Sunt anticipabile câteva schimbări tematice pe termen mediu în lumea de astăzi. Enumăr cinci dintre ele şi le caracterizez succint.
Prima se referă la cercetarea ştiinţifică şi înnoirea tehnologică. Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, cercetarea ştiinţifică este concentrată asupra experimentelor şi interogaţiilor ce pot avea un răspuns experimental. Ea stă sub presiunea rezolvărilor practice de probleme de viaţă foarte importante: combaterea diferitelor forme de cancer, găsirea de energii alternative, asigurarea unui mediu înconjurător favorabil vieţii etc. Aşa fiind acum lucrurile, sunt greu de întrevăzut schimbări majore în tabloul general al naturii, chiar dacă în deceniile ce vin vor fi multe descoperiri ştiinţifice cu efecte tehnologice. Două dintre ele vor avea efecte în relaţia dintre state: folosirea energiei solare în alimentarea avioanelor, cum arată probele ce au loc în zilele noastre, şi folosirea roboţilor în operaţiunile militare, cum s-a și făcut deja în lupta împotriva teroriştilor.
A doua se referă la creşterea complexităţii în modernitatea târzie. Mecanismul de propulsie al societăţii moderne, alături de acumularea capitalului şi relaţia dintre muncă şi capital, care este „diferenţierea”, îşi va spune din plin cuvântul. Vom avea societăţi tot mai fragmentate şi decentrate. Abia acum se realizează intuiţiile lui Max Weber, Parsons şi Luhmann. Rezultatul general este o creştere necontenită a complexităţii, care sfidează mijloacele actuale de stăpânire a acesteia şi pune acut întrebarea străveche: spre ce lume ne îndreptăm?
A treia se referă la epuizarea modelului de dezvoltare pe care l-am moştenit din epoca industrializării. Se trece, pe scară crescândă, la tematizarea „limitelor” posibilităţilor de creştere economică în modelarea industrială şi, tot mai mult, la recunoaşterea „limitelor” civilizaţiei industriale. „Omenirea este pusă în faţa unei provocări fără precedent. Până de curând, ne bizuiam pe mitul că Pământul este nesfârşit de încăpător şi că omului nu-i stă în putinţă să-i dezechilibreze procesele vitale, dar găsim din ce în ce mai multe dovezi care contrazic această convingere” (Anders Wijkman, Johan Rockström, Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei, Compania, Bucureşti, 2013, p.72). „Limitele planetare” sunt multiple şi diverse. Trei dintre acțiunile de întreprins au caracter cu adevărat global: menţinerea stabilităţii climatice, protecţia împotriva epuizării stratului de ozon stratosferic şi prevenirea acidificării oceanelor (p.85). Însă atât limitele globale, cât şi limitele regionale vor ridica probleme ce vor ocupa viaţa internaţională a deceniilor ce vin.
A patra se referă la sporirea riscurilor vieţii. Pe măsură ce sporeşte dependenţa realităţilor de iniţiativele umane şi de obiectivările lor (sisteme economice, tehnologice, militare etc.) şi pe fondul sporirii complexităţii, riscurile sporesc, la rândul lor. Ele capătă a mai mare amplitudine, încât se poate vorbi nu numai de „societatea riscului”. „La începutul secolului al douăzecişiunulea vedem societatea modernă cu alţi ochi – iar această naştere a unei <<priviri cosmopolite>> (Beck, 2004) aparţine societăţii mondiale a riscului. De acum, nimic din ceea ce se întâmplă nu mai este doar local. Toate pericolele esenţiale au devenit pericole ale lumii, situaţia fiecărei naţiuni, fiecărei etnii, fiecărei clase, fiecărui individ este, deopotrivă, rezultat şi generator al situaţiei umanităţii. Dătătoare de ton este împrejurarea că grija pentru întreg a devenit sarcină. Aici nu este vorba de opţiune, ci de o condiţie. Nimeni nu a prevăzut această situaţie, nimeni nu a voit-o sau ales-o; ea a rezultat, totuşi, din decizii ca şi consecinţă însumată a acestora şi a devenit conditio humana. Nimeni nu i se poate sustrage. Cu aceasta a început o schimbare a societăţii, politicii şi istoriei ce a rămas până acum neconceptualizată şi pe care am adus-o deja devreme sub conceptul de <<societate mondială a riscului>> (Ulrich Beck, Weltrisikogesellschaft. Auf de Suche nach verlorenen Sicherheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2007, p. 47-48). Deocamdată, în orice caz, economia, ecologia şi terorismul sunt zonele de emergență principale ale riscurilor. Iar tematica cuprinzătoare a riscurilor va ocupa tot mai mult scena în viitorul imediat.
Cunoștințele noastre – ne spune filosofia cunoașterii – au crescut exponențial în deceniile recente și cresc, în continuare. Hilary Putnam, acum celebrul filosof de la Harvard, ne-a asigurat că în perioada postbelică au fost tot atâtea inițiative de conceptualizare filosofică câte au fost în restul istoriei străvechi a filosofiei. Aceste două observații, ce se confirmă la orice examinare, permit concluzia că, în materie de cunoaștere, umanitatea zilelor noastre nu poate fi concurată de vreo epocă anterioară. Cunoașterea este, în orice direcție, fără precedent. Este la același nivel și conștiința? Încă este anevoios să găsești indiciile unei conștiințe naționale, și încă și mai anevoios să le găsești pe cele ale conștiinței europene sau ale conștiinței umanității. Dar cele patru schimbări pe care le-am semnalat în alineatele precedente solicită încă o schimbare – schimbarea conștiinței. Avem, desigur, întruchipările conștiinței europene în reglementările fondatoare ale Europei actuale, de pildă, și întruchipările conștiinței umanității în decalogul iudeo-creștin și doctrina omului și cetățeanului, de exemplu. Problema este de a elabora conștiința umanității adecvată schimbărilor ce au loc.
În această privință, inițiativele nu lipsesc, chiar dacă rămân deocamdată în teritoriul filosofiei. Bunăoară, psihologi cognitiviști și biologi au atras atenția asupra faptului că înzestrarea naturii umane este astfel încât premisele pentru comportamente empatice nu lipsesc, ci sunt la fel de originare precum cele pentru comportamentele egoiste. “Neurologii nu sunt singurii care reevaluează raționalitatea dezâncarnată. O nouă generație de biologi, de filosofi, de lingviști, de psihologi și de sociologi intră, de asemenea, în arenă pentru a propune o interpretare nouă, fizică, a naturii umane – și a începe, prin aceasta, să rescrie istoria umanității și a pune bazele unei ere empatice emergente” (Jeremy Rifkin, Une nouvelle consciente pour une monde en crise. Vers une civilisation de l’empathie, LLL, Paris, 2011, p. 142). Miezul inițiativei constă în înlocuirea conceptului naturii umane, ca natură orientată definitiv spre egoism și agresiune și astfel damnată, cu un nou concept. “Eu știu” și “tu știi” nu mai sunt monadice, ci relaționate în “eu știu, tu știi, eu știu că tu știi”. Identitatea personală nu rezultă direct din natură, ci presupune interacțiunea cu altul, fiind posibilă abia prin „diferență”. Se pune astfel capăt dominației unui concept al naturii umane fasonat de o psihologie și de o biologie ce fundamentează egoismul, în favoarea unui concept empatic, oferit de noile științe antropologice. Pe acest temei, întrebările privind sensul vieții și, prin implicație, sensul vieții în societate și sensul istoriei revin în centrul atenției. Tema sensului va capta reflecțiile în anii ce vin și le va coagula. (Din volumul recent tipărit Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013, 256 p.).
(Articol apărut Ziua de Cluj, 11 august 2013)