin democratizare. Nu are suport teama reflexă de restabilire a identităților naționale, a statului național, câtă vreme procedurile sunt democratice și valorile orientatoare, începând cu demnitatea umană, sunt cele universale.

În mod interesant, acest punct de vedere revine recent în scrierile celor mai importanți economiști din Europa.  Iar dacă economiștii resimt nevoia democratizării, ne dăm seama cât de acut se resimte nevoia acesteia printre ceilalți cetățeni.

De curând, Thomas Piketty a dat, împreună cu colaboratorii, un diagnostic deloc ezitant situației și a propus primii pași ai democratizării acesteia. Premisa este aici aceea că în Uniunea Europeană funcționează tainic un „guvern” fără legitimare, compus, în ultimă instanță, din miniștrii de finanțe ai euro-zonei și diverși birocrați. Aceștia  operează în afara tratatului european, în afara Parlamentului european și fără răspunderi față de parlamentele naționale. „Puternicul și, în același timp, intangibilul guvern al euro-zonei s-a dezvoltat efectiv în unghiul mort al posibilităților de control politic, care este o gaură neagră a democrației” (Thomas Piketty și alții, Pour un traite de democratization de l’Europe, Seuil, Paris, 2017, citez din ediția germană, p.9). Nimeni nu controlează de fapt ceea ce se decide la nivelul „executivului” european – nici parlamentul european, nici parlamentele naționale. Iar crizele sunt o consecință implacabilă.

Așa stând lucrurile, problema crucială a Europei este revenirea la „democrația reprezentativă” – cel puțin în eurozonă. Nu va fi destul să se restabilească și să se lărgească funcțiile Parlamentului european, ci va trebui repus în discuție întregul „proiect european”. „Pe acest drum, care ar putea fi foarte lung, se află crearea unui Parlament al eurozonei pentru o luptă politică și culturală ce duce departe, către o democratizare a <proiectului european> și o reorientare a politicii ce se întreprinde în numele său” (p.13). Un „tratat pentru democratizarea conducerii eurozonei”, care are în centru „condiționalitatea democratizării” (p.41), ca parte a Tratatului de bază, va trebui semnat. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine!

Parlamentul european va fi primul afectat de reorganizare. Se va forma „Adunarea Parlamentară a Eurozonei”. Ea se va compune, patru cincimi, din membri ai parlamentelor naționale conform distribuției politice dinăuntrul fiecăruia și procedurii de stabilire pe care fiecare parlament o decide, iar o cincime din membri ai Parlamentului european. Delegații parlamentelor țărilor care nu sunt în eurozonă vor putea participa în calitate de invitați la lucrările adunării. Alte state se vor putea atașa „tratatului pentru democratizarea conducerii eurozonei” pe măsură ce se integrează acesteia.

Este tot mai evident, pentru mințile lucide, că spectrul soluțiilor pentru Europa actuală se îngustează. Thomas Piketty și colaboratorii săi își asumă acest fapt. De exemplu, așteptarea ca din organizarea actuală și instituțiile existente să vină prevenirea de crize este utopică. 

Nici așteptarea ca Europa să se profileze când SUA, Rusia sau China ar întâmpina dificultăți, nu dă rezultate. Europa poate înfrunta timpul doar pe propriile performanțe economice, sociale, politice, culturale. 

Timpul cere, din nou, pași mari, nu doar ameliorări. Orice este mai puțin decât democratizarea, luată la propriu, lasă Europa pe cursul crizelor.

•