ARTICOLE ȘI IDEI

Platforma lui Donald Trump

La fiecare patru ani, în Statele Unite ale Americii se inaugurează președinția. Unii câștigători ai cursei pentru Casa Albă – John Kennedy, Jimmy Carter, George Bush – au parcurs o inaugurare, alții, în vremuri mai noi – Ronald Reagan, Bill Clinton, George H. Bush, Barack Obama – două. Acum, Donald J.Trump a fost cel care a trecut pragul. Momentul durabil al oricărei inaugurări este discursul de după depunerea jurământului. Prin tradiție, într-un asemenea discurs se evaluează situația Americii și a lumii și se anunță orientări majore ale mandatului. Unele discursuri au rămas mai mult decât istorie. Thomas Jefferson, de pildă, a afirmat în discursul său “principiul sacru” potrivit căruia, “deși voința majorității este aceea care prevalează în toate cazurile, această voință îndreptățită trebuie să fie rezonabilă”. Andrew Jackson a amintit că “ameliorarea internă și răspândirea cunoașterii sunt de mare importanță”. Abraham Lincoln se întreba “de ce să nu existe o încredere plină de răbdare în judecata finală a poporului?”. Woodrow Wilson menționa că “prima datorie a legii este să păstreze sănătoasă societatea pe care o servește”. John F. Kennedy a lansat  două principii: “să nu negociem niciodată din teamă, dar să nu ne temem să negociem” și “nu vă întrebați ceea […]

Citește mai mult

Temele lui Donald Trump

Alegerile americane pentru Casa Albă, din 2016, au adus în finală un candidat familiarizat cu tehnologia puterii din capitala Statelor Unite, Hillary Clinton, care s-a pregătit de un deceniu și jumătate și care voia schimbări înăuntrul politicii existente. Alegerile au adus în prim plan alți doi candidați. Mai întâi pe Bernie Sanders, în partidul democrat, care a vrut să dea satisfacție grupurilor compuse din studenți, muncitori, intelectuali nemulțumiți de conformismul administrației. Apoi, în marea finală, pe reprezentantul partidului republican, Donald Trump, întreprinzător de succes, miliardar, care a contestat esthablishment-ul și a propus o cotitură în politica Washington-ului. Istoria campaniei din interiorul celor două partide americane și a confruntării finaliștilor sunt cunoscute la această oră, încât nu mai stăruim asupra ei. Rezultatul este cunoscut, de asemenea. Ceea ce ar trebui să suscite atenție majoră, la puțin timp după victoria lui Donald Trump, sunt temele aduse pe scenă de noul președinte al Statelor Unite ale Americii în competițile în urma cărora preia Casa Albă. Mulți jurnaliști și observatori americani au  acuzat fapte ce nu au fost vreodată obișnuite într-o competiție electorală de peste ocean. Unii au spus că în finală au ajuns doi candidați insuficient agreați de populație, primul datorită faptului că […]

Citește mai mult

Profilarea externă

Când este vorba de politica externă, care este mai puțin verificabilă direct, mulți devin foarte vocali. Faptul nu este nou. Și azi Caragiale ne-ar putea spune multe în această privință. Dar nu aici este necazul, ci în faptul că cei care pretind stăpânirea domeniului nu semnează ceea ce susțin. Se poate bănui că nu o fac pentru a-și putea modifica, la nevoie, opinia.  Grija adaptării are trecere mai mare decât răspunderea pentru opțiuni. Numai că nu se poate construi durabil cu un asemenea conformism. Există însă ceva ce-i privește pe toți cetățenii: evaluarea politicii externe. Manipulările curente induc impresia că cei care răspund de aceasta ar fi în regulă. Apoi, se distribuie deducția arhicunoscută: “băieții noștri sunt buni, căci uite ce isteț formulează și cum îi privesc alții!”. Se trăiește cu acest sofism mediatizat sârguincios de tot felul de avocați ai unor activiști sau ai altora. Poate că cei care fac politica externă sunt buni, poate nu. Nici nu are importanță evaluarea în acești termeni. Rezultatele sunt însă testul edificator, iar acestea sunt eminamente slabe. Iată câteva exemple. Politica externă a României nu a putut valorifica economic parteneriatul strategic cu SUA, încât investițiile americane au rămas mici. Aceeași politică externă […]

Citește mai mult

Reconcilierea națională – Cum?

“Reconcilierea” are cel puțin trei semnificații. Potrivit primei, reconciliere înseamnă împăcarea după un conflict, potrivit celei de a doua, ea constă în punerea de acord pentru a face ceva împreună și, în sfârșit, conform celei de a treia semnificații, reconcilierea este înțelegerea oponenților de altădată. Aceste semnificații pot fi socotite trepte pe care poate urca reconcilierea. A trecut mult timp de când Ernst Renan a spus că “o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Ce este o națiune?, 1882), dar ideea nu s-a învechit. Limba și istoria sunt, desigur, premise ale națiunii, dar aceasta este mult mai mult. De unde ar putea veni “voința”, care-i dă națiunii coloana vertebrală?  Răspund la întrebare în trei pași. Indic mai întâi sciziunile societății românești actuale (1), pentru ca, în continuare, să arăt cum s-ar putea ajunge la reconciliere națională. Am în vedere două acțiuni majore: asumarea erorilor care au dus la situația actuală (2) și democratizarea mai departe a statului (3). Închei cu o reflecție asupra perspectivei (4). 1. Sciziunile actuale Discutăm reconcilierea națională căci suntem după o istorie nu doar de diferențieri, ci și de scindări ale societății în care trăim. Scindările sunt cele care au și adus […]

Citește mai mult

Criza de personalități

Mulți concetățeni sunt uimiți de incapacitatea unor universități de a lămuri situații de fraude, nepotism, impostură care au sporit ca niciodată. Faptele petrecute trimit, desigur, la explicații ce țin de anvergura îndoielnică a unor responsabili. Iar dacă citești Legea educației din 2011, nu te mai miri. Universitățile sunt, în cele mai multe țări, laboratoare de idei îndrăznețe și de proiecte. La noi, unele au devenit, prin efectul legii, birocrații pompoase și mediocre, care nu au nimic de  zis nici când țara este ocolită de rețelele de transporturi și de energie ale Europei, nici când este campioană a sărăciei pe continent, nici când  își șubrezește bruma de democrație, nici când aspirația emigrării este cea mai mare din istorie. Propaganda curentă cu ierarhizările internaționale nu este dispensă de la a vedea realitatea. În fapt, multe ierarhizări vor să dea satisfacție tuturor țărilor, iar unele criterii sunt discutabile. În plus, rezultatele unei administrații universitare, mai ales în raport cu criteriul cel mai profund, al descoperirii științifice și inovației tehnologice, se văd abia după șase-opt ani. Peste toate, dincolo de progresele ce țin de trecerea anilor, poziția universităților autohtone nu este semnificativ mai bună decât în 2011. Se publică poate mai mult, dar câte […]

Citește mai mult

Conduc România alții?

Văzând neputința din investiții, desfigurarea frecventă a democrației și declinul educației, mulți concetățeni se întreabă: ce progrese face de fapt Romînia? Afară, desigur, de schimbări intervenite oriunde în lume, precum înmulțirea automobilelor, telefoane în mâna celor mai mulți, televiziune câtă vrei, materiale plastice peste tot, etc. Este evident că țara noastră s-a dezvoltat altfel din decembrie 1989 încoace. Fiecare cetățean a fost liber să aleagă, să se deplaseze în lume, să-și asume inițiative, iar acest fapt este incontestabil. Se pot invoca, printre progrese certe, pluralismul, sporirea oportunităților de viață, accesul la bunurile modernității și altele. Numai că progresele sunt de fapt ale epocii. Ele se întâlnesc pretutindeni în Europa Centrală și de Răsărit, care, la începutul anilor nouăzeci, a făcut cotitura istorică de la socialismul oriental la societatea deschisă. Jürgen Habermas (Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991) era oarecum nemulțumit de faptul că ceea ce se petrecea în acei ani nu era o inovație istorică propriu-zisă, ci recuperarea tradițiilor interbelice, după ce războiul a schimbat cursul în această parte a Europei. Dar și recuperarea era un pas înainte, în raport cu stagnarea anterioară. În România, cum știm, această recuperare a fost întârziată, țara făcând, în 1989 și în […]

Citește mai mult

Corectura globalizării

Mai poate continua globalizarea? Unii o critică cu mijloace simpluțe care exprimă doar nemulțumirea, fără a oferi alternative. Alții cred că în globalizare se atinge culmea dezvoltării și propovăduiesc o deontologie ipocrită. Și unii și ceilalți se înșeală. Negocierea barierelor vamale va continua, ea fiind în interesul celor mai puternice economii din lumea actuală. Dar din această continuare nu rezultă nici că ideologia globalismului ar avea suport și nici că globalizarea va rămâne cum este. Multe indicii sunt ale trecerii la corectarea globalizării. Să venim la fapte. Nu reiau explicitarea globalizării pe care am făcut-o în altă parte. Faptele care au atestat realitatea globalizării nu sunt oarecari. Anume, în cercetarea ştiinţifică, criteriile de performanță sunt ale unei piețe unice. Securitatea fiecărui stat depinde, în era nucleară, de aranjamente la scara lumii. Cele mai competitive ziare, edituri, posturi de televiziune de astăzi acoperă globul și fasonează cunoștințele, știrile care se distribuie și sensibilitățile. În economie, la nivelul anilor nouăzeci, protecţionismul își pierduse actualitatea chiar pentru economia cea mai puternică. Începând cu argumentarea lui Robert Reich (The Work of Nations, Vintage, Random House, New York, 1992) și cu administrația lui Bill Clinton, s-a asumat că  protejând o industrie, se dezavantajează altele, că […]

Citește mai mult

Erorile lui George Soros

Desigur, oricine are dreptul să adere la o filosofie sau alta. Când însă persoana care și-a ales o filosofie îi atacă pe cei care nu o împărtășesc, suntem datori să vedem despre ce este vorba. Este cazul lui George Soros. Miliardarul a publicat de curând un articol, în Project Syndicate (1 ianuarie 2017), în care își propune să apere “societatea deschisă” atacându-i pe mulți – de la Donald Trump, Vladimir Putin, diverși lideri europeni, la numeroși fără nume. George Soros invocă de la început ascendența sa în filosofia lui Karl Popper și face distincții cu pretenții. Cei vizați nominal – președintele ales al SUA și președintele Rusiei – nu au ocolit prilejul de a respinge sorosismul, deja cu ani în urmă, și, probabil, vor reacționa, într-un fel sau altul și acum. Cât despre ascendența într-o filosofie, nimeni nu este împiedicat să o revendice cum poate. Distincțiile lui George Soros sunt însă îndoielnice, iar asumpția după care optica sa constituie singura apărare a societății deschise este fără acoperire. Din acestea pleacă și erorile sale, între timp răspândite sub numele de sorosism în diferite țări, pe care mulți le-au semnalat. De aici izvorăsc evaluările greșite ale lui George Soros. Să ne oprim […]

Citește mai mult

Amatorismul organizat

  Nu mai sunt lideri de anvergura lui Churchill, Adenauer sau de Gaulle, nici de cea a lui Harold Wilson sau Willy Brandt, a lui Helmut Schmidt sau Jacques Delors, se spune frecvent în Europa. Deja în 1984, Jürgen Habermas, cel mai profilat filosof de astăzi, invitat în Parlamentul Spaniei să susțină o conferință pe tema resurselor schimbării (Die neue Unübersichtlichkeit, Suhrkamp, FaM, 1985, pp.141-167), semnala scăderea acestora și relansa tema capacității celor care conduc. Dar și dacă ar fi lideri, nu ajunge. Căci liderii pot  iniția și conduce mișcări de reorganizare, dar abia oamenii de stat pot reforma statele și relațiile acestora. Fiind pretențioasă, întrebarea „unde sunt oamenii de stat?” se pune mai rar. Resimțindu-se însă nevoia lor în crizele interne și internaționale existente, întrebarea nu poate fi evitată. În conjuncturi în care trebuie luate decizii cruciale se înalță lideri. La cotituri ale istoriei se afirmă oameni de stat. Dar ar fi greșit să vedem totul prin prisma împrejurărilor, mai ales că sunt frecvent conjuncturi și cotituri, dar lideri și oameni de stat nu apar. „Unde sunt liderii?”, se întreabă mulți cetățeni ai României actuale în fața stagnării în neajunsuri. Unii îl au în minte pe regele Carol I, […]

Citește mai mult

Confucius astăzi

Confucius a trăit cu cinci secole înaintea lui Isus Hristos și îl precede pe Socrate, dar concepția sa a rămas, de asemenea, inspiratoare până astăzi. Lui Isus îi datorăm, cum știm, religia mântuirii prin iubirea aproapelui, sub semnul căreia se află o eră a istoriei umanității. Socrate a pus filosofia pe direcția maieuticii și a găsirii “generalului” în experiență. Confucius elaborase filosofia ca înțelepciune concentrată asupra vieții împlinite și conviețuirii. La cinci secole de la  dispariția sa, un împărat din dinastia Han a triat diversele concepții elaborate până atunci în China și a ales învățătura lui Confucius ca doctrină. Observându-i anvergura și izbiți de similitudini cu creștinismul, în 1687, la Paris, iezuiții au publicat prima traducere în latină a reflecțiilor lui Confucius. Ei i-au și consacrat numele: Qui Zhong Ni devenise, pentru discipoli, maestrul Kong, Kong Fu Zi în exprimarea acestora. A urmat o istorie care a menținut învățătura lui Confucius în tezaurul umanității într-o poziție cheie. În anii postbelici, a avut loc confruntarea fățișă dintre maoismul centrat pe “contradicție” și confucianism, centrat pe “armonie”. Confruntarea a durat până în 1974, când însuși Mao Zedong a proclamat prioritatea politică a “unității” chinezilor. Este demn de reținut faptul că liderul de […]

Citește mai mult

Pleșisme

Într-o dispută  cu discipolul său Daniel Barbu, în care nu sunt deloc implicat, Andrei Pleșu  își republică un text în care mă invocă. Deși momentan sunt departe de casă, apelarea după ureche cu suficiența-i caracteristică mă obligă la reacție. Cu ani în urmă, i-am răspuns  lui Andrei Pleșu  la o ieșire de nivel similar care-i trăda calitatea de ochi al curții de atunci. Nimic nu s-a schimbat între timp. Cu aceeași obsesie de slujitor, Andrei Pleși vorbește acum de „inapetența pentru comportamenul ministerial și pentru inteligența administrativă” pe care aș împărtăși-o cu discipolul scos din grații. Har Domului că nu am de dat examene cu astfel de evaluatori! Ei își permit, cum se vede bine, să trăiască străini de fapte, din impresii bine remunerate, pe care le compun pentru a manipula încoace și încolo. Nici o examinare precisă nu contează. Ei exhibă trăiri și capricii; nu-i interesează adevărul și construcția a ceva, în nici un caz. Și nu-și asumă vreo răspundere fără un profit. Degustători de vorbe la orice ocazie, ei nu-și depășesc condiția, dar vor să împartă dreptatea.  Iar ceea ce a ieșit din toate acestea se vede prea bine în lipsa de orizont și de speranță  pe care […]

Citește mai mult

George Coșbuc nesimplificat

George Călinescu observa că “George Coșbuc a suferit numaidecît după moarte o uitare injustă, deși explicabilă, după ce poezii ca Mama, Cîntecul fusului, El Zorab, Noapte de vară, Trei Doamne și toți trei, Iarna pe uliță desfătară pînă la sațietate copilăria cîtorva generații prin mijlocirea manualelor didactice și a serbărilor școlare. Simboliștii, puriștii, suprarealiștii, moderniștii în genere, cruțînd pe Eminescu, au văzut îngroziți în Coșbuc triumful adecdoticului. A ajutat discreditării marea inegalitate a operei. Răsfoind volumele ticsite de versuri, cititorul superficial rămîne cu impresia că are înaintea sa niște culegeri de improvizații pentru educarea poporului. Și ce-i drept, în mare măsură poetul a urmărit acest scop. Criticul trebuie să pornescă de la compunerile cele mai evident ocazionale și prin eliminare să ajungă la grupul de poezii pure” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Minerva, București, 1986, p.586). Celebrul istoric al literaturii avea în vedere în această evaluare “didacticul” din anumite poezii, îndatorarea față de Schiller, Uhland și Platen din Balade și idile și Fire de tort și “latura anecdotică”. El continua: “Coșbuc avea de fapt simțul sublimului cosmic, dar fiind lipsit de putința representării lui de sus se mulțumea a-l sugera în orariul terestru” (p.587).  […]

Citește mai mult

Reforma modernă a educației

Criza educației în România este mai mult decît evidentă. Discuțiile par fără orizont și fără de sfîrșit. Mulți se pronunță asupra educației fără alt suport decît experiența personală. Faptele, aspectul tehnic, cultura instituțională a educației se neglijează de cele mai multe ori. În Europa, educația își caută direcția după aplicarea programelor PISA și Bologna. Preluate de viziuni înguste, cele două programe nu au putut mări competitivitatea educației europene. Economiști reputați vorbesc despre scăderea nivelului acesteia. Cu avantajul experienței, ca rector al Universității “Babeș-Bolyai“ (în perioada 1993-2012), ministru al educației naționale (1997-2001), membru în organisme de decizie internaționale, Andrei Marga se încumetă să taie nodul cu o lucrare documentată, bine înscrisă în coordonatele naționale și internaționale și plină de noutăți. După distanțarea sa de funcții majore în educație, survenită în 2012, profesorul clujean  revine în dezbaterea publică cu o privire în profunzimea situației. Față de alte scrieri pe tema educației, cartea lui Andrei Marga etalează nu doar păreri, ci și întinse cunostințe, nu numai opinii, ci și o conceptie organizată, nu doar optiuni, ci și decizii sau propuneri de decizie. Anii reformei 1997-2001 au constituit, de altfel, singura reformă a educației efectivă și recunoscută internațional, prin care țara noastră a făcut […]

Citește mai mult

Lumea candidaților la Casa Albă

În cursa din 2016 pentru Casa Albă au rămas, dintre candidații cu șanse, Hillary Clinton și Donald Trump. Este încă dificil să se spună cu destulă siguranță care va fi noul președinte al SUA. După unele sondaje, avansul candidatei democrate crește zi de zi, dar până la alegeri mai sînt cîteva luni. Oricum, mai important decât să speculăm cu privire la cine câștigă este să observăm ce lume aduc cu ei  candidații principali. Observarea este utilă având în vedere concentrarea deciziilor cu impact internațional ale SUA la Casa Albă. Desigur, nu este de ignorat faptul că, nu odată în tradiția democrației americane s-a ajuns ca cel care câștigă președinția să-și asume argumente care s-au prezentat în campania electorală de către diverși candidați și au întrunit o adeziune semnificativă. Viitorul președinte, oricare va fi, va integra într-o formă oarecare punctele de vedere exprimate de Hillary Clinton, Donald Trump și Bernie Sanders, care exprimă, cum au dovedit alegerile preliminare, optici mai larg împărtășite de electorat. Așadar, ce lume se configurează odată cu cei mai probabili ocupanți ai Casei Albe? Iau în seamă, pentru răspuns – dincolo de sinuozitățile afirmațiilor electorale și înainte de disputele televizate ale celor doi candidați, care vor fi […]

Citește mai mult

Germania între supraputeri

Germania s-a refăcut uimitor de repede după distrugerile războiului și capitularea necondiționată din 1945. Înalta calificare a forței de muncă ce a supraviețuit nazismului, inteligente soluții elaborate de clasa politică și impulsul dat de planul Marshall au asigurat restabilirea. Willy Brandt putea declara că niciodată în istorie germanii nu au dus-o mai bine. Germania devenea nu doar cel mai mare exportator al lumii, dar și țara unei înfloriri exemplare a democrației, științelor și culturii. Oricine reflecta asupra situației internaționale își dădea însă seama că Germania a ajuns un colos economic și, urmare a războiului, un pitic politic și că această discordanță trebuia rezolvată. Ea a devenit preocupantă la nivelul conducerii germane. După ce s-au pus pe o bază complet nouă raporturile cu Franța, prin inițierea Europei unite odată cu înțelegerile Adenauer – De Gaulle, au urmat alte acțiuni benefice. Cu România a început șirul recunoașterilor de drept ale RFG în “lagărul socialist” al vremii, care a fost operă a guvernării Kissinger – Brandt. S-au reglat apoi, prin tratate, raporturile cu Polonia și Cehoslovacia, sub conducerea lui Brandt. A urmat consolidarea  poziției și prestigiului Germaniei, pe care guvernarea lui Helmut Schmidt a atins-o convingător. În contextul noii interacțiuni dintre supraputerile postbelice, […]

Citește mai mult

Selectarea profesorilor universitari

În ultimul timp, la noi, problema plagiatului a invadat discuția în parlament, justiție, comisii și comitete ale diverselor instituții, mass media. Se discută haotic, în funcție de cine este incriminat și trebuie să părăsească scena. Nu se merge până la catăt, punând în față nu răfuieli politice, ci preocuparea unei curățenii generale. Pe de altă parte, năravul plagiatului este doar o parte a maladiilor ce au cuprins titlurile României. Nu mai puțin grave sunt, prin consecințe, vasta corupție din viața științifică și culturală, cu cleptocrația, intervenții ale serviciilor,  nepotismul și examene de mântuială devenite endemice. Vor trebui repuse două întrebări simple, de care mulți s-au dezobișnuit. Poate ajunge unde aspiră în societate, fără proptele pe față sau în secret, un tânăr care are de partea sa doar mintea și brațele sale? Sunt titlurile ce se poartă pompos în România acoperite sau doar formule goale, datorate aranjamentelor de culise,  târgurilor, caragialeștilor slăbiciuni? Răspunsul nu mai este de ani buni pozitiv. De aceea, o asanare cuprinzătoare va trebui să intre pe agenda publică, mai devreme sau mai târziu, dacă țara noastră vrea să facă parte din lumea civilizației actuale. Ea atinge, inevitabil, chestiunea selectării profesorilor universitari. Să reflectăm asupra ei. Valoarea unei […]

Citește mai mult

O confuzie: apartinic – apolitic

Discursul public de la noi este deja sufocat de confuzii, în parte lansate pentru a arunca praf în ochii oamenilor de bună credință. Destui concetățeni își dau seama de șiretlic, se simt înșelați și iau distanță. Confuziile pregătesc apatia și, desigur, alte neajunsuri. Un exemplu de asemenea confuzie voită este pretenția de “guvern de tehnocrați” ce s-a lipit propagandistic de o listă de inși fără relief, adunați după pretențiile rudelor, recomandările serviciilor și cine s-a mai nimerit. Cel puțin două erori nu puteau să nu bată la ochi. Confuzia între independent politic și tehnocrat era prima: se știe prea bine că din independența în raport cu partidele existente nu rezultă, decât forțând nepermis termenii, că cineva este tehnocrat. A doua era aceea că un tehnocrat are analize profesionale proprii și soluții, distincte de cele din optica unui partid sau altul. Or, nici unul dintre cei aflați pe acea listă nu are vreo analiză tehnică remarcabilă. Un premier tehnocrat și un guvern tehnocrat, în accepțiunea lumii civilizate (cine este interesat poate consulta opera de referință a lui Niklas Luhmann, care a dat tehnocratismului, în vremuri mai noi, expresia cea mai elaborată!), sunt cu totul altceva. O confuzie nu vine singură. Vedem bine […]

Citește mai mult

Andrei Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005

Contents Foreword 7 I. VALUES AND REPERES The Ambiguity of Cultural Relativism 11 Guidelines for the Reform of Education in Romania 24 II. REFORM OF EDUCATION The Reform of Education and the Challenges of the Next Century 43 Multicultural Education in Romania 66 Remembrance of the Tragedy 75 Changes in the Education for Roma 79 III. UNIVERSITARIA The Universities new Future in Europe 85 Social and Civic Responsibility of Universities 95 University Authonomy in Romania 110 Experiencing Multicultural Organization. The Case        of Babeş-Bolyai University 117 Babes Bolyai University of Cluj (Case Study) 127 Quality Assurance 152 The Babeş-Bolyai University at its Anniversary 167 Conclusion: The Reform of Education in Romania (1997-2000):          A Retrospective 183 Notes 207 FOREWORD Today education is a pre-condition of the achievements of individuals and communities. Therefore, serious reflection upon education nowadays has a larger impact than ever before. Additionally, the countries in South-Eastern Europe must break the vicious circle in which reforms are postponed because the educational premises, which in turn depend on economic and administrative reforms, are not met. The only way out is to accelerate the reform of education, an imperative action which requires conceptual clarifications, well-elaborated […]

Citește mai mult

Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012

Resuming the Issue of Destiny In 1923, Oswald Spengler published his impressive volume Der Untergang der Abendlandes. Umrisse einer Morphologie der Weltgeschichte, where he tackled the theme of the „destiny” of the age’s most wide-spread culture – the European modern culture. He was preoccupied with elaborating a methodology (a morphology, in fact) of interpretation of the course of history and, after discarding the principle of the unity of universal history, upon which, for instance, Hegel, Herder and many other had based their ample syntheses of the philosophy of history, he looked upon universal history as a collection of incommensurable cultures. I will not dwell on the entire interpretation of history elaborated by Oswald Spengler (which I briefly presented in Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 101-106), but I will emphasize rather the transition made by the philosopher, towards a “philosophy of the future (Philosophie der Zukunft)” (I, 6), understood as a “predetermination of history”. “In this book – so Oswlad Spengler begins – there is a first attempt to determine history a priori. It’s about keeping track of the destiny of a culture, of that culture which is unique, which is today understood as being fulfilled, […]

Citește mai mult

Andrei Marga, Riflessioni Italiane, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011

Traduzione di Monica Fekete, Prefazione La formula “Roma madre” non ha per i romeni che conoscono l’evoluzione della cultura nel mondo odierno solo una connotazione storica. La letteratura, la filosofia, la teologia, le scienze e le arti italiane restano ancora oggi di riferimento. Prendendo origine dalla grandiosa eredità della latinità, costantemente legata agli sviluppi del cattolicesimo e sempre aperta alle opportunità della vita, la cultura italiana ha l’immensa capacità di essere fonte d’ispirazione per le nuove aspirazioni di elaborazione delle esperienze. Benché non abbia studiato in Italia, mi sono affezionato presto alla cultura e agli intellettuali di questo Paese per davvero affascinante e ho cercato di appropriarmi il più possibile della sua lingua nonché di mettere a frutto i contatti stabiliti. Riunisco nel presente volume le conferenze, i discorsi e gli interventi incentrati sulla cultura italiana che ho tenuto in questa bella lingua. Tutti i testi sono la testimonianza di un impegno sincero di comprensione e di fruizione di questa cultura. Spetta, certamente, al lettore giudicare in quale misura tale gesto abbia portato i suoi frutti. In chiusura, ringrazio la professoressa Monica Fekete per il prezioso sostegno che mi ha assicurato negli anni in cui ho diretto le cooperazioni dell’Università […]

Citește mai mult

Andrei Marga, Relativism and its Consequences, Cluj University Press, 2004

English translation by Iulia Bobaila, Anca Mircea, Aldea Bogdan Foreword The present volume belongs to my general philosophical program meant to articulate an approach based upon critical pragmatism. This approach represents the substance of several of my published books. It began with Cunoaştere şi sens. Perspective critice asupra pozitivismului [Knowledge and Meaning. Critical Perspectives on Positivism] (1984) and remained present in Raţionalitate, comunicare, argumentare [Rationality, Communication, Argumentation] (1990), Metodologie şi argumentare filosofică [Philosophical Methodology and Argumentation] (1992), Filosofia unificării europene [The Philosophy behind European Unification] (1997), Reconstrucţia pragmatică a filosofiei [The Pragmatic Reconstruction of Philosophy] (1998), being also supported by historical-philosophical analyses such as Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas [Action and Reason in the Thinking of Jürgen Habermas] (1985), Introducere în filosofia contemporană [Introduction to Contemporary Philosophy] (1988), by investigations of contemporary realities, collected in volumes such as Explorări în actualitate [Exploring Contemporary Reality] (1992), Philosophy in the Eastern Tradition (1995), and by translations from German and American philosophy. My philosophical program continues in volumes that await completion, volumes dedicated to the issue of meaning, to the rehabilitation of pragmatism and to the detailed presentation of the options pertaining to critical pragmatism. The aspect that interested me […]

Citește mai mult

Andrei Marga, La Sortie du relativisme, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006

 Introduction À différentes occasions, je me suis adressé à l’auditoire, en France ou ailleurs, par l’approche de thèmes de référence dans la culture contemporaine, par des réflexions sur la réforme impliquée par la transition dans les pays de l’Europe Centrale et Orientale. Je l’ai toujours fait dans la toujours fascinante langue française. Je n’ai pas fait d’études ou de recherches scientifiques en France, comme j’en ai fait en Allemagne et aux États-Unis ; cependant, j’ai fait de l’apprentissage continu du français un devoir culturel et je l’ai ressenti comme une satisfaction. Je réunis en ce volume une sélection des études que j’ai présentées, au fil des années, dans la langue de Descartes et de Camus. Chronologiquement, la liste commence avec l’étude consacrée à la Révolution française, préparée pour être présentée à la réunion de Dubrovnick, lors de l’anniversaire du bicentenaire des événements historiques de 1789. La liste continue avec une approche du spécifique culturel de l’Europe, présentée lors d’une session organisée en 1995 par l’Ambassade de France en Roumanie. Une des conférences consacrées à la rénovation des universités de l’Europe Centrale et Orientale, je l’ai tenue au Collège de France, en 2004. Les autres interventions sur un thème universitaire ont été […]

Citește mai mult

Andrei Marga, Die Philosophie der europäischen Einigung, Cluj University Press, 2003

INHALT EINE VERÄNDERUNG DES PARADIGMAS ERSTER TEIL – EUROPAS EIGENART I. Kapitel: EUROPA UND DIE EUROPÄISCHE EIGENART II. Kapitel: DIE PHILOSOPHIE DER EUROPÄISCHEN KRISE III. Kapitel: DIE CHANCE DER EUROPÄISCHEN WIEDERGEBURT ZWEITER TEIL – DIE EUROPÄISCHE EINIGUNG I. Kapitel: DIE IDEE DER EUROPÄISCHEN EINIGUNG II. Kapitel: DIE VORAUSSETZUNGEN DER EUROPÄISCHEN EINIGUNG III. Kapitel: DIE MODELLIERUNG DES NEUEN EUROPA IV. Kapitel: DIE PROZEDUR DER EUROPÄISCHEN EINIGUNG DRITTER TEIL – WIDERSTÄNDE I. Kapitel: EUROPA UND AMERIKA II. Kapiltel: EINE AUSEINANDERSETZUNG DER ZIVILISATIONEN ? II. Kapitel: DIE ERÖRTERUNG DES NATIONALISMUS Vorwort Eine Veränderung des Paradigmas Wenn wir durch Paradigma das verstehen, was die Mitglieder einer Gemeinschaft teilen, nämlich die Konstellation von Überzeugungen, Werten, Methoden, innerhalb deren sie Fragen stellen und Antworten geben, dann haben wir allen Grund anzunehmen, dass wir in Europa, sei es auch mit unterschiedlicher Intensität, den Verlauf einer Paradigmaänderung erleben. Unsere Lebensfragen und unsere kulturellen Fragestellungen gehen unbemerkt vom nationalen Paradigma, das in der europäischen Kultur einen langen Weg durchlief, in das europäische Paradigma über. Um den Übergang zu verstehen, müssen wir eine kurze Rückschau halten. Als Reaktion auf die Annahme der französischen Sprache seitens der intellektuellen Elite sowie auf die Einflüsse der Aufklärung, verteidigten die deutschen Romantiker die These, […]

Citește mai mult

Andrei Marga, Challenges, Values, Vision. The University of the 21st Century, Cluj University Press, 2011.

Contents Foreword 7 I. VALUES AND REPERES The Ambiguity of Cultural Relativism 11 Guidelines for the Reform of Education in Romania 24 II. REFORM OF EDUCATION The Reform of Education and the Challenges of the Next Century43 Multicultural Education in Romania 66 Remembrance of the Tragedy 75 Changes in the Education for Roma 79 III. UNIVERSITARIA The Universities new Future in Europe 85 Social and Civic Responsibility of Universities 95 University Authonomy in Romania 110 Experiencing Multicultural Organization. The Case        of Babeş-Bolyai University 117 Babes Bolyai University of Cluj (Case Study) 127 Quality Assurance 152 The Babeş-Bolyai University at its Anniversary 167 Conclusion: The Reform of Education in Romania (1997-2000):          A Retrospective 183 Notes 207 Foreword Today education is a pre-condition of the achievements of individuals and communities. Therefore, serious reflection upon education nowadays has a larger impact than ever before. Additionally, the countries in South-Eastern Europe must break the vicious circle in which reforms are postponed because the educational premises, which in turn depend on economic and administrative reforms, are not met. The only way out is to accelerate the reform of education, an imperative action which requires conceptual clarifications, well-elaborated programmes, […]

Citește mai mult

Andrei Marga, Bildung und Modernisierung, Cluj University Press, 2005

Inhalt „1-3” Vorwort   ● I. PHILOSOPHIA Die Typen von Rationalität und die Einheit der Vernunft  ●    9 Vom Relativismus zu den festen Werten  ●    31 Sprache als Machtinstrument  ●    51 Über die Begründungsmodelle der Moral heute  ●    75 Europäische Identitätsbildung in Osteuropa  ●    92 Adorno über Osteuropa der Nachkriegszeit   ● 137 II. HISTORIA Grenzen und Dilemmata der Transformation  ● 155 Über die kulturellen Ressourcen der Demokratisierung (Der Fall Rumänien)  ●  187 Grundvoraussetzungen für eine Reform des Unterrichtswesens im heutigen Rumänien  ● 213 Rumänische ethnische Identifizierung  ●  239 III. UNIVERSITARIA Die rumänisch-deutschen Kulturbeziehungen nach 1989. Die Erfahrung der Babeş-Bolyai-Universität  ●  269 Öffentliche oder private Universitäten?  ●  287 Ein großartiger Ansporn  ●  295 Erweiterung der deutschen kulturellen Präsenz in Rumänien ●  301 Die Mission und die Funktionen der Universität heute  ●  313 Ein großer Schritt voran. Über das österreichische Universitätsgesetz (2002)  ●  355 Kompatibilisierung der Unterrichtsysteme  ●  395 Ein historisches Ereignis  ●  409 IV. PERSONALIA Was habe ich von den Tübinger Professoren gelernt?  ●  419 Modernisierung und deutsche Kultur ●  433 Was lehrt uns heute Herder? ●  439 Nachweise ●●   VORWORT Die Modernisierung ist ein dringendes Problem in Osteuropa, das ohne gründliche und unverzügliche […]

Citește mai mult

Chestiunea monarhiei acum

Foarte probabil, discuțiile în jurul reginei Ana și funeraliile memorabile prin decență și rigoare, transmise exhaustiv de televiziuni, i-au întărit în convingeri pe adepții monarhiei și i-au pus pe gânduri, dacă nu cumva i-au convertit, pe mulți dintre ceilalți. Nu știm destul de exact proporția monarhiștilor și nu-și au rost speculațiile. Pentru mulți cetățeni se pune însă acum, mai deschis decâtaltădată după 1989, întrebarea: ce este mai potrivit pentru România? O republică precum cea ai cărei decidenți nu reușesc democratizarea, nu izbutesc să pună în mișcare energiile țării și să croiască șanse cetățenilor? Sau o monarhie care promite, măcar din poziția de alternativă, restabilirea demnității persoanelor, democrație, o viață civilizată în comunitățile românești lovite încă de sărăcie? La această întrebare nimeni nu poate da un răspuns demn de încredere, oricare ar fi acesta, fără a-și mărturisi traseul propriu. De aceea, aș menționa că aparțin generației ai cărei părinți au deplâns abdicarea forțată a regelui Mihai I și au luat apoi istoria așa cum au putut. Generația mea nu a mai fost crescută, însă, cu ideea monarhică, dar prin lecturi și reflecții și-a dat seama de adevăruri estompate de propaganda oficială. Era clar că manualele ce rămâneau la separări logice între guvernarea de […]

Citește mai mult

Dacă Uniunea Europeană eșuează

Politica unificării europene a fost lansată de grupuri ale rezistenței din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Gata să depășească vederi partizane – liberalism clasic, socialism, creștin-democrație – acestea au acționat pentru reorganizarea durabilă a Europei. Jean Monnet considera că numai prin unificare conflictualul continent mai poate fi salvat, Willy Brandt  și Bruno Kreisky că prin unificare Germania nu va mai derapa, Altiero Spinelli că unificarea este ultima șansă pentru Europa. Robert Schumann, De Gaulle, Adenauer și succesorii lor au luat deciziile. Prin Tratatul de la Roma (1957) s-a pus baza unei unificări economice ca pregătire a uneia politice. Prin Tratatul de la Maastricht (1993), unificarea monetară a fost privită ca pas spre cea politică. Extinderile spre vest, spre sud, spre nord, spre est au creat impresia că proiectul este în natura lucrurilor. Reușitele pe care le-a generat sunt de necontestat. După război, Europa a trăit cea mai lungă perioadă de pace din istoria ei. O perioadă marcată, desigur, de Ungaria din 1956, de Cehoslovacia din 1968, de Polonia din 1980, care au semnalat că Europa nu se oprește la Zidul Berlinului, după ce, în 1953, germanii au amintit că diviziunile de la sfârșitul războiului nu pot rămâne. S-a realizat, în orice caz, aspirația […]

Citește mai mult

Cotitura Turciei?

De ani buni, Turcia a reținut atenția lumii sub cel puțin două aspecte majore. Pe de o parte, enorma dezvoltare economică, tehnico-științifică și explozia demografică, care au făcut din această țară, în ultima decadă, o putere regională. Pe de altă parte, emergența politicii islamiste în țara care intrase cu aproape un secol în urmă pe calea secularizării statului, inițiată de Kemal Atatürk. Fiind vorba de una dintre țările puternice și de o democrație pluralistă într-o țară islamică, interesul pentru schimbările din Turcia a fost mereu ridicat. Iar ceea ce se petrece astăzi – penalizarea dură și epurarea masivă de personal din armată, justiție, educație și presă – nu numai că mărește interesul, dar face inevitabilă întrebarea: se află Turcia în fața unei cotituri istorice? Schimbă această țară, care se revendică din democrație, cursul modernizator pe care a fost plasată de fondator și pe care a evoluat cu succes? Chiar dacă evenimentele rămân încă în desfășurare și nu permit pentru moment concluzii ultime, sunt necesare măcar ipoteze. Rațiunile pentru a pune întrebările de mai sus nu sunt noi. În definitiv, Erbakan (1996) a reluat Islamul politic, ca reacție la occidentalizarea din Turcia, încât a fost nevoie de intervenția armatei, garant al […]

Citește mai mult

Urmări ale Brexitului

Discuția privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europaenă amestecă date ale situației cu reacții de toate proveniențele, încât adevărul rămâne departe. Fiind vorba de o țară de pondere majoră și de un gest care pune sub semnul întrebării cursul Europei de după 1993, lucrurile trebuie lămurite. Se cuvin făcute mereu distincții. Bunăoară, între Europa și ideea europeană sau interpretarea de sine a culturii europene, apoi, între ideea europeană și asumarea ei politică, cum este astăzi Uniunea Europeană, și, în sfârșit, între proiectul Uniunii Europene și realități. Cine critică realitățile din Europa nu este neapărat ostil Uniunii Europene, căci poate să o facă și în numele proiectului. Nu se poate spune că cel care părăsește Uniunea Europeană respinge ideea europeană, căci poate fi în dezacord doar cu deciziile uniunii. Cine vede altfel ideea europeană nu este antieuropean. Deja acum câțiva ani, fostul președinte al Germaniei, Roman Herzog, titra neașteptat o intervenție – „Uniunea Europeană dăunează ideii europene” (Die EU schadet der Europa-Idee, în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 15 Ianuarie 2010), dar nimeni din jur nu s-a gândit să-l eticheteze drept „antieuropean”! Venind însă pe terenul faptelor recente, trebuie spus că Brexitul nu este prima părăsire a Uniunii Europene. El vine după exitul […]

Citește mai mult

Cum se concepe politica Americii?

Dincolo de variații datorate partidelor și personalităților, politica externă a SUA a devenit de decenii de sine stătătoare. Ea este marcată de optici partizane și depinde de forțele din societate, dar și-a sporit continuu autonomia. Pe bună dreptate, o examinare din lunile recente (vezi Perry Anderson, American Foreign Policy and Its Thinkers, Verso, London, New York, 2015) a tras concluzia că acțiunea instituțiilor ce au în vârf Casa Albă, susținute de o elită care creează până și vocabularul discuțiilor din zilele noastre, are ca orizont administrarea lumii. Se poate spune, retroactiv, că, după Al Doilea Război Mondial, SUA au prelungit căutarea de soluții înăuntrul propriilor frontiere, cooperând firește, cu intervenții în exterior. Uniunea americană a dobândit astfel un profil aparte. Observația nu a fost făcută de oponenți care să fi acuzat America de “imperialism”, în înțelesul controverselor de la începutul secolului al douăzecilea. Ea provine din rândul unor personalități atașate Americii. Bunăoară, Raymond Aron a lansat termenul de “republică imperială” (Republique imperiale: les Etats-Unis dans le monde 1945-1972, Calman Levy, Paris, 1973) într-un efort de a face inteligibile împreună republicanismul constituției americane și intervenționismul, la nevoie armat, în diferite părți ale lumii. Paul Kennedy (The Rise and Fall of the […]

Citește mai mult

Fotbalul – machetă a instituțiilor

Chiar dacă afirmația că starea fotbalului oglindește societatea pare exagerată, rămâne adevărată susținerea că eșecul răsunător al naționalei la campionatul european din 2016 permite analogii cu viața instituțiilor. Dacă s-ar organiza un campionat european, acestea nu s-ar prezenta diferit de echipa de fotbal. O obiecție este la îndemână: fotbalul este doar un joc. În definitiv, Canada nu are fotbal remarcabil, dar funcționează cu succes, China încă nu are, dar face schimbări istorice. Aceste fapte nu scad relevanța fotbalului, căci suntem țară europeană, cu tradiții, totuși, în materie. Așa cum am mai argumentat, fotbalul este acum mai mult decât un joc – este deja  parte a culturii (vezi Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.475-535). Fotbalul este doar unul dintre  sporturi – se poate replica. Este adevărat, dar se stă mai bine în altele? Nu cumva România, după ce a deținut supremația mondială, revine greu în handbal, deocamdată abia la feminin. România a fost vârful la gimnastică, dar faptul pare să fie doar istorie. România a deținut întâietatea la caiac-canoe, dar azi se descurcă anevoie. La box, la lupte, la atletism erau campioni și recordmeni mondiali din țara noastră  – acum perspectiva este sumbră. Nu sunt pesimist, dar […]

Citește mai mult

Postdemocrația

În anii nouăzeci s-a vorbit cu entuziasm, cel puțin în Europa, de “noul val al democratizării”, pentru ca, ulterior, să se înregistreze schimbări notabile în multe țări. Convingerea răspândită era că democrația face mai sigure organizările și sporește șansele de realizare ale oamenilor. Între timp, însă, democrația și-a pierdut aura de care era înconjurată. Abraham Lincoln o socotea “guvernare a poporului, de către popor, pentru popor”. Azi, o asemenea certitudine trece numai ca un vis agreabil. Guvernează, de fapt, poporul în democrațiile existente? Se guvernează oare pentru popor? Mai contează în decizii cetățeanul simplu care este fiecare? Întrebările se pun nu doar pentru că, din anii treizeci încoace, democrația a fost mijlocul de care s-au servit dictaturi pentru a se instala. Nici pentru că au revendicat apartenența la democrație organizări adesea divergente –  “democrația liberală”, “democrația dirijată” și “democrația în culori naționale”. Există o justificare  suplimentară pentru a pune aceste întrebări – desfigurarea democrației chiar în societăți care au întruchipat-o cu succes. Britanicul Colin Crouch a dat o carte memorabilă,  Postdemocrația (tradusă imediat în italiană, la Gius, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2003, și germană, la Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008), care a introdus un termen și a orientat reflecția spre […]

Citește mai mult

O scriere monumentală

Știm prea bine că lumea în care trăim schimbă felurile de scriere a istoriei. De aceea, spre exemplu, un om cu rigoarea profesiei de istoric, precum Harald Zimmermann (Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1996, pp.1-22), sublinia nevoia urcării de la istoria cantităților, ce domină tradiția scrisului istoric, la „istoria calitativă”. Sub acest termen, peste care se trece prea grăbit de către istoricii regiunii, este vorba de istoria realizărilor exemplare în materie de instituții, descoperiri și creații, nivel de viață, deschidere spre lume. După părerea mea, apelul acestui cunoscător profund al istoriei de la Carpați se cuvine complementat cu apelul la intrarea în istoria factuală a comunităților, prin recurs la surse certe. O asemenea istorie factuală a comunităților din Transilvania ne-o oferă astăzi, într-o scriere monumentală, Ladislau Gyemant și echipa care l-a secondat – Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureșan și Amalia Gyemant (pentru indici și ilustrare) – cu lucrarea Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750 (Editura Enciclopedică, București, 2009-2016). Ne aflăm, în acest moment, după publicarea, în 2009, a primului volum din lucrare, în două părți, însumând 2550 de pagini, și, în 2016, a celui de al doilea volum, în trei părți, însumând 2462 […]

Citește mai mult

O  personalitate a istoriei: Nicolae Bocșan

  Nicolae Bocșan se identificase într-atât cu instituția pe care o slujea, încât mi-e greu să scriu despre el la trecut. Resimt însă mai mult decât datoria de a-l evoca precum a fost – o personalitate care a lăsat, discret, dar ferm, înfăptuiri benefice. Ne-am cunoscut în vremea studenției, fără să ne cerem vreun favor, cum se leagă mai nou prieteniile. Relațiile noastre au fost reglate în puține cuvinte, pe baza înțelegerii pe care fiecare o avea despre misiunea celui care parcurge studii universitare. Atunci când, în tumultuoșii ani 1968-69, studenții manifestau în favoarea schimbărilor, prestigiosul decan al Facultății de Istorie și Filosofie, istoricul Camil Mureșanu, spunea că studenții de la Filosofie sunt cu un cap deasupra celorlalți. I-am răspuns că studenți de la Istorie,  ca Nicolae Bocșan, fac parte din același curent, al celor dedicați cauzelor obștești. Împreună am condus studențimea facultății, care era  atunci senzorul evenimentelor și dădea tonul  în studențimea clujeană. Aveam să ne regăsim în aceeași facultate  după ce Nicolae Bocșan parcursese un stagiu la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Mentorul său, rectorul Ștefan Pascu, a socotit, pe bună dreptate, că un tânăr de rară pasiune pentru istorie, gata să scotocească până la capăt biblioteci și arhive, va profita profesional […]

Citește mai mult

O carte eveniment: Profilul Americii clasice

Aflat pe cursul filosofiei proprii, Andrei Marga a vrut să se asigure de temeinicia demersului său explorând culturi de referință ale timpului nostru. Cărțile sale privind Europa, creștinismul și iudaismul, China sunt edificatoare și cunoscute în țară și în afara ei. Acum, Editura Academiei Române pune în circulație volumul lui Andrei Marga Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice (2016, 328 pagini), care examinează filosofia americană clasică și repercusiunile ei actuale. Este o carte eveniment, una dintre cele mai extinse cercetări consacrate Americii în cultura română și cea mai amplă lucrare consacrată filosofiei americane. Publicăm mai jos, spre informare, coperta ediției și Cuvântul înainte al autorului. Reporter Cuvânt înainte “Personalități interesate să cunoască sistematic ceea ce se petrece în civilizația, științele și filosofia din Statele Unite ale Americii au fost numeroase și în cultura română. Îi amintesc, în primul rand, pe Virgil Bărbat, Eugeniu Sperantia, Petru Comarnescu și Nicolae Mărgineanu. Rareori s-au întrunit, însă, condițiile pentru o cercetare cuprinzătoare întreprinsă din aceste locuri. Volumul de față este rezultatul une astfel de cercetări a filosofiei pragmatismului american. Ea a pornit dintr-un interes deșteptat de contactul cu “Școala de la Frankfurt” în faza reprezentată de Jürgen Habermas. Cel mai profilat filosof de […]

Citește mai mult

Europa și evreii

În tentativa de a elabora o filosofie bazată pe cunoașterea culturilor ce imprimă direcții în lumea de azi, Andrei Marga dă acum – după volumele sale consacrate unificării Europei, profilului Americii clasice și Chinei confucianiste – o carte întitulată Emancipare, asimilare, disimilare (Editura Hasefer, București, 2016, 440 pagini), consacrată evoluției evreilor europeni în societatea modernă. Emanciparea adusă de Iluminism, asimilarea practicată în spațiul francez și german al timpului, disimilarea propusă de Theodor Herzl și restabilirea statului evreilor din 1948, ca și dezvoltarea impresionantă a Israelului sînt momentele istorice ce jalonează analiza. Cartea lui Andrei Marga este răspunsul informat și sistematic al unui intelectual român de orientare democratică într-o temă cu implicații de rară bogăție în contextul internațional. Publicăm, în continuare, coperta și fragmente din Introducerea autorului la volum.(Reporter) „Este o veche înțelepciune aceea că atunci cînd democrația este o aspirație și constituie ceva mai mult decît un cadru instituțional, anume, o formă de viață, interacțiunile dintre oameni decurg fără a pune în discuție identitatea lor etnică sau de altă natură. Identitățile își au loc în viață fără să devină temă în avanscena dezbaterii publice. Cînd, însă, în comunități, locale, naționale sau mai largi, discuțiile pleacă nu de la cadrul efectiv […]

Citește mai mult

Construcție filosofică: pragmatismul reflexiv

Mulți autori au idei, împărtășesc teorii, dar puțini se încumetă să-și elaboreze sistematic ideile. Sînt mulți continuatori, se face multă exegeză, dar mai rar construcție filosofică. Cu ani în urmă Andrei Marga a dat volumul Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv (Tribuna, Cluj-Napoca, 2014). Cu noul său volum Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică (Editura Compania, București, 2016, 354 pagini), Andrei Marga se ridică desupra frământărilor curente și încearcă să formuleze o construcție filosofică care să treacă cele două examene – al rigorii teoretice și al relevanței practice. El dă o scriere de filosofie sistematică dintre cele ce se așteaptă de la filosofi. Publicăm, spre informare, coperta ediției și un fragment din introducerea volumului. Editura „ Nimeni nu filosofează fără un domeniu de decolare. Formația sociologică, fie ea și secundară, a fost importantă. La mine, chestiunile vieții în societate, nu doar viața în raport cu absolutul sau viața ca toarcere a firului interiorității, au contat hotărâtor. M-am interesat de sociologie și am tras concluzii din evoluția ei. Rămân printre adepții sociologiei ca teorie a societății – concepere a disciplinei care s-a degradat, la noi, într-o descriere mai mult statistică a comportamentului electoral…. În tradiția care s-a profilat la Cluj, s-au […]

Citește mai mult

Sincronizarea culturii române 

După cartea Cultură, democraţie, modernizare (Editura ICR, Bucureşti, 2012), publicată pentru a face cunoscute orientările Institutului Cultural Român, tipăresc în volumul de faţă intervenţiile ulterioare pe care le-am făcut în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român. O fac din respect pentru cei care urmăresc activitatea acestei instituţii publice. De aceea, reiau câteva texte programatice din cartea amintită, la care adaug intervenţiile ce au urmat. O fac, de asemenea, pentru a risipi falsurile, zvonurile şi confuziile semănate de campaniile îndârjite de denigrare ce au venit dintr-o primitivă înţelegere a opiniei şi a politicii, care s-a instalat din păcate, în ultimul deceniu, în viaţa publică a României şi printre intelectuali. În viaţa publică, se minte mult, de la nivele înalte ale puterii, încât s-a subţiat speranţa că se mai poate stabili univoc adevărul, pe lângă faptul că puţini mai fac efortul. Într-o administraţie naţională intri cu asigurări privind direcţia de acţiune coordonată a celor implicaţi. Eram la Jerusalim la data nominalizării la Externe şi, respectiv, la München, când am fost numit la ICR şi mi-am luat de fiecare dată în serios ceea ce era atunci obiectivul – o normalizare a situaţiei din România, reconstrucţia ţării printr-un nou fel de a face […]

Citește mai mult

Relativismul – temă stringentă

  Volumul de faţă (Relativismul și consecinețe sale, Ratio et Revelatio, Oradea, 2014) se înscrie în programul meu filosofic de articulare a unei viziuni de natura pragmatismului critic. Această viziune ocupă mai multe dintre volumele pe care le-am publicat. Ea a debutat în Cunoaştere şi sens. Perspective critice asupra pozitivismului (1984) şi a continuat să fie prezentată în Raţionalitate, comunicare, argumentare (1990), Metodologie şi argumentare filosofică (1992), Filosofia unificării europene (1997), Reconstrucţia pragmatică a filosofiei (1998), fiind susţinută de exegeze istorico-filosofice, precum Acţiune şi raţiune în concepţia lui Jürgen Habermas (1985), Introducere în filosofia contemporană (1988), de investigaţii ale realităţilor trăite de azi, reunite în volume ca Explorări în actualitate (1992), Philosophy in the Eastern Transition (1995), şi de traduceri din filosofia germană şi americană. Programul meu filosofic continuă în volume ce aşteaptă încheierea, pe care le-am consacrat problemei sensului, reabilitării pragmatismului şi explicitării detaliate a opţiunilor pragmatismului critic. Problema care m-a absorbit în volumul de faţă a fost aceea de a elabora o replică şi o alternativă la relativism, capabilă să ţină piept argumentelor acestuia. Deoarece în universităţile şi institutele de cercetare americane s-a desfăşurat cea mai amplă şi mai profundă controversă a relativismului, Statele Unite ale Americii au […]

Citește mai mult

Metanarativii actuali

( Prefață la volumul Andrei Marga, Metanarativii actiali. Modernizare, dezvoltare, globalizare, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2015, 352p.         In dezbaterea publică și în limbajul științelor și al criticii de artă se amestecă adesea termeni nelămuriți. Este cazul celor mai generali termeni: dezvoltarea, modernizarea, globalizarea. Acești termeni funcționează drept cadru al tematizărilor și, în multe situații, ca obiective asumate în societățile de astăzi. Ei sînt efectiv metanarativii actuali – luînd noțiunea în accepțiunea consacrată de Jean Francois Lyotard (din La condition postmoderne, 1979), ca relatare (recit) metadiscursivă și cuprinzătoare, cu caracter legitimator de cunoaștere și acțiuni, ce poate conferi epocilor, sau cel puțin perioadelor dinăuntrul acestora, signatura proprie ( precum „pacea universală” în epoca iluminismului, „dezvoltarea bogăției”, „emanciparea omului”, „societatea de consum” în perioade diferite ale epocii moderne). Cunoscutul postmodernist susținea că epoca metanarativilor a apus. Nu este nevoie să insistăm asupra observației că metanarativii s-au schimbat, dar nu au încetat să funcționeze. În volume anterioare am elucidat modernizarea (vezi Andrei Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, Dacia, Cluj-Napoca, 1991) și globalizarea (vezi Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2012). Cei doi termeni nu numai că formează cadrul tematizărilor din diferite domenii, dar intervin oarecum inevitabil […]

Citește mai mult

Guvernanță sau guvernare?

(Prefață la volumul Andrei Marga, Guvernanță și guvernare. Un viraj al democrației?, Editura Compania, București, 2014, 220 p.) Ne desfășurăm viața în legătură cu firme ce sînt filiale și cu instituții publice subordonate.  Societățile în care trăim presupun autonomia sistemelor (tehnologic, economic, social,  politic, administrativ, cultural) și a valorilor corespunzătoare. Țările noastre acoperă, cu mulțimea comunităților locale ce le compun, un anumit teritoriu. Ne aflăm, cel puțin în Europa, într-o uniune de state ce împărtășesc scopuri comune. Lumea  timpului nostru are actori nenumărați, încît probabilitatea ca unul să îi poată controla pe toți este mică. Peste toate acestea, felul în care se conduc entitățile puternic diferențiate lăuntric și, în general, forma conducerii unităților în condiții de complexitate crescută au devenit astăzi întrebări de importanță crucială. Ne aflăm în democrații de masă (în care fiecare cetățean are drept de vot, iar votul unuia este egal cu al altuia) și, mai mult, în epoca în care s-a încheiat al treilea val al democratizării postbelice (după Germania și Italia, care au fost primul val,  au urmat Grecia, Spania, Portugalia, apoi țările Europei Centrale și Răsăritene) și se așteaptă valul următor (democratizarea în regiuni ale lumii care nu au cunoscut decît autoritarismul, precum Africa […]

Citește mai mult

Datoria unui Rector

(Prefața la volumul Andrei Marga, După cincisprezece ani 1993-2004 și 2008-2012. Fifteen Years After 1993-2004 and 2008-2012, Presa Universitară Clujeană, 2011, 234 p.) În 2004, când încheiam trei mandate de Rector al celei mai importante Universităţi din Transilvania, Universitatea Babeş-Bolyai, am publicat volumul Andrei Marga, După unsprezece ani (1993-2004), în ediţie bilingvă (română şi engleză), ca raport final, destinat să dea seama de ceea ce am făcut, împreună cu numeroşi colegi foarte preţuiţi pentru competenţa, viziunea şi dăruirea lor. Am resimţit această raportare ca datorie faţă de comunitatea universităţii, faţă de cetăţenii ţării şi faţă de lume: datoria de a arăta ce ai făcut cu fiecare mandat. În 2008 am fost ales pentru un nou mandat de Rector şi am căutat să măresc viteza schimbărilor şi să adecvez mai limpede instituţia la exigenţele timpului. Acest timp a fost, însă, în România, plin de dificultăţi datorate proastei calităţi a administraţiei ţării şi cu multe impedimente. Datoria de a raporta ceea ce s-a făcut nu a scăzut, totuşi, ca urmare a dificultăţilor. De aceea, public acum acest raport sub titlul După cincisprezece ani (1993-2004 şi 2008-2012).Îmi dau seama de răspunderea ce apasă pe umerii celui  mai îndelungat rectorat din istoria Transilvaniei (care […]

Citește mai mult

Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției

(Prefață la Andrei Marga, Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției. Die kulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation, Cluj University Press, 2005, 618 p) În Politische Philosophie heute. Eine Einführung (1990), Will Kymlicka a distins între marile teme ale filosofiei politice moderne (puterea, suveranitatea şi dreptul), ce au dominat scena cu un sfert de secol în urmă şi au inclus raportarea la  personalităţi ale domeniului, şi temele recente ale filosofiei politice: “în timpul din urmă idealurile dreptăţii, libertăţii şi comunităţii au intrat în avanscenă, iar instituţiile şi programele politice se evaluează în lumina lor“1. Cunoscutul filosof canadian a ales să abordeze direcţii din filosofia politică actuală apărute în jurul problematicii “unei societăţi drepte, libere sau bune”: utilitarismul, egalitatea liberală, liberalismul, marxismul, comunitarismul, feminismul. Argumentul său este acela că geografia intelectuală a filosofiei politice de astăzi arată diferit în comparaţie cu cea din anii şaptezeci, cel puţin sub aspectul argumentelor, temelor, dar şi al perspectivelor. “Un rezultat al acestor dezvoltări constă în faptul că tradiţionalele categorii sunt tot mai mult nefolosibile pentru discutarea şi evaluarea teoriilor politice”2.  În favoarea acestei evaluări, Will Kymlicka a invocat faptul că, de pildă, distincţia clasică “dreapta” (cei ce dau prioritate libertăţii) şi ”stânga” (adepţii în primul […]

Citește mai mult

Anii reformei educației în România (1997-2000)

(Prefață la volumul Andrei Marga, Anii reformei. 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2008, 570 p.) Ediţia primă a volumului Anii reformei 1997-2000, tipărită în 2001, s-a epuizat de mult. Lucrarea a luat loc în biblioteci din ţară şi străinătate, dar accesul cititorilor la ea a devenit anevoios. De aceea, unei noi ediţii îi venea rândul. La grăbirea tipăririi ediţiei a doua a Anilor reformei 1997-2000 au contribuit patru raţiuni majore. Odată cu trecerea anilor – plini, din păcate, în ţara noastră, cu decizii diletante şi pornite din argumentări pur subiective (după sofismul: la învăţământ se pricepe oricine, căci fiecare a trecut pe la şcoală!) – reforma comprehensivă angajată în 1997-2000 în educaţie s-a dovedit a fi fundamentul trainic pe care reformele viitorului puteau construi. La o analiză onestă, se poate observa că, practic, nu s-au formulat până astăzi idei viabile de reformă care să nu fi fost conţinute în reforma 1997-2000. Vitalitatea acesteia se explică prin mulţi factori (între care, desigur, calificarea înaltă a echipei foarte largi care a conceput-o şi a pus-o în aplicare), dar, înainte de toate, prin împrejurarea că era reforma realizată de orice ţară civilizată care avea de făcut tranziţia şi compatibilizarea cu sistemele de educaţie performante ale […]

Citește mai mult

Europa, încotro?

  Că Europa a devenit din nou o problemă este evident. După înaintarea spre unificare din anii nouăzeci, au intervenit soluții nepricepute ale unor noi generații de decidenți și realități aspre. Extinderea spre vest, sud, est și nord a fost un succes, dar gestionarea este neinspirată, chiar greșită. S-a rămas la democrația interguvernamentală și la alegerea unui Parlament european înzestrat cu puteri slabe. Birocrația bruxelleză a crescut proporțional cu ineficacitatea ei și cu banii aruncați pe cheltuieli pe care nici un economist rațional nu le-ar putea accepta. După Maastricht (1993), nu s-au mai găsit soluții, exceptând, de exemplu, impunerea de decizii în Est (cazul României din 2012) și Sud (Grecia din 2015), ceea ce a sporit euroscepticismul. Încremenirea instituțională duce la mișcări secesioniste (Marea Britanie, Peninsula Iberică etc.). După criza izbucnită în 2008, Europa a rămas cu o creștere chinuită, o datorie publică uriașă și un șomaj ridicat în rândul tinerilor. Politica austerității, adoptată cu tam-tam propagandistic, nu a pus în mișcare economiile. Integrarea nu doar sistemică, ci și socială și culturală a propriilor populații este un pod prea îndepărtat. Sub cupola neoliberalismului, luat naiv ca “sfârșit al istoriei”, declinul educației europene s-a accentuat. Europa de Răsărit nu a înfrânt […]

Citește mai mult

O nouă emancipare în Europa?

Nu altcineva decât autori de primă mărime din Olanda, țară care a beneficiat net de unificarea europeană, vorbesc fără ezitare de o necesară nouă emancipare în Europa (vezi, după van Wolferen, mai recent, Geert Mak, Was, wenn Europa scheitert, Pantheon, München, 2012, p.139). Argumentul lor sună astfel: „în deceniile ce urmează se constituie o lume nouă, în care China, Statele Unite, Japonia, India și, probabil, Brazilia vor juca un rol major. Dacă Europa nu este recunoscută drept jucător de pondere, atunci continentul va deveni mingea de joc a altor puteri. În loc să fie un semn de speranță, cum a fost cândva, în loc să fie un exemplu al ordinii internaționale, Europa devine un vacuum, un loc al izbucnirii continue de războaie ale statelor și, înainte de toate, ale nonstatelor” (p.138). Pericolul periferizării continentului nostru vine din confuziile în care a intrat unificarea europeană după 2010 și din starea actuală a Uniunii Europene. Din ambele direcții, „sistemul dezvoltat după război, care trebuia să servească la a face posibilă o colaborare pașnică a statelor europene, acum pare să eșueze. Din nou, distribuția europeană a puterii părăsește echilibrul. Iarăși contează dreptul celui mai puternic” (p.28). Despre ce este vorba? Proiectul Uniunii Europene, […]

Citește mai mult

Despre legislația lui Spiru Haret

În reflecția despre învățământul din România – mai ales când direcția este greșită, iar proiectele lipsesc – mulți concetățeni privesc în urmă. Sub impresia actualei dezorientări, unii spun că în trecut ceea ce se făcea în școli, licee și universități din țară nu era oarecare. Alții se întorc pe firul timpului până la reforma lui Spiru Haret, care a imprimat o formă modernă învățământului în Principate. Cei care se încumetă să meargă mai departe ajung la reforma lui Honterus, care a inspirat o vreme organizările din Transilvania. Eu cred că privirea nostalgică în urmă nu rezolvă mare lucru. Se obțin și astăzi, desigur, funcții cu formule precum “să revenim la ce ne spun înaintașii!”, în spatele căreia aceștia sunt, însă, trimiși  în muzeu sau invocați de ochii lumii. Pe de altă parte, nostalgia este de obicei și indiciu al neputinței. Un prestigios președinte al Universității Harvard cerea pe bună dreptate ca înnoirea să prevaleze în raport cu exaltarea trecutului. “Suntem purtătorii unei tradiții, spunea el, dar ceea ce este mai important pentru noi este ceea ce aducem nou, fiecare”. Afirmație demnă de luat aminte, într-un moment în care, la noi cel puțin, persistența dificultăților ține sesizabil și de sărăcia de […]

Citește mai mult

Rătăciri

Proprietate privată, economie de piață, drepturi și libertăți individuale, tripartiție a puterilor în stat și scoaterea justiției din abordări partizane au rămas, împreună, soluția istorică și pentru România. Schimbarea începută în 1989 în regiunea europeană în care ne aflăm s-a făcut pe direcția valorificării moștenirii liberale. Sunt însă liberalii de astăzi la înălțimea istoriei? Întrebarea se cuvine pusă din nou după eșecul acestora la alegerile locale din 2016. Dacă privim realitatea în față, adică dincolo de manipulările curente, atunci se poate spune că liberalii propriu-ziși (nu ne gândim la cei rebotezați prin fuziuni!) au fost minimizați din  direcții multiple: dinspre un partid social-democrat mai preocupat de viața cetățenilor, dinspre mariajul neinspirat cu un partid compromis, dinspre liderii în mâinile cărora și-au pus soarta, dinspre aprobarea oarbă a represiunii în interior și a politicii de vorbe în exterior. În mod evident, liberalii nu au fost capabili să contribuie la  lărgirea libertăților și drepturilor individuale. Decidenții pe care i-au adus în față s-au dovedit atât de nepregătiți, iar politicile pe care le-au propus de la o vreme atât de nechibzuite, încât, în mod explicabil, cetățenii maturi, la București și în multe alte locuri, le-au întors spatele. Nu numai că nu au mai […]

Citește mai mult

Erori în PISA și Bologna

O declarație ministerială și un program de testare internațională au răvășit învățământul universitar și preuniversitar din țările europene. O seamă de organizări tradiționale, care au durat până la nivelul anilor nouăzeci, reclamau, neîndoielnic, reforma. Aceasta a fost concepută și lansată în multe țări în anii 1990. După 2001, însă, reforma propriu-zisă a fost practic părăsită, într-un context nou, al globalizării, pentru o aventură ideologizată ce își dezvăluie pe zi ce trece riscurile. S-au înregistrat numeroase împotriviri la această aventură. Recent, pare să se fi intrat într-o fază nouă, în care cei mai buni cunoscători ai educației pun în joc o alternativă la cursul pe care a apucat învățământul european în secolul actual. Să neo prim asupra faptelor istorice verificabile. În 1999, miniștrii educației din țările europene semnau Declarația de la Bologna, care își propunea două obiective: compatibilizarea sistemelor de învățământ superior și mărirea competitivității universităților. Declarația cuprindea șase măsuri: adoptarea unui sistem de diplome comparabil, pe succesiunea bachelor – master – doctorat; aplicarea unui sistem de credite de studii transferabile; crearea mecanismelor de asigurare a calității; lichidarea obstacolelor la mobilitățile studenților; crearea dimensiunii europene a universităților; cooperarea europeană. Mulți europeni vorbesc pe bună dreptate despre Declarația adoptată semnificativ în orașul […]

Citește mai mult

Islamizarea Europei?

De la faimosul său articol Clash of Civilizations (1993), Samuel Huntington ne-a obișnuit cu ideea că identitatea religioasă este cea mai stabilă dintre identitățile trăite de oameni și că războiul următor va fi al civilizațiilor colorate religios. Între timp, s-au petrecut multe evenimente care par să o confirme. A avut loc atacarea New York-ului și Washington-ului de către teroriști islamici. A izbucnit criza din Siria. S-au produs atacuri la Madrid, Londra, Paris, Bruxelles. Cei care execută atacurile sinucigașe dispar în neant rostind “Allahu akbar!”. S-a constituit Statul Islamic. Are loc migrația populației din țări islamice spre Europa. Pe de altă parte, Europa a încetățenit mai multe milioane de muslimi, localizați în țările cele mai dezvoltate, mai ales în Franța, Anglia, Germania. În unele orașe nu se pot câștiga alegeri locale fără votul comunităților de muslimi, iar la alegerile parlamentare, în echilibrul politic existent, acest vot nu mai este neglijabil. Germania a surprins declarându-se gata să preia un milion de emigranți. Ingeniosul roman al lui Michel Houellebeck, Supunerea (2015), a extrapolat tendințe și a dat reprezentarea literară a perspectivei islamizării, ce ar aștepta Franța și, poate, Europa. În plus, amenințările Statului Islamic sunt fără ocolișuri. Sprijinul îi vine din peste treizeci […]

Citește mai mult

Ce are de făcut școala?

Datele oficiale atestă că abandonul școlar, insuficiența pregătirii, șomajul în rândul tinerilor au crescut, iar lectura, formarea continuă a populației au dat înapoi în România ultimei decade. În fața realității, decidenții transmit ca noutăți tot felul de măsuri (precum școala celei de a doua șanse, trecerea viitorului cadru didactic printr-o pregătire aparte, curriculum la dispoziția școlii ș.a.m.d.) adoptate deja începând cu 1998. Cum se știe, însă, măsurile punctuale, oricare ar fi, nu capătă sens decât înăuntrul unui întreg bine gândit, încât, la drept vorbind, problema nu mai este astăzi de ameliorare într-un loc sau altul, ci de schimbare cuprinzătoare a educației. Chestiunea direcției se repune, astfel, în mod acut. Toate argumentele realiste sunt pentru revenirea la reforma de recuperare de la sfârșitul anilor nouăzeci. Documentele atestă că această reformă a rămas singura veritabilă și recunoscută în țară și în afară, de instituții și persoane calificate. Revenirea nu echivalează cu întoarcerea la ceea ce a fost, căci simultan trebuie mers înainte, efectuând reforma de compatibilizare cu nevoi existente și cu experiențe noi și, apoi, reforma de înfruntare a competițiilor  lumii în care trăim. Nu reiau aici argumentația din intervenții anterioare (vezi volumul Andrei Marga, Die kulturelle Wende…, Cotitura culturală…, 2005, Presa […]

Citește mai mult

Reactivarea minciunilor

Din motive ce se pot bănui, inși care trăiesc din calomnie activează tot felul de minciuni în ceea ce mă priveşte și  profită de site-uri pentru a le întreține. Nu-mi irosesc timpul luptând cu prostia și reaua credință. Precizez doar câteva lucruri, ce pot fi verificate de către oricine: 1. La solicitarea de a candida pentru funcția de primar al municipiului Cluj-Napoca am răspuns, cu câteva săptămâni în urmă – ca și în 2012, ca și în 2008, ca și în 2004, ca și cu mai mult timp înainte – că nu intră în preocupările mele o astfel de poziție. Atât și nimic mai mult. Restul sunt simple invenții. 2. Am avut propuneri de a funcționa în afara țării, ca ambasador, rector sau în alte poziții și în 2012 și  în 2005 și în 2014, și în alte dăți, dar am spus că nu sunt interesat. Dacă voiam să trăiesc în străinătate rămâneam acolo. 3. Nu am pierdut vreun proces cu Costel Sârbu, cunoscut de cei din jurul lui pentru felul în care minte și bate câmpii. Nu am câştigat însă un proces pe care i l-am intentat pentru calomnie. La Baia Mare, nu a fost un proces pe biografia […]

Citește mai mult

Maladii din zilele noastre

Prin admiterea excepției privind interceptările, Curtea Constituțională a deschis, în sfârșit, calea unei salutare schimbări în țară. Este vorba de revenirea de pe ruta nefastă a „statului total”, ca să folosesc noțiunea teoriei dreptului, la Constituția din 1991. Orice s-ar spune, momentul poate constitui o cotitură într-o societate deja răvășită de abuzuri și amatorism. Nu discutăm aici împrejurarea că vocile cetățenilor fiind lăsate în pustiu, a fost nevoie de protestul unor străini și de intervenții din partea unor cancelarii pentru a atrage atenția autorităților că justiția nu se face cu servicii secrete. Nicăieri în lumea civilizată „câmpul tactic” al serviciilor nu absoarbe justiția și nu se oficializează „colaborări” ale judecătorilor cu procurorii. Nu examinăm nici perspectiva ce se crease ca CEDO să respingă pe bandă sentințe ale instanțelor din România, socotindu-le neprofesionale. Ne oprim doar asupra oportunei decizii. Curtea Constituțională reamintește de fapt că  în 1989 și în toți anii care au urmat, majoritatea covârșitoare a cetățenilor au optat pentru libertăți și drepturi inalienabile, la care Constituția obligă să se rămână. Indiferent de cedările care au început  deja cu neinspirata ordonanță a Guvernului, decizia Curții Constituționale readuce în atenție prioritatea democratizării față de orice alt considerent în funcționarea statului. Nu […]

Citește mai mult

Risc, nesiguranță, pericol

Mulți oamenii din zilele noastre sunt încurajați de acumulările pozitive din lume. Unii dintre ei, cu gândul la sporirea vertiginoasă a cunoștințelor, spun încrezători că am intrat în „societatea cunoașterii“ și putem fi optimiști, căci vor fi soluții la probleme. Destul de repede, ei au trebuit să admită că este nevoie nu doar de cunoaștere, ci și de înțelepciune pentru a trăi convenabil și, deci, de complementul „societății înțelepciunii“. Alții, observând creșterea posibilităților de comunicație, cred, plini de speranțe, că am fi în „societatea comunicațiilor“, în care nimeni nu e singur. La fel de repede, aceștia au trebuit să accepte că unde este comunicație nu este neapărat și comunicare și că avem nevoie de încă un complement – cel al „societății comunicării“. Destul de mulți salută emergența „societății postseculare“, dar își dau seama curând că, dacă religia nu este înțeleasă la propriu și nu există o convergență a religiilor, schimbarea nu aduce de la sine pacificare și mai multă disponibilitate de a-l ajuta pe cel în necaz, ci mai degrabă conflicte. Acumulările din jur pot fi însă straturi sub care se ascund realități deloc liniștitoare. De aceea, spirite mai perspicace au căutat să capteze mai conceptualizat – deci cu mai […]

Citește mai mult

Chinurile  Curriculumului Național

Întrucât fiecare a trecut prin școală, mulți trag concluzia că se pricep la curriculumul preuniversitar. Se vorbește aproximativ, din optici înguste și cu interese mărunte. Noțiuni precum modernizare, reformă, performanță rămân confuze chiar la cei care pretind că îi îndrumă pe alții. Unii au stricat, în timp, lucrurile, dar dau ca ale lor rezolvări la care s-au opus sau caută să impună în continuare decizii care s-au dovedit neadecvate. Să ne amintim istoria pe care oricine o poate verifica. Nimeni cu scaun la cap nu a contestat nevoia de reformă a educației după 1989. Toate indiciile atestau că sistemul rezultat din legislația anilor șaizeci era depășit. În fapt, acel sistem transmitea elevilor și studenților cunoștințe, dar nu forma abilități de folosire și nici competențe operaționale, educația pentru valori fiind ideologică. Orientarea tributară pozitivismului secolului al XIX-lea împiedica formarea gândirii creative. Accentul pe cunoștințe generale într-o epocă a specializărilor era o sursă de anacronism. Obsesia „standardelor proprii” în contextul internaționalizării ducea la izolare. Din momentul în care competiția s-a mutat în dreptul creșterii cunoașterii, enciclopedismul nu mai putea fi idealul. Evaluarea rămânea impresionistă. Deciziile luate preponderent „de sus” duceau la stagnare. Corupția (la examene, avansări, numiri) devenise obișnuință. Peste toate, sistemul […]

Citește mai mult

Oprirea terorismului

După Charlie Hebdo s-a crezut că așa ceva nu se va repeta. În urma tragediei de la Paris, din noiembrie 2015, s-a crezut la fel. După atacurile de la Bruxelles înclinația va fi aceeași. Au fost numeroase atacuri teroriste și după aproape fiecare a prevalat impresia terminării șirului. Orice așteptare a fost însă infirmată. Se poate trage concluzia că, în condițiile date, terorismul va mai lovi în Europa. Prea puține date în jur indică altceva. Amenințarea planează, dar cu terorismul  democrația nu are cum să coabiteze. Democrația nu poate nici să renunțe la valorile ei sau să le relativizeze, cum cere o dreaptă iluzionară. Dacă ar limita libertățile și drepturile existente, societățile democratice nu ar face decât jocul celor care instrumentează terorismul. Mai nou, însă, terorismul amenință să ajungă la arme nucleare, ceea ce mărește infinit pericolele deja existente. Ce este de făcut pentru a-l opri? Nu ne putem substitui serviciilor secrete, care au în răspundere urmărirea fenomenului și destrămarea din fașă a atacurilor. Foarte probabil că se lucrează cu forțe considerabile și cu rezultate în această direcție. Este însă cât se poate de evident că acțiunile secrete vizând demantelarea organizării terorismului – inclusiv a circuitelor bancare, a rețelelor informatice […]

Citește mai mult

Păstrează-ți principiile, chiar dacă este să pierzi mandatul !

Într-o atmosferă de political correctness, în care conformismul bântuie nestingherit printre lideri politici și intelectuali, reflecțiile lui Helmut Schmidt erau la polul opus. De aceea, pe piața cărților s-au înmulțit nu numai evocările biografice ce i se consacră, ci și interviurile cu fostul cancelar federal. Dintre acestea din urmă se detașează cel realizat de redactorul șef al săptămânalului Die Zeit, Giovanni di Lorenzo, sub titlul Auf eine Zigarette mit Helmut Schmidt (Kiepenheuer & Witsch, Köln, 2016). Formula aleasă, câte un interviu la o proverbială țigară, vreme de săptămâni, a dus la etalarea unor vederi deloc convenționale într-o carte fermecătoare, ce ia distanță de degradarea actuală a politicii. Poate că nu întâmplător, volumul debutează cu relatarea celei care a gestionat miile de pagini ale cărților lui Helmut Schmidt. Secretara pune în lumină delicatețea autorului. Atunci când întreba la telefon “ați primit manuscrisul?” trebuia înțeles de fapt “cât de avansată este dactilografierea?”, când întrebarea era “manuscrisul este lizibil?”, trebuia tradus: “aș vrea să primesc textul dactilografiat”. Vis-a-vis de pălăvrăgeala care a umplut interacțiunile oamenilor, la Helmut Schmidt “laudă era atunci când nu spunea nimic (Lob war wenn er gar nichts sagt)” (p.15). La el cuvintele și tăcerile aveau întotdeauna greutate. Pentru a-și […]

Citește mai mult

Spiritul creștinismului

Neobișnuit de ampla dezbatere din jurul lui Isus Cristos s-a îmbogățit cu date noi în secolele din urmă. Iar odată cu înaintarea cercetărilor, cititorul găsește răspunsuri mai detaliate la întrebări pe care și le pune în legătură cu cel care a avut cel mai mare impact în istoria cunoscută. Bunăoară, azi știm sigur că Isus avea o formație impresionantă și “cunoștea perfect atât Scriptura Sfântă, cât și tradiția orală, și stăpânea folosirea ambelor” (vezi David Flusser, Jesus, L’Eclat, Paris, 2005). Știm mai precis cum și-a privit Isus însăși misiunea (după ce Rudolf Bultmann a deschis cercetarea ei cu Jesus, Mohr Siebeck, Tübingen,1983). Știm mai mult despre traseul vieții lui Isus, reconstituit adesea arheologic. Știm ceea ce s-a petrecut în ultimele zile ale vieții sale pământești și putem localiza cu exactitate evenimentele din jurul anului 30 pe harta Ierusalimului (vezi Shimon Gibson, The Final Days of Jesus, Lion, New York, 2009). Observăm că descrierea istorică nu poate da seama de ceea ce s-a petrecut după răstignire și că “explicația materialistă și cea astronautică” sunt excedate de resurecția descrisă de martori (Gianfranco Ravasi, Le cardinal et le philosophe, Plon, Paris, 2013). Se lămurește ce înseamnă iubirea la Isus, în relația dintre eros, […]

Citește mai mult

Sfidări în noul an

La fiecare palier ce ne încadrează viața – țara, Europa, lumea –  2015 a fost cenușiu. S-a asumat că organizările sunt în ordine, având nevoie doar de ajustări pe idei consacrate. De aici a rezultat un an pestriț, mai curând dificil, cu prea puțină înnoire. Nu are cum veni un 2016 mai bun, decât dacă vor fi schimbări curajoase de abordare. În România, a fost anul unei creșteri economice bazate masiv pe circulația mărfurilor, cu inflație sub control și cu prea puțină dezvoltare privind capitalul, ocuparea forței de muncă și infrastructura. A fost anul deciziei salutare de a reduce TVA și de a mări veniturile angajaților, într-un efort de a impulsiona dinăuntru economia devenită teren de stors profituri cu investiții minore. Se continuă astfel înlocuirea „austerității”, care a fost, la rândul ei, sursă de rămânere în urmă. A fost anul stagnării administrative, cu acuzații de corupție în serie, din care nu s-a recuperat vreo daună majoră. Acest an a atestat – prin tragedia de la clubul “Colectiv”, dar și prin altele – că vechea plagă a bramburelii, care a cauzat și altădată tragedii și pierderi, nu s-a vindecat. A fost anul în care viața politică a depins direct de operațiile […]

Citește mai mult

Stilul de viață

Am participat ezitant la o emisiune despre stilul de viață. Socoteam că telespectatorii au nevoie de sfaturile renumitului profesor Nicolae Hâncu la numeroasele maladii și dificultăți ce se întâmpină, nu de alte considerații. M-am întrebat ce poate spune cineva cu pregătire filosofică și sociologică într-o problemă în care urgențele țin de sănătate. Mai cu seamă când în jur sunt oameni fără adăpost, care abia apucă o coajă de pâine, când au loc tragedii ale mizeriei și când impostura și nedreptățile sunt la tot pasul. A face ceva pentru cei loviți trece, firesc, înaintea altor teme. M-am încumetat totuși să-mi exprim opinia privind stilul de de viață întrucît s-a intrat într-o civilizație ce are nevoie perceptibilă de corecturi de direcție. În fapt, consumerismul ostentativ, snobismul, transformarea acumulării pe orice cale în scop al vieții, în condițiile în care mulți oameni abia își trag zilele, nu sunt nici neglijabile și nici fără urmări. Este datoria fiecăruia dintre noi să încerce măcar lămurirea lucrurilor. Până de curând, stilul de viață nu a fost în discuția curentă. Reflecția sapiențială l-a tratat mereu înăuntrul preocupării de a stabili orientări în viață. Kant a fost echitabil când observa că știința este cunoaștere organizată, iar înțelepciunea viață […]

Citește mai mult

Narcisism și lăcomie

În societățile actuale se strâng fapte incomode, care cer explicații și soluții ce ies din tipare deja exersate. Nu asistăm, bunăoară, pe înseși culmile modernității, la cultivarea conformismului, la exaltarea figurilor de carton, la înrolarea neașteptată în terorism, la strângerea de bogăție mult dincolo de nevoile persoanei, la expansiunea indiferenței? Astfel de fapte pot fi explicate, până la un punct, de științe – sociologia, economia, dreptul, pedagogia. Ceea ce se și întâmplă, dar sunt tot mai mulți cei care simt că fiecăreia îi scapă ceva. Ceea ce scapă pare să se joace la nivelul unor  structuri internalizate, greu accesibile cercetărilor factuale. Ele rămân mai accesibile acelor metodologii care, plecând de la constatări empirice, modelează și propun rezolvări. Pe această direcție, încurajați de succesele psihologiei (în școlile ce modelează date plecând de la empatie, sau de la psihanaliză, ori de la cogniție) unii autori caută tipurile de personalitate, pentru a deriva apoi, din examinarea acestora, nu numai comportamente, ci și ceea ce se petrece în întregul societății. Procedeul suscită reserve justificate, întregul fiind totdeauna mai mult decât suma părților în cauză. Nu poți deriva, să zicem, macrofenomene, precum specificul popoarelor, conflictele de sisteme sociale, luptele marilor partide, revoluții și reforme, din […]

Citește mai mult

Diștepții și camelota

Constantin Brâncuși spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără  tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă. Ca să cultivi un pogon sărac de Gorj cu porumb și dovleci îți trebuie vitejie, tenacitate și inteligență, pe care n-o găsești la Capșa și prin anticamerele demnitarilor capitalei române. Cu un pogon, țăranul hrănește familia, dacă nu ar fi birurile. Din pricina prolificității și a birurilor au împânzit Bucureștii  pe care-l hrănesc cu cobilițele. Mai trimit și acasă pentru mălai și casă nouă. Am fost trimis și eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat ca om”. Reflecția este aforismul nr.117, din „Pravila lui C. Brâncuși”, întocmită de Petre Pandrea. Este, evident, o reflecție ce trimite la mai multe teme: starea României, morala rurală, soarta istorică a sătenilor din Gorj, propria evoluție. Să rămânem acum la prima parte. Ea ne spune că persoane istețe („diștepte”) ocupă demnități și roluri influente și „produc” o marfă proastă, de cârpaci („camelotă”). Sunt persoane care nu trăiesc dedicarea […]

Citește mai mult

Ieșirea din indiferență

Indiferența înseamnă a privi chestiuni grave, ce ating soarta altora, ca oarecari și a trece pe lângă ele. Bunăoară, indiferență înseamnă a nu vedea sărăcia și lipsurile ce lovesc în jur, a nu observa că viața multor oameni se reduce la suferințe, că se comit hoții și nedreptăți, că impostura a luat sub control instituții, că ameliorările sunt rare, că efortul onest nu are trecere, că destui decidenți sunt nepregătiți. Nu este ceva nou în toate acestea. Ne amintim aproape spontan tulburătoarea nuvelă Proștii, a lui Liviu Rebreanu. Oameni umili își pregătesc cu mult timp înainte o călătorie cu trenul spre a-și rezolva treburi de viață, așteaptă apoi un tren care circulă rar, pe peronul improvizat. Trenul vine, ei nu apucă să urce și rămân să-și consume singuri necazul. Sau mărturisirea plină de sugestii a pastorului Niemöller. Spre a-i aresta, “naziștii au venit mai întâi pentru comuniști, iar eu nu am ridicat glasul deoarece nu eram comunist. Apoi au venit pentru evrei, iar eu nu am ridicat glasul căci nu eram evreu. Apoi au venit pentru sindicaliști, iar eu nu am ridicat glasul deoarece nu eram sindicalist. Apoi au venit pentru catolici, iar eu nu am ridicat glasul căci eram […]

Citește mai mult

Eliberarea la Brâncuși

Mulți dintre cei care văd la Târgu Jiu Masa tăcerii, Poarta sărutului, Coloana fără sfârși, poate și alte sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, își dau seama că acestea exprimă altfel lumea. Unii văd și lucrările de la Craiova sau București, o seamă dintre ei pe cele din Franța, Anglia, Statele Unite sau alte țări. Nu trebuie să fii specialist pentru a percepe, oricâte piese (desen, pictură, sculptură) ai putut vedea dintre cele 720  ale marelui artist, că aici este vorba de o privire proprie proiectată asupra lumii. Considerându-i cronologic opera, se poate spune, fără teama de a greși, că, vrând să fie el însuși, Constantin Brâncuși a înaintat neabătut pe drumul găsirii de sine. “Mon jeu est a moi”, a spus chiar el, dându-ne astfel o cheie a înțelegerii operei sale (Vezi Sorana Georgescu-Gorjan, Așa grăit-a Brâncuși. Ainsi parlait Brâncusi. Thus Spoke Brâncusi, Scrisul Românesc, Craiova, 2011, p.129),. Achizițiile brâncușologiei, mai ales când sunt datorate celor care au fost în preajma lui Constantin Brâncuși – începând cu Peter Neagoe, Petre Pandrea și V.G. Paleolog, dintre români, și Carola Giedion-Welcker, Walter Pach și Robert Payne de pe plan internațional – și celor care au reconstituit cu grijă date ale vieții și […]

Citește mai mult

Noile  mituri politice

Fiecare nouă administrație este salutată cu speranță, pentru ca ulterior să fie scoasă în fluierături. Așa s-au petrecut lucrurile cu guvernul ieșit dintr-o copleșitoare victorie electorală, în 2012, pentru ca, în 2015, să se caute înlăturarea lui cu orice mijloc. Se dă vina pe ce se nimerește – de la biografia celor socotiți „salvatori”, la forțe malefice. De fapt, de ce nu se ajunge la succesiunea chibzuită a administrațiilor? De ce nu se intră în normal? Se dau răspunsuri diverse, dar mai presus este un adevăr simplu, cu două laturi. Pe de o parte, pregătirea  demnitarilor, cu rare excepții, este slabă (unii spun că este tot mai slabă!), iar selecția lor este eronată. Străinii întreabă deseori: cum de ajung la voi să decidă oameni atât de nepregătiți?  Răspunsul a devenit evident. Selecția se face în funcție de ceea ce în alte societăți nu mai  contează decât prin accident: relații de rudenie, intervenții oculte, preferința decidenților pentru persoane docile. Pe de altă parte, democrația, invocată la ocazii, nu mai contează când este vorba de selecția personalului. Cum spunea cineva, aranjamentul bate regulamentul. Recenta compunere a guvernului a arătat – grație unor televiziuni, căci altfel lucrurile rămâneau dosite – nu numai că […]

Citește mai mult

Universitatea în dialog cu Biserica

  Apărute în secolul al XII-lea, sub legitimarea juridică a Bisericii, universitățile au fost legate, la origine, de aceasta. Dialogul celor mai vechi instituții ale Europei a înregistrat apoi o istorie sinuoasă. Acest dialog condiționează  astăzi depășirea unor crize și a devenit din nou indispensabil, într-o situație istorică nouă. Se face acum experiența „societății neoliberale”, care oferă fiecăruia diferite oportunități, în funcție de capacitatea de concurență, dar care erodează  instituții, valori și reguli, încât, în cele din urmă, nu dă nimănui certitudini. A concepe forme de comunitate care să pună în valoare nu numai concurența, ci și cooperarea, cu tot ceea ce presupun acestea în era globalizării, a devenit o necesitate stringentă. Din religie se revendică tot mai mulți oameni, încât astăzi se poate vorbi de o „cotitura religioasă (religious turn)” a modernităţii. Religia nu a devenit obiect de muzeu şi am păşit într-o „societate postseculară”. Acum, „identitatea religioasă” se dovedește a fi mai profundă decât alte identități. Teologic, suntem după prăbușirea nu numai a principiului „vasalității” în relația știință, filosofie, teologie, ci și a ideii lui Kant a filosofiei ca tribunal al cunoașterii. Între timp, ideea „paralelității” a triumfat, iar problema nu mai este atât diferența dintre știință, filosofie, […]

Citește mai mult

Ceea ce lipsește

  Conștiința a ceea ce lipsește, dar ar putea fi, este propriu-zis europeană. Adesea ea a fost stilizată în forma distincției dintre a fi și a trebui. Uneori a alunecat în utopii și s-a discreditat, dar realitățile o recuperează de fiecare dată. În vremuri mai noi această conștiință a dus la abordări  critice ce raportează societățile moderne la baza de legitimare din care se revendică. Pe această direcție s-a profilat cel mai mult Școala de la Frankfurt, care a contrapus realităților principiile (demnitatea umană, de pildă) și valorile (libertatea, dreptatea, etc.) încorporate în constituții. Nu de mult, cel mai profilat filosof de astăzi a privit relația dintre științe, filosofie și religie din punctul de vedere al exprimării a ceea ce lipsește modernității (Jürgen Habermas, Ein Bewusstsein von dem, was fehlt, 2008). Oricare ar fi idiosincraziile, nu se poate tăgădui că Școala de la Frankfurt a avut dreptate. Societatea modernă a adus cu sine democrația liberală, care are întinse consecințe benefice, dar democrația conține ceva ce o face vulnerabilă la asalturi din sânul ei. S-a trecut la producția industrială de masă, dar discrepanțele sociale au rămas mari. Se prelucrează materiale pe scară fără precedent, cu tehnologii mai performante ca oricînd, dar […]

Citește mai mult

Profesorul universitar – doar o amintire?

Sunt roluri sociale cu mare impact, de a căror ocupare depinde înfățișarea unei societăți. Profesorul universitar este unul dintre acestea, dar desemnarea de profesori în universități  a ajuns, în ultimii ani, la abuzuri greu de imaginat. Unul, cu doctorat pe un subiect marginal și concluzii ușor de contestat, a fost numit profesor universitar căci era demnitar. Altul nu are vreo competență în domeniu, o rudă apropiată îi pregătește lucrările și este numit profesor căci facultatea atrage studenți. Altul este bine înfipt în relații locale și este numit profesor, deși a plagiat, iar pregătirea lui este oarecare. Un altul devine profesor universitar pentru că a întrunit un punctaj, deși a publicat adăugându-și numele la șirul de autori ai unor lucrări ce nu rezolvă nimic. Altul s-a mișcat în medii obscure, apoi și-a atacat colegii că ar avea contiguități cu acestea, iar decidenții, intimidați, l-au făcut profesor. Alții mânuiesc conceptele precum pietrele, dar prind o funcție și devin profesori. Alții nu părăsesc fițuicile nici la lecții pentru a spune ceva de la ei, dar se gonflează în fața naivilor. Două universități de prim plan nici nu mai pretind publicații în dosarul profesorilor, ci se mulțumesc cu coperți de volume viitoare, însoțite de […]

Citește mai mult

Terorism și religie

  Acțiunea teroristă de la Paris din 13 noiembrie a.c. – constând din atacuri simultane, executate de atacatori nemascați, care nu cer negocieri, ci omoară și-l invocă, odată cu propria dispariție, pe Allah – readuce în discuție legătura dintre terorism și religie. Fundalul, acum „criza siriană”, nu este, desigur, simplu. Un aspect al crizei ține de regimurile  cleptocratice ce s-au dezvoltat cu timpul în Orientul Mijlociu și de fricțiunile în care au intrat comunitățile de acolo. Un alt aspect, geopolitic,  este conferit de ponderea economică și strategică mondială a regiunii, care se află de milenii în sfera de intervenție a marilor puteri. Aspectul religios, legat mai nou de conflictul deschis dintre sunniți și șiiți înăuntrul Islamului, dar, mai ales, de conflictul pe care o direcție a Islamului îl întreține cu restul lumii, este parte a situației. Un aspect militar, reprezentat de forțele organizate pe teren și, inevitabil, de intensul comerț internațional cu arme, se adaugă la toate acestea. Fără a ceda unui idealism desuet exagerând rolul viziunilor asupra lumii, dar și fără a ne face iluzii ignorând faptul că oamenii se lasă conduși de imagini, afirm că aspectul religios rămâne, în momentul actual, totuși, una din cheile situației. Nu va […]

Citește mai mult

Politicianul veritabil. Omagiu lui Helmut Schmidt

Discuția despre politicieni este fără criterii și confuză nu numai datorită carențelor de informare. Acestea sunt, se poate spune, considerabile și ne dăm seama  de ele observând imprecizia cu care se folosesc termenii, de pildă,  europenizare sau globalizare, mai nou tehnocrație, ce trădează nesiguranță. Într-o asemenea discuție este vorba însă și de ceva mai profund. Am în vedere schimbarea profilului celor care fac politică, care a avut loc în deceniile din urmă. Altfel spus, ne aflăm în societatea modernă târzie după procese ce au modificat acest profil, nu totdeauna univoc și în bine. Bunăoară, printre subsistemele societăților actuale (economic, instituțional, cultural, etc.), politica a preluat primatul. Politica nu determină în fiecare moment mersul societății, fiind covârșită în mod frecvent de economie sau de interesele de securitate, dar rămâne cea care imprimă direcția de evoluție. Pentru politician, de a cărui manifestare depinde soarta unor comunități întregi, rezultă astfel imperativul de a avea o concepție asupra societății, ba chiar o viziune asupra alternativelor de evoluție. Oricare cetățean are o părere, fiecare poate evalua ceea ce este în jur, dar concepții și viziuni sunt, din nefericire, la prea puțini, iar când acestea lipsesc la politicieni, consecințele sunt izbitoare: lucrul de azi pe mâine, […]

Citește mai mult

Proteste și urmări

Mișcările de protest din Capitală și din alte orașe, Timișoara, Sibiu, Constanța, Cluj-Napoca, nu ar trebui să surprindă. Desigur că tragicul deznodământ al concertului de la clubul „Colectiv” le-a declanșat, dar se înșală cine le-ar reduce la acesta. Nemulțumirea în țară este vastă și nu de câteva zile. Rațiunile sunt numeroase. Oriunde mergi – la oraș și la sat, în instituții și firme, în nord și sud, est și vest – întrebările sunt aceleași: De ce se strică orice? De ce nu se rezolvă nimic? Nimeni nu vede abuzurile? Chiar nimeni nu răspunde? Au fost alegeri prezidențiale care au înlocuit vârful unui regim detestat, dar nu au adus încă schimbarea așteptată. Mișcările de protest au pus în lumină – fie și în lozinci uneori naive – o seamă de fapte. Privatizarea industriei s-a făcut – spre deosebire de reușita altor țări – cu două efecte nefaste: dezindustrializarea și îmbogățirea frauduloasă a unora. Aruncarea în șomaj a sute de mii de oameni și  lipsa de orizont au urmat. Democrația – în alte țări veritabil motor al schimbărilor benefice – s-a oprit la tehnici de manipulare, încât planează îndoiala asupra legitimității aleșilor. Decidenții par să nu cunoască faptul că în democrație nu-și […]

Citește mai mult

Ce fel de Europă?

După cotitura istorică din 1989, prin care a încetat scindarea ideologică pe continent, tratatul de la Maastricht (1992) a pus țările europene pe direcția unificării politice  în cadrul democrației. Uniunea Europeană își sporea  atunci necontenit prestigiul. Mult prea curând însă, cu noi generații de decidenți, Europa unită a început să adune neajunsuri. Mai întâi, a fost neputința de a adopta o Constituție, ca urmare a disensiunilor privind preluarea moștenirii culturale. Indecizia privind forma de conducere a devenit apoi caracteristică. Proiectul inițial, cel al unei Europe a cetățenilor, a fost substituit tacit cu neoliberalismul. Criza din 2008 s-a prelungit datorită inadecvării politicii de „austeritate”. Mai încoace, a fost înlocuirea integrării cu extinderea și crearea de așteptări nerealiste în Răsărit. Simptomatic, Europa a lipsit de la decizia asupra reconfigurării politice din jurul Mediteranei. Situația romilor proveniți din Carpați și Balcani nu a mai înregistrat schimbări semnificative. S-au produs atacurile teroriste în Franța și alte țări. Grecia atestă că disparitățile de dezvoltare nu pot fi soluționate cu mijloacele neoliberalismului. Iar în săptămînile recente a izbucnit chestiunea de mult latentă a imigrației, care domină acum tabloul. Valul imigranților a pus în lumină o realitate cutremurătoare: sute de oameni mor, poate zilnic, în apele Mediteranei, […]

Citește mai mult

  Lipsa viziunii

Aplicarea Declarației de la Bologna (1999) – axată pe distincția licență, master, doctorat, pe asigurarea calității și pe crearea dimensiunii europene a educației –  a luat un curs îndoielnic după 2003. Reducerea necondiționată a duratei studiilor, diminuarea disciplinelor magistrale, reducerea conceptelor la  instrucțiuni operaționale, prevalența evaluărilor cantitative, convertirea cadrului didactic în funcționar și a studentului în client nu se găsesc în prevederile Declarației de la Bologna. Câțiva care eram atunci în conducerea European University Association am reacționat. Replica unui prețuit coleg din nordul continentului a dat de gândit: veți avea câștig de cauză dacă dispuneți de o viziune pe care să o opuneți preluării  Declarației într-o aplicare neoliberală! Altfel, ceea ce spuneți vor rămân simple observații. Nu am răspuns pe loc acestei sugestii prin enunțarea unei viziuni alternative, chiar dacă îmi formulasem una, sprijinită pe opțiunile din Magna Charta Universitatum Europaeum (1988), pe care o apărasem în reuniuni internaționale (la Würzburg, în 2002, între altele). Tema m-a frământat, însă, și am abordat-o cu diferite ocazii. L-am avut oaspete la Cluj-Napoca pe președintele American Council on Education, cu care am discutat îndelung (vezi David Ward, Bologna Process. An American Perspective, 2008), am susținut o conferință la universitatea din Reykjavik (2005) pe […]

Citește mai mult

 Familia în chestiune

  Multe întrebări ridicate în privința familiei s-au rezolvat în timp, altele trenează, iar unele abia s-au deschis, cel puțin în Europa. În orice caz, familia nu este o temă “liniștită” în zilele noastre, ci una în jurul căreia se adună întrebări dificile. Evident că nici un om care gândește serios nu mai creditează opinia că femeia ar avea o altă natură, inferioară, decât bărbatul, cum credea Aristotel. Moștenirea greco-romană, care a dat imaginile cu bărbatul ca fortis, melior, principalis și femeia ca infirmus, fragilis, pe care le-au consacrat personalități cu notorietate certă, precum Toma d’Aquino, a dat înapoi.  Grație influenței creștinismului, în Europa a prevalat concepția, originată în înseși acțiunile și spusele lui Isus Cristos, după care femeile și bărbații sunt ființe umane chemate să dea un sens înalt vieții lor. În acest fel, o chestiune principială s-a închis. Sunt totuși și chestiuni care trenează. Cu timpul, de pildă, s-a atenuat și imaginea soției ca centru coordonator al vieții familiei, datorată lui Ioan Gură de Aur – fapt ce a avut implicații semnificative în evoluția acestei instituții. Corelat, trenează însă circumscrierea sferei în care femeile și bărbații pot excela. Într-adevăr, nu se mai prezintă rațiuni ca anumite profesii (aviator, […]

Citește mai mult

Cleptocrație și securitate

Cei care au trăit intens cotitura istorică din 1989 își amintesc ușor speranțele acelor zile. Speranța că monopolului puterii îi va lua locul  democrația, iar dictatura de familie va fi înlocuită cu guvernarea în interes public. Speranța că selecției după afilieri îi va succeda meritocrația. Speranța că nepriceperea în decizii va ceda locul competenței. Speranța că autoizolării îi va urma deschiderea spre cultura avansată. Peste toate era speranța că se lasă în urmă o societate anacronică, cu oameni nepotriviți la locul nepotrivit, cu o cultură întârziată în idei depășite și se intră într-o societate care va întâlni dificultăți, dar nu va repeta astfel de tare. Scrutând lucid spectacolul din societatea de astăzi, se observă fenomene care, măcar prin dimensiuni, sunt premiere istorice. Asistăm la o amplă acțiune de arestare preventivă și condamnare de lideri și reprezentanți de la toate nivelele: național, județean, local, din toate partidele, din toate generațiile. Nu putem să discutăm vreun dosar, căci nu cunoaștem detaliile vreunuia, dar un fapt devine sigur pe zi ce trece: mulți deținători de funcții au fraudat, în mod sistematic, după scheme vizibile, pentru partidele lor și pentru ei înșiși. Ca urmare, este justificată întrebarea: în ce fel de stat s-a ajuns? […]

Citește mai mult

Noile  mituri politice

Fiecare nouă administrație este salutată cu speranță, pentru ca ulterior să fie scoasă în fluierături. Așa s-au petrecut lucrurile cu guvernul ieșit dintr-o copleșitoare victorie electorală, în 2012, pentru ca, în 2015, să se caute înlăturarea lui cu orice mijloc. Se dă vina pe ce se nimerește – de la biografia celor socotiți „salvatori”, la forțe malefice. De fapt, de ce nu se ajunge la succesiunea chibzuită a administrațiilor? De ce nu se intră în normal? Se dau răspunsuri diverse, dar mai presus este un adevăr simplu, cu două laturi. Pe de o parte, pregătirea  demnitarilor, cu rare excepții, este slabă (unii spun că este tot mai slabă!), iar selecția lor este eronată. Străinii întreabă deseori: cum de ajung la voi să decidă oameni atât de nepregătiți?  Răspunsul a devenit evident. Selecția se face în funcție de ceea ce în alte societăți nu mai  contează decât prin accident: relații de rudenie, intervenții oculte, preferința decidenților pentru persoane docile. Pe de altă parte, democrația, invocată la ocazii, nu mai contează când este vorba de selecția personalului. Cum spunea cineva, aranjamentul bate regulamentul. Recenta compunere a guvernului a arătat – grație unor televiziuni, căci altfel lucrurile rămâneau dosite – nu numai că […]

Citește mai mult

Ascensiunea globală a Chinei

  Apariție editorială Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, București, 2015, 270 p.   De la lansarea politicii de deschidere, în 1978, de către Deng Xiaoping, China s-a transformat profund. Ea este socotită, pe drept, țara care s-a schimbat cel mai rapid în ultimii patruzeci de ani și țara care, foarte probabil, a schimbat cel mai mult istoria secolului al XXI-lea în lume. Astăzi, China depinde de lume, iar lumea depinde de China, în așa fel că evenimente dintr-un loc (urcări sau coborâri la burse financiare, dezvoltări sau încetiniri în economie, în cultură, în politică) au implicații pe scară largă.      Despre cultura și istoria străveche a Chinei s-a scris mult. Sinologii bucureșteni au contribuit la sprijinirea cunoașterii acestei țări printre cititorii din România. Prin cartea lui Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei (Editura Niculescu, București, 2015, 270 p.) se circumscrie și se explică – într-o manieră competitivă pe plan internaționa lși într-o abordare economică, filosofică și geopolitică – ridicarea Chinei la rangul unei supraputeri economice, cu pondere crescândă în politica internațională. Cartea lămurește, pe baza analizei proprii autorului și prin apel la cele mai recente cercetări, cât de utile au devenit, pentru politica externă a țărilor […]

Citește mai mult

Formarea unei filosofii: „pragmatismul reflexiv”

De la cei dedicați filosofiei cititorii se așteaptă nu numai să comenteze ideile celor din trecut sau prezent, ci și să prezinte propria concepție despre viață, societate, lume. Chiar dacă așa au stat lucrurile, cei mai mulți dintre cei care funcționează în catedre de filosofie se opresc la ceea ce s-a numit „valorificarea moștenirii culturale” sau la exegeză. Andrei Marga a făcut multă exegeză, cu rezultate ce se cunosc parcurgând cărțile sale ( Introducere în filosofia contemporană, 2014, Filosofia critică a „Școlii de la Frankfurt”, 2014, Filosofia lui Habermas, 2006; Reconstrucția pragmatică a filosofiei, 1998 etc.). El dispune de cultura și de determinarea de a prezenta cititorilor sistematizarea sa filosofică, pe care o pune sub denumirea de „pragmatism reflexiv”. Este una dintre foarte puținele conceptualizări filosofice din cultura noastră în deceniilor recente. Fapt demn de remarcat, Andrei Marga redeschide de fapt o preocupare și o direcție în cadrul culturii din țara noastră. Această prezentare ocupă deja mai multe volume, primul fiind pus în circulație de curând. Este vorba de volumul Andrei Marga, Întoarcerea la sens.Filosofia pragmatismului reflexiv (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2015, 294p.). Redăm coperta volumului și Introducerea autorului. REDACTOR             „Când am publicat scrierea primei […]

Citește mai mult

Democratizarea Uniunii Europene

Cum și-ar putea dobândi Uniunea Europeană unitatea de acțiune? Întrebarea a revenit cu ocazia crizei emigranților, care a etalat divergențe între statele componente. Iar crizele care pot urma, ale unei lumi în schimbare, vor readuce întrebarea în actualitate. Ne aflăm, desigur,  după  înfăptuiri pe cursul unificării  în Europa. Le-am descris în Filosofia unificării europene (CUP, 2003), iar aici le rezum doar. În Europa s-a generalizat economia de piață. S-au format moneda unică și sistemul bancar european. Pluralismul politic și democrația liberală au fost generalizate, la rândul lor. Un sistem de drept european (având Curtea de Justiție ca nucleu) prinde contururi. Frontierele au fost  absorbite în sistemul Schengen. O cultură ce are ca referință Europa unită și-a făcut loc. Suntem după primele acorduri privitoare la cetățenia europeană, drepturi ale cetățeanului și recunoașterea Uniunii Europene ca entitate. Realizările nu sunt neglijabile. Paharul este, totuși, abia pe jumătate plin. Piața este comună, dar așteptarea ca ea să reducă disparitățile de dezvoltare nu s-a confirmat. O sărăcie, fie ea și relativă, urcă spre mijlocul unor societăți. Disparitățile sociale nu numai că nu au dat înapoi, dar au crescut. Partidele democratice nu au putut preveni derapajele autoritare. Nu s-a izbutit includerea cetățenilor în procesul decizional […]

Citește mai mult

Eroare și dezinformare

 În 1993, The American Academy of Arts and Sciences a organizat la Cambridge (Massachussetts) o reuniune pentru a examina ceea ce se petrecea în Europa. Un grup de zece specialiști am fost invitați pentru elucidarea conceptuală a direcției în care continentul se îndreaptă. În esență, era de dat răspuns la întrebarea dacă continentul, având deja realizări certe sub aspectul pacificării și dezvoltării, și-a găsit  acea formulă democratică care să prilejuiască manifestarea personalităților și creativitatea. Dezbaterile au fost reunite în două volume ale revistei Daedalus, aflate la dispoziție. Atunci, influentul profesor de istorie europeană de la New York University, Tony Judt,  a făcut multe observații, între care și una asupra României. În opinia sa, aici deciziile se iau “de sus”, fără grija procedurilor, iar “jos”, lipsind informația, cetățenii acceptă și se mobilizează în consecință. Ca urmare, prea târziu se ajunge la chibzuință și la adevăr. În acest fel, schimbările societății se amână, pentru ca între timp să se plătească costurile erorii – ca imagine, dacă nu chiar financiar și material. Am adus atunci contraexemple la observația lui Tony Judt. În definitiv, au fost și mișcări plecate de “jos”, chiar dacă “de sus” au rămas călăuzite discutabil spre soluții democratice și viabile. […]

Citește mai mult

Discreția celui mai bun

Desigur că vorbind despre Ladislau Gyemant, în joc este și o componentă sentimentală. Mă grăbesc să adaug, însă, că aceasta nu este importantă aici. Căci, deși am parcurs cei cinci ani de studii de licență în aceeași ani, abia ne salutam. Explicația poate părea surprinzătoare acum, dar eram preocupați să câștigăm competiția cu noi înșine și cu alții, parcurgând avizi cărți cu nemiluita în neuitata Bibliotecă Centrală Universitară de atunci, încât ne uitam unul la altul pentru a observa cum procedează celălalt, nu pentru confesiuni. În Facultatea de Istorie și Filosofie, care ne reunea la Universitatea “Babeș-Bolyai în vremea “micii liberalizări a României” de după 1964, nu era loc  pentru superficialitate profesională și pentru aranjamente salvatoare (părinți bine plasați, pile etc.). Nu știam decât că ceea ce prestăm în seminarii și, credeam noi, ceea ce scriem, poate să ne reprezinte. Mulți dintre noi ambiționam să ajungem în preajma celor mai prestigioși profesori. În 1970, la comisia de repartizare a istoricilor, ce a avut loc la Iași, Ladislau Gyemant, șeful de promoție pe țară, titlu care atunci spunea ceva, a luat postul de la Institutul de Istorie din Cluj. Înțelepciunea rectorului de atunci, Stefan Pascu, a fost premonitorie luându-și un colaborator […]

Citește mai mult

Spre universitatea veritabilă

Foarte probabil, Andrei Marga a dat, în cultura română, cea mai amplă analiză a învățămîntului universitar și a politicii educaționale. Volumele sale Anii reformei.1997-2000 (2002),  University Reform Today (2005), Bildung und Modernisierung (2005), Challenges, Values, Vision. The University of the 21st Century (2011) sunt mărturie. În săptămânile în curs, cunoscutul profesor începe să fie prezent în librării cu incitantul volum Universitatea veritabilă (Editura Academiei Române, București, 2015, 240p.), care abordează o problemă românească și europenană ce tinde să de acutizeze: cum putem organiza universitatea demnă de acest nume? Prezentăm, în continuare, coperta volumului și introducerea autorului.                                            „Importanța  culturii și, în particular, a formării specialiștilor nu contenește să crească în societatea modernă tîrzie. Universitatea este instituția formării  vîrfurilor profesionale și instituție de vîrf a formării. De aceea, ea solicită și merită o analiză aparte printre instituțiile ce decid formele de viață ale oamenilor de astăzi. Titlul cărții de față – universitatea veritabilă (ce este echivalent în limba română cu universitatea adevărată) – nu este nou. Este de fapt termenul pus în circulație de Magna Charta Universitatum, cunoscutul document al organizațiilor […]

Citește mai mult

Activarea minciunilor

Din motive ce se pot bănui, inși care trăiesc din calomnie activează tot felul de minciuni în ceea ce mă priveşte și  profită de site-uri pentru a le întreține. Nu-mi irosesc timpul luptând cu prostia și reaua credință. Precizez doar câteva lucruri ce pot fi verificate de oricine: 1. La solicitarea de a candida pentru funcția de primar al municipiului Cluj-Napoca, am răspuns, cu câteva săptămâni în urmă, ca și în 2012, ca și în 2008, ca și în 2004, ca și înainte, că nu intră în preocupările mele. Și că voi susține un candidat pe care-l socotesc de bun augur. Atât și nimic mai mult. Restul sunt simple invenții. 2. Am avut propuneri de a pleca ambasador, rector sau de a ocupa alte funcții și în 2012 și  în 2005 și în 2014, dar am spus că nu sunt interesat. Dacă voiam să trăiesc în străinătate rămâneam acolo. 3. Nu am pierdut vreun proces cu un ins instrumentat, cunoscut de cei din jurul lui, care minte și bate câmpii. Nu am câştigat un proces pe care l-am intentat pentru calomnie. La Baia Mare, nu a fost un proces pe biografia mea, ci un proces intentat de subsemnatul! Că în […]

Citește mai mult

Lacunele politicii externe

Lacunele politicii externe se văd de ani buni, cu ochiul liber. Într-o audiere la comisiile Parlamentului, din 7 mai 2012, am menționat “insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA și țările din Uniunea Europeană”, “relativa stagnare a relațiilor cu China, Rusia, Turcia și alte țări”, “efectele economice prea mici ale acțiunii externe”, “absența oricărei viziuni”, “prestigiu diminuat în ultimii ani”, “personal prea redus și ocuparea posturilor aproape exclusiv prin numire, chiar și a acelora în care alte țări practică concursul” (Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p.11). Aceste lacune nu numai că nu au fost depășite, dar cu timpul, într-o atmosferă de suficiență, trec ca ceva normal. S-a ajuns astfel ca politica externă să fie redusă la formalisme protocolare. Contactele oficiale au consecințe minuscule. Prea rar sociologii sau istoricii se apropie de politica externă (ca altădată, de pildă, Virgil Bărbat sau Gheorghe Brătianu), iar cei care o pun în aplicare sunt  mimetici. Nu prea lasă să se vadă că au ceva de spus, în afară de clișee uzuale. S-a putut constata aceasta, din nou, în ultimul an, în criza Ucrainei. Într-o chestiune în care România putea juca un rol […]

Citește mai mult

Europa actuală și războiul mondial

O nouă ideologie, ai cărei promotori sunt dominați de trecut până la a nu mai gândi ce se petrece astăzi, s-a instalat tacit. Se argumentează reflex, mai curând în clișee, adesea în pofida stărilor de lucruri. Trecutul se instrumentează pentru a abate atenția de la problemele zilei. Ca exemplu, teoria „războiului civil european” a devenit nucleul unei viziuni improvizate, luată însă ca orientare. Se consideră că războiul din 1917-1945 ar explica ceea ce s-a petrecut în Europa Centrală și Răsăriteană până în zilele noastre. Ne-am mișca, cum s-a spus, înăuntrul unui „trecut care nu vrea să treacă”. În fapt, trăim noi realități, iar după 2010, suntem într-o lume în schimbare, inclusiv în raport cu cea la care s-a ajuns, în mod salutar, în 1989, chiar dacă interpretările sunt inerte. După 1989, cel puțin, am intrat într-o lume ce pretinde noi delimitări. Aceasta deoarece problemele vieții de astăzi – oricât caută și la noi autori travestiți în istorici de ocazie să impună – nu mai sunt cele de cu multe decenii în urmă, actorii situațiilor sunt diferiți, pericolele sunt noi, iar soluțiile nu pot fi construite cu analize întoarse cu fața spre trecut. Din aceste motive, și din multe altele, extrapolarea […]

Citește mai mult

Dezbaterea în jurul Chinei

Ascensiunea globală a Chinei este însoțită de reacții. Unele amintesc de începutul secolului al XX-lea, când europenii și-au dat seama că evoluția lumii începe să depindă de SUA. Scrierile lui Mathew Arnold, Robert Aron, Oswald Spengler sau Hermann Keyserling sunt mărturie. Atunci se critica americanismul ca stil de viață – mai ales după Primul Război Mondial, în urma căruia Europa a pierdut centralitatea în lume. Acum, se reacționează la ofensiva Chinei în spațiul economic și cultural. Unele reacții vin evident din schimbarea de statut. China a încetat să mai depindă de asistență externă și, după 1978, a devenit o supraputere. Ea a recâștigat, într-un fel, statutul pe care l-a avut în secolele XVII-XVIII, acum însă pe fondul lumii globalizate. Ca economie, China se află astăzi doar în urma SUA, cu o prezență ce se extinde continuu în Asia, Africa și America de Sud, chiar și în Europa și America de Nord, și cu un rol politic crescând, capacitatea militară plasând-o după SUA și Rusia. Unde este concurență, apar reacții felurite. Erik Israelewicz, un economist (L’arrogance chinoise, Bernard Grasset, Paris, 2011), a analizat transformarea „modestiei” proverbiale a chinezilor, în condițiile unui succes istoric impresionant, în „încredere în sine” și „mândrie națională”. […]

Citește mai mult

„Adevărul va ieși la iveală“

Mulți cred că jurnalistul este înrobit evenimentelor cotidiene și exprimă opinii pasagere, încât nu contează decât prin articole perisabile, mai puțin prin totalitatea acestora și viziunea lor. Prin definiție, jurnalistul ar fi legat de efemer, ca de o soartă! De aceea, poate, atunci când unui jurnalist, fie și de notorietatea lui Cornel Nistorescu, apropiații i-au tipărit editorialele, sub titlul În cazanul tranziției 1997-2000 (Editura Compania, București, 2015, volumele I, II, III), puțini le mai analizează, considerându-le absorbite în momentul scrierii. Faptul nu mi se pare justificat. Aceasta din motivul simplu că în aceste volume este vorba nu numai de o cotitură în viața României, ci și de una dintre vocile publice principale, care și-a asumat jurnalismul veritabil și l-a reprezentat. Se știe că Einstein a fost un student oarecare, că Wittgenstein nu s-a omorât cu Aristotel, iar Albert Camus nu se lăuda că l-a parcurs pe Kant. Așa stând lucrurile, să nu ne așteptăm însă la minunea inversă, ca din absolvenți de orice nivel să iasă performeri – în știință, în administrație, în artă, în jurnalism. Nici măcar în confuzia de valori ce s-a instalat la noi și derutează vizibil destule minți! Cornel Nistorescu face jurnalism din studenție, dar, trebuie […]

Citește mai mult

Când comunicăm?

Recent, câțiva străini reveniți pe aceste meleaguri erau uluiți de cantitatea de zvonuri, bârfe și atacuri din declarații publice și mărturiseau că după două zile au renunțat să urmărească ce se întâmplă. Credința lor că media asigură comunicarea s-a simțit, și ea, contrazisă. Observația ar putea suscita, singură, o reflecție asupra comunicării. Nu mai insist asupra faptului că aparținem democrațiilor actuale, iar democrația este legată de un anume fel de comunicare – ceea ce ar putea pune pe gânduri. Plec însă de la observația că, la noi, despre comunicare se discută acum la fel de mult ca și despre politică sau economie. Comunicarea a devenit specializare universitară și sunt rațiuni să ne imaginăm că o cultură a comunicării a prins deja rădăcini. Dar mă tem că, dacă vom persevera cu examinarea, vom întâlni doar încă un paradox. După ce avem tot mai mulți politologi, dar politica o duce din rău în mai rău, tot mai mulți economiști, dar economia indigenă este în cea mai gravă criză, tot mai mulți istorici, dar operele ce contează se dau în altă parte, vom constata că avem absolvenți de studii de comunicare ca niciodată, dar în jur proliferează monologuri. În societate, de fapt, sporește […]

Citește mai mult

Viața în era digitală

Grație digitalizării, fiecare poate obține informații asupra evenimentelor în timp real și fără intermediar. Rețeaua comunicațiilor s-a extins până la a face imposibilă insularizarea propriu-zisă a vieții persoanei. Chiar dacă impactul digitalizării este vast, în jurul acesteia stăruie încă destulă ceață. La început au explodat vederi cam utopice, care voiau să acrediteze ideea după care computerele ar prelua conducerea societății. Se poate vedea prototipul acestei abordări într-o celebră carte a lui Ray Kurzweil (The Age of Spiritual Maschines: When Computers Exceed Human Intelligence, 1999), care a inspirat și la noi autori luați ca reper. Mai recent, au intervenit însă analize realiste, familiarizate cu cercetarea societăților. Mă gândesc, desigur, în primul rând, la intervenția celui mai profilat filosof al timpului, Jürgen Habermas, care arăta, pe drept, că prin digitalizare – ce urmează descoperirii scrierii și inventării cărții, ca a treia inovație epocală în media – problemele „vieții publice” nu numai că nu dispar, dar Internetul nu “știe” deocamdată cum să le abordeze. “Dimpotrivă, Internetul, în momentul de față, distrage atenția și risipește (dispels)”. Ne putem aștepta ca Internetul să extindă informarea, dar comunicarea în care se articulează în mod rațional “interesul public” este mult mai complicată și intră în alt registru […]

Citește mai mult

Geometria supraputerilor

Întrebarea privind lumea ce vine preocupă intens. Experți americani au atras atenția că se schimbă lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuția puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) propune regândirea opțiunilor într-o lume mai complicată. Chiar și conservatorul Robert Kagan (The World America Made, Alfred A.Knopff, New York, 2012) ia act de schimbare. Nu mai amintesc analizele franceze (vezi, de pildă, Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013), care caută să anticipeze ceea ce urmează. Însăși situația lumii din momentul de față este greu de prins într-o formulă simplă, de felul clișeelor voite de noii amatori de dogme. Câteva certitudini există, totuși. Dependența țărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)”, conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s-a confirmat. Această dependență a fost perceptibilă, cum s-a văzut în ultimele săptămîni, în trepidațiile ce au urmat moderării de mult anunțate a ritmului de creștere în China și, desigur, reducerii cererii în Europa, ca și noii situații din comerțul cu petrol. Intuiția lui Metternich cu privire la configurarea lumii […]

Citește mai mult

Ascensiunea globală a Chinei

  Ascensiunea globală a Chinei Apariție editorială Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, București, 2015, 270 p.   De la lansarea politicii de deschidere, în 1978, de către Deng Xiaoping, China s-a transformat profund. Ea este socotită, pe drept, țara care s-a schimbat cel mai rapid în ultimii patruzeci de ani și țara care, foarte probabil, a schimbat cel mai mult istoria secolului al XXI-lea în lume. Astăzi, China depinde de lume, iar lumea depinde de China, în așa fel că evenimente dintr-un loc (urcări sau coborâri la burse financiare, dezvoltări sau încetiniri în economie, în cultură, în politică) au implicații pe scară largă.  Despre cultura și istoria străveche a Chinei s-a scris mult. Sinologii bucureșteni au contribuit la sprijinirea cunoașterii acestei țări printre cititorii din România. Prin cartea lui Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei (Editura Niculescu, București, 2015, 270 p.) se circumscrie și se explică – într-o manieră competitivă pe plan internaționa lși într-o abordare economică, filosofică și geopolitică – ridicarea Chinei la rangul unei supraputeri economice, cu pondere crescândă în politica internațională. Cartea lămurește, pe baza analizei proprii autorului și prin apel la cele mai recente cercetări, cât de utile au devenit, pentru politica externă […]

Citește mai mult

Conducerea împărtășită

Exercitarea conducerii se mișcă pe meleagurile noastre între autoritarism și inacțiune. În primul caz, vârfurile intervin adesea depășind cadrul reglementărilor; în al doilea, stări de lucruri inadmisibile sunt lăsate să treneze în numele răspunderii tuturor. Prea rar, autoritatea și cultivarea opiniei cetățenilor se unesc în acțiuni. Iar impresia generală ce se degajă este cea a neputinței. În vreme ce în democrații care se respectă desemnările în posturi cheie (demnitari ai statului, directori de servicii importante, consilieri principali, de pildă) și programele ce se pun în lucru trec măcar prin comisiile unui for public, la noi se admite că “șeful își face echipa”, ca și cum deviza ar fi inocentă, sau că “șeful are proiectul lui”, ca și cum acesta nu ar avea nevoie de dezbatere. Tradiții monarhice sau practici ale dictaturilor au revenit pe nesimțite în noile democrații. La polul opus, sunt probleme presante de rezolvat – precum reluarea investițiilor industriale, ameliorarea infrastructurii, limitarea sărăciei, debirocratizarea etc. – dar răspunderea este pasată de la unii la alții, încât soluțiile sfârșesc, în cazul bun, în promisiuni. Cu un echilibru bugetar fetișizat, chiar dacă este la nivel jos, și sub pretextul greutăților apărute, se stăruie de fapt într-o evoluție chinuită. Pe terenul […]

Citește mai mult

Literatura rupturilor: D.R.Popescu

Dacă s-ar cerceta ierarhizările de azi și folosirea valorilor, cum, de pildă, a inițiat în Franța Emmanuel Todd, aruncând o privire în traseul celor ajunși în prim plan, tabloul ar ieși, cu siguranță, alarmant. În pofida faptului că unii sociologi  au deformat la noi sociologia pentru a o folosi ca disciplină de casă a tot felul de partide, grupuri sau ordonatori de manipulare, un fapt rămâne evident: România nu-și poate rezolva problemele și ține vârtos în brațe ultimul sau penultimul loc în Uniunea Europeană, cu șanse puține de a fi concurată de cineva în viitorul apropiat. Știm bine din istorie că sistematica confuzie a valorilor și sfidarea meritocrației nu au dus nici o societate în sus, ci au coborât-o sau măcar au ținut-o în neputință. Aceasta cu atât mai mult într-o epocă în care cele mai avansate reflecții asupra democrațiilor se strâng în jurul legării competiției liberalizate cu comportamente de profesioniști (nicidecum doar cu diplome de carton!) și criterii de merit. Nu se poate să nu-ți vină în minte ierarhizarea valorilor atunci când intri în  universul literaturii lui  Dumitru Radu Popescu. Nici când te apropii de autor. Reflecția asupra acestei literaturi și a personalității creatorului conduce, prin forța lucrurilor, la […]

Citește mai mult

Dincoace de „prealabilul” blagian al cunoașterii

Cum se știe, tânărul Hegel a legat filosofia de libertatea gândirii, în virtutea căreia gândirea este liberă și trece continuu dincolo de „limitările” pe care le întâlnește. Dacă așa stau lucrurile, atunci nu poate fi un sfârșit al filosofării. Mai este însă loc pentru inițiative noi în filosofie? În perioada postbelică, la această întrebare s-a dat un răspuns plin de urmări: există o concepție filosofică cuprinzătoare în care sunt conținute adevărurile generale de care este nevoie și care lasă în urmă concepții rivale ca simple „momente”. Optica aceasta, datorată, până la urmă, tot lui Hegel, a fost îmbrățișată ca adevăr ce nu ar mai avea nevoie de discuție. Rezultatul general a fost concentrarea reflecției filosofice asupra „valorificării moștenirii culturale” în optica unei filosofii oficializate. Acest rost atribuit filosofării avea să fie întărit, odată cu cotitura din 1971 a regimului politic, spre un fel de naționalism, care a stimulat etalarea tradiției filosofice naționale. „Valorificarea moștenirii culturale” a trecut astfel încă o dată înaintea „elaborării filosofice proprii”. Este interesant faptul că „valorificarea” a rămas înaintea „elaborării” mult dincoace de 1989, până astăzi. În regimul anterior, cu excepția câtorva personalități care și-au dus mai departe unele gânduri din perioada interbelică, precum Constantin Noica, […]

Citește mai mult

Sofisme ce țin în loc

Democrația este legată de circumscrierea „sferei publice” ca spațiu în care persoane mature schimbă argumente pe chestiuni de interes general. „Eu pot să mă înșel, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună avem de găsit soluția” este deviza. Nu este democrație unde nu se dă curs soluțiilor mai bune. Argumentarea sănătoasă este parte a acesteia. Ce ar fi să observăm, însă, felul în care se argumentează?  Să intervenim în dezbateri, dar și să privim felul în care se discută? Dacă privim starea argumentării în viața publică din România actuală,  atunci trebuie să spunem că, dincolo de prestații insulare, se trăiește o costisitoare sărăcie. Argumentarea este puțină, cea sănătoasă este rară, iar dezbaterea publică este ocolită. Cu optzeci de ani în urmă, Mihail Sebastian vorbea de „cultura de brutalități și tranzacții”, cu „idei nervoase și exclusive”,  ce „nu rabdă trecerea de pe un plan pe celălalt”, în care interlocutorii obosesc în fața preciziei și rigorii. Cât de departe suntem? Presa scrisă și vocile publice s-au redus. Aceasta nu doar datorită expansiunii internetului, ci și ca urmare a declinului încrederii în analize. Jurnalistul, de pildă, și-a pierdut autonomia în urma schimbării bazei economice – care este controlată vizibil de autorități și […]

Citește mai mult

Grecia și restanțele Europei

Jürgen Habermas critică sever acordul formal la care s-a ajuns în cazul crizei financiare și economice din Grecia. Argumentele sale, expuse într-un articol recent și într-un interviu memorabil din The Guardian (16 iulie 2015), citat acum pe mapamond, și sunt dintre cele mai grave puse în discuție. Reacția celui mai profilat gânditor de astăzi vizează procedura adoptării acordului dintre reprezentanții Uniunii Europene și cei ai guvernului elen. Aceasta ar fi redus Grecia la statutul unui „protectorat” și atestă „falimentul (bancrupcy)” Consiliului European, care nu a promovat „principiile democratice ale Uniunii Europene”. Nefiind altceva decât o „mixtură toxică de reforme structurale necesare ale statului și economiei și de impuneri (impositions) neoliberale”, acordul nu are cum să dea rezultate. Nici măcar ceea ce un bancher precum Mario Draghi a ajuns să ceară (vezi Suddeutsche Zeitung, 17 martie 2015), anume, mai multă „responsabilitate democratică (more democratic accountability)” în chestiunile financiare, nu a mai contat. Pe deasupra, nu se poate aplica un acord când un semnatar îl consideră din capul locului inacceptabil. Fără „restructurarea datoriilor”, grecii nu vor putea niciodată să achite datoria uriașă ce li se pune pe umeri, fie și lăsând la o parte faptul că nu este lămurit unde s-au dus […]

Citește mai mult

Șanse irosite

L-am întâlnit pe Victor Ponta în 2009, în pregătirea programului USL pe educație, economie și alte domenii, după ce conducerea social-democrată a fost schimbată. Pe atunci mai era grija de a gândi bine, cu contribuția cât mai multor cetățeni, ceea ce este de făcut. Am susținut ideea alianței social-liberale ca șansă de a scăpa de un regim retrograd și de guvernele sale diletante (vezi și volumul România actuală. O diagnoză, Eikon, 2011). Curând însă mi-am dat seama că însuși Victor Ponta imprima preocuparea ca nu cumva liberalii să devină prea tari. De pildă, la educație și cercetare pregătisem un program de reformă temeinic, căruia tot felul de trepăduși îi adăugau chestiuni străine de temă. Am trecut faptul în seama stângăciilor de început. Era evident că România avea de altceva decât de regimul lui Traian Băsescu, care o împingea, prin nepricepere și apucături, în prăbușirea din care nu s-a mai ieșit și în care, din nefericire, unii se complac, socotind că așa arată politica, economia și justiția în noua Europă. Erau mulți amatori cărora le surâdea o șansă în acel regim și care se iluzionau că o și merită. Victor Ponta părea mai organizat și promitea să tămăduiască nedreptățile multor ani […]

Citește mai mult

Europa actuală și războiul mondial

O nouă ideologie, ai cărei promotori sunt dominați de trecut până la a nu mai gândi ce se petrece astăzi, s-a instalat tacit. Se argumentează reflex, mai curând în clișee, adesea în pofida stărilor de lucruri. Trecutul se instrumentează pentru a abate atenția de la problemele zilei. Ca exemplu, teoria „războiului civil european” a devenit nucleul unei viziuni improvizate, luată însă ca orientare. Se consideră că războiul din 1917-1945 ar explica ceea ce s-a petrecut în Europa Centrală și Răsăriteană până în zilele noastre. Ne-am mișca, cum s-a spus, înăuntrul unui „trecut care nu vrea să treacă”. În fapt, trăim noi realități, iar după 2010, suntem într-o lume în schimbare, inclusiv în raport cu cea la care s-a ajuns, în mod salutar, în 1989, chiar dacă interpretările sunt inerte. După 1989, cel puțin, am intrat într-o lume ce pretinde noi delimitări. Aceasta deoarece problemele vieții de astăzi – oricât caută și la noi autori travestiți în istorici de ocazie să impună –  nu mai sunt cele de cu multe decenii în urmă, actorii situațiilor sunt diferiți, pericolele sunt noi, iar soluțiile nu pot fi construite cu analize întoarse cu fața spre trecut. Din aceste motive, și din multe altele, extrapolarea […]

Citește mai mult

Precizare pentru Băsescu

Îmi repugnă referința la persoane, iar atacul la persoană nu îl practic. Îmi repugnă cu atât mai mult referința la Traian Băsescu, din motive cunoscute. Dacă cineva are paciența să citească arhivele (declarații ale miniștrilor, intervenții publice etc.), va observa că am fost între primii, dintre miniștrii în funcțiune, care, în timp, au atras atenția asupra faptului că Traian Băsescu minte. Dacă cineva are și mai multă paciență să citească analize, va sesiza că am atras atenția între cei dintâi asupra patologiilor regimului său și am făcut analogia cu măsurile unor figuri de tristă amintire. Nu mă aștept ca Traian Băsescu să aibă o atitudine corectă, fie ea și în reacție. Nu mă așteptam, însă, nici ca fostul președinte să se agațe de construcții propagandistice ieftine ale acoperiților săi. Iată însă că s-a agățat (cum aflu despre postarea sa Facebook, prin televiziune) și aduce în discuție fabricația privind „caloriferul”. Ca fapt istoric, la o masă rotundă la „Realitatea”, în 2012, am adus în discuție creații recunoscute universal (cu probe indubitabile luate din menționări străine!) datorate unora dintre cei care au trăit pe aceste meleaguri: crearea primei reviste de literatură comparată de către Hugo Melzl și Samuel Brassai, inițierea logicii interogațiilor […]

Citește mai mult

Restanțe ale Europei

Chiar unii dintre cei care au contribuit substanțial la construcția Uniunii Europene sunt nemulțumiți observând că ponderea Europei în lume a scăzut în ultimul deceniu. Nu altcineva decât Helmut Schmidt arăta (deja în Die Mächte der Zukunft…, 2006) că, neavând politică externă elaborată, Europa nu are cum să acționeze profilat și nu poate, de pildă, să lege Rusia de propria evoluție. Un consilier de stat francez semnala că pericolul în Europa nu îl constituie atât recesiunea, cât “recesiunea fără sfârșit”(originată în îndatorare publică, a cărei abordare se ocolește încă) și inerție. Zilele trecute, fostul cancelar al Germaniei federale afirma că perspectivele Europei nu sunt deloc generoase. Nu insist asupra imaginii în afară. În optici americane, în Europa renasc demoni ai trecutului. În optici chineze, există țări europene, precum Germania, Franța, Anglia, dar mai mult nominal Europa unită. În optici israeliene, Europa nu și-a lămurit până la capăt istoria. În optici islamice, Europa revine în poziția de margine a unei lumi ce are centrul între Rabat și Djakarta. Într-o optică răspîndită, europenii trec anevoie dincolo de retorica valorilor istorice. Nu se poate pune orice pe umerii noii distribuții geopolitice, rezultată din consolidarea supraputerii hegemonice a SUA și ascensiunea Chinei la rangul […]

Citește mai mult

Efervescență la Beirut

Fiind câteva zile la Beirut, ca invitat pentru a susține o conferință despre guvernanță în fața liderilor universitari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (MENA Region) mi-am dat, seama din nou, nu numai de bogăția istorică a Libanului, ci și de efervescența din această țară: o efervescență întreținută de provocările situației, dar și de voința îndărătnică de a conta în competițiile lumii. Altfel spus, dificultățile nu abat programele proprii și nu sunt pretext de lamentare, precum în alte locuri; efortul de dezvoltare în țara urmașilor fenicienilor de altădată este energic, oarecum în pofida situației. În Libanul acestor zile sunt frământări în legătură cu situația geopolitică. Așa cum s-a comunicat recent, 55% din populația actuală a Libanului (de aproape zece milioane de locuitori) nu sunt libanezi, ci refugiați (sireni și palestinieni, mai ales), mulți posedînd arme. De aceea, stabilitatea rămâne preocupantă.  În plus, cu puțin timp în urmă, au apărut indicii noi că regimul din Siria a recurs la arme chimice. Reacția internațională fiind încă firavă, apare o indirectă încurajare a Hezbollahului, care operează alături de acel regim. Pe de altă parte, jihadiștii ocupă teritorii și se opun regimului de la Damasc (la frontiera dintre Liban și Siria, aceștia au […]

Citește mai mult

Urmări ale “Marelui Război”

Chiar dacă schimbările sunt rapide și sub privirile noastre, societățile actuale nu se pot înțelege fără trecut,. Aceasta fie și din rațiunea simplă că se trăiește în cadre instituționale și de gândire  lăsate în urmă de generații anterioare. Spunând aceasta, nu este vorba de a dizolva prezentul în trecut și de a-i face pe cei de odinioară responsabili de inerțiile, confuziile și nepriceperea de azi. Este vorba doar de a câștiga repere pentru a face sigură cunoașterea  a ceea ce se petrece acum. Cele mai multe dintre situațiile cu care ne confruntăm  astăzi vin, desigur,  din ceea ce fac sau nu contemporanii. Unele vin însă și din istorie, dintr-un timp mai lung. Urme ale Primului Război Mondial sunt astfel printre noi. De aceea, aniversarea unui secol de la conflagrația din 1914-18 ar trebui să fie o reflecție asupra a ceea ce a rămas din experiența războiului și afectează lumea actuală, nu doar o consemnare calendaristică. Ce face din Primul Război Mondial un prag pentru cei care trăiesc astăzi? Să luăm în considerare câteva  evaluări demne de încredere.  Eric Hobsbawn (The Age of Extremes.1914-1991, Abacus, London, 1995) pune în prim plan extinderea efectiv mondială a confruntării și „masacrele” fără precedent pe […]

Citește mai mult

Justiția în impas

Discuția despre justiție, la noi, bate pasul pe loc din cauza problemelor rău puse. Bunăoară, unii proclamă suficiența de sine a sistemului judiciar și confundă la grămadă soluțiile acestuia cu dreptul, ba chiar cu justiția. Aceștia le pretind tuturor –  cu totul anacronic în epoca comunicării – tăcerea asupra procedurilor și deciziilor ce afectează, fie și potențial, orice cetățean. În orice discuție asupra justiției este de asumat că dreptatea (justice, Gerechtigkeit) este valoare fondatoare a societății, că ea se promovează prin legi, că legea se aplică prin sentințe date în instanțe de cei îndrituiți. Mai este de asumat că imparțialitatea judecării spețelor și independența actului judiciar sunt valori ce  fac o societate  astfel încât să merite să se trăiască în ea. Din toate acestea nu rezultă, însă, nicidecum, că o instanță nu poate fi concurată, că sentințele aplică automat legea, că legea și sistemul judiciar realizează din capul locului justiția, că, într-un cuvânt, acțiunea judiciară este imună la erori. Valoarea justiție este sfântă, dar nu rezultă de nicăieri că dreptul și aplicarea regulilor de drept sunt indiscutabile. Nu rezultă deloc nici că imparțialitatea judecării și independența justiției ar fi ceva de seră, încât exclud, la rândul lor, orice discuție. Din […]

Citește mai mult

Pogromul de la Iași (1941)

Istoriografia din țară a adus recent în prim plan o tragedie rămasă confuză, dar invocată adesea pe plan internațional: pogromul de la Iași, din 1941. Am în vedere volumul bilingv, coordonat de Carol Iancu și Alexandru Florin-Platon, Pogromul de la Iași și Holocaustul în România. Le  Pogrom de Iași et la Shoah en Roumanie (Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015, 364 p.). Aici se face, în premieră, efortul de a circumscrie ceea ce s-a petrecut în metropola Moldovei în zilele de 28-30 iunie 1941, după declanșarea de către Germania nazistă a războiului din Răsărit și alăturarea regimului lui Ion Antonescu la acțiunea împotriva Uniunii Sovietice. În timp, au fost, desigur, referințe la acțiunea regimului și a forțelor legionare, asistată de trupe germane, cu concursul unor locuitori ai urbei, în urma căreia au fost omorâți mii de evrei, într-un oraș cu majoritate tradițională evreiască. Efectivul victimelor a rămas în discuție, de la 2000, cum declara la un moment dat Nicolae Ceaușescu, la peste 14000, cum consemnează unii membri ai comunității  evreiești din Iași. Desigur,  și viața unui singur om ar trebui să conteze, încât, dincolo de controversa cifrelor, pe care și acest volum o lasă deschisă, problema este reconstituirea unei […]

Citește mai mult

 Dincoace de raționalismul lui D.D.Roșca

Ediția în trei volume a scrierilor lui D.D.Roșca – Opere filosofice (Editura Academiei Române, București, 2012-2014) – îngrijită de Vasile Muscă, mă face oarecum nostalgic, un pic melancolic și mă determină la o explicitare. Nostalgia se leagă de două fapte. Primul este cel al amintirii profesorului D.D.Roșca, care, în 1966-1967, înainte de a se retrage la pensie, a mai predat la anul I al promoției mele de studenți în filosofie și sociologie de la Universitatea Babeș-Bolyai cursul de istorie a filosofiei antice. Nu antichitatea elină era atunci interesul nostru primordial, căci tocmai apăreau traducerile din Hegel, mult mai incitante, pe care D. D. Roșca le coordona, dar și filosofii Greciei antice retrăiau printre noi grație exactelor analize și plasticelor formulări ale profesorului. Al doilea fapt este cel al apetitului nestăvilit pentru lectură al acelor studenți, care se întreceau să epuizeze fondul de la Biblioteca Centrală Universitară și să lupte cu textele lui Leon Robin, Ueberweg-Heinze sau Höffding, pentru a nu le scăpa ceva. Pe atunci, complexul pe care îl aveai deoarece nu ai apucat să citești o carte anume îți compromitea odihna nopților și orice altceva. Vasile Muscă, asistentul de odinioară, profesorul de azi ce încheie de fapt disciplina la […]

Citește mai mult

Puterea și folosirea ei

Puterea trece din din nou ca argument în viața internă și în spațiul internațional. Altădată ea era asumată tacit în dezbateri, dar, pe față, se apela la acțiuni în comun – în vremuri mai recente, la „democrație” și „dezbatere”, respectiv la „destindere” și „cooperare”. Acum puterea este invocată deschis și se consideră că nu ar fi realist să fie ignorată în abordarea situațiilor. Să observăm de această dată cum stau lucrurile în viața internațională, mai ales. Momentul de cotitură, în istoria recentă, a fost reacția legitimă a Statelor Unite ale Americii la atacarea New York-ului și Washington-ului de către teroriști islamici, în 11 septembrie 2001. O țară atacată are dreptul să reacționeze cu întreaga ei putere. Pe de altă parte, terorismul însuși atestă că, între timp, în lume s-a constituit o putere de un fel nou. Ea nu mai este concentrată în unități militare și în mâinile unor decidenți localizabili, ci în rețele difuze, organizate militar, bancar și politic. Contra acestora nu se poate lupta în câmp precis, cu tancuri și avioane. În orice caz, lumea s-a schimbat după 2001. Acum ne aflăm într-o fază a istoriei în care puterea este socotită resursă principală. Se consideră că, până să se […]

Citește mai mult

Religia chineză?

Pentru europeni, religia este un complex de idei, trăiri, acțiuni și instituții. Ea înseamnă cinci componente reunite: a) „revelație” din partea lui Dumnezeu, care se îngrijește ca ființele create după chipul și asemănarea sa să cunoască ceea ce au de făcut pentru a  se împărtăși din fericirea existenței în care au fost plasate; b) „mântuire (redempțiune)” pentru cei merituoși, pe căi pe care cele trei religii monoteiste – iudaismul, creștinismul și islamul – le-au diversificat; c) „liturghie” – ceremonial de chemare a voinței divine să intervină în viața oamenilor spre a o favoriza; d) „organizare în societate” – sinagoga, biserica, moscheea – cu ierarhii specifice; e) „credință” – adică nu doar asumarea existenței lui Dumnezeu, ci și punerea soartei celui care crede în mâinile Sale. Această concepere a religiei ce include, așadar, revelația, mântuirea, liturghia, instituția, credința este cea care a modelat, de multe secole, însăși noțiunea de religie. Iudeo-creștinismul a devenit prototipul înțelegerii religiei, Jerusalimul fiind originea acesteia. Tocmai din perspectiva acestei conceperi, religia a și fost înțeleasă multă vreme. În fapt până la expansiunea studiilor de antropologie culturală din epoca colonială a Europei, care a adus în discuție diversitatea credințelor și a lărgit oarecum conceptul. Este evident că, […]

Citește mai mult

Selecția eronată și declinul pregătirii

Tot mai des la noi nu se decide la timp, iar de prea multe ori deciziile sunt inadecvate. Iată trei exemple recente. La Mioveni, angajații Dacia-Renault, în frunte cu directorul general, s-au reunit într-un miting pentru a cere nu măriri de salarii, ci ceva în interes general: construcția fără întârziere a autostrăzii Pitești-Sibiu. Cerere firească din partea unui producător important de automobile! Îmi amintesc satisfacția trăită în ședința de guvern din 1999 în care s-a aprobat contractul cu Renault, convinși fiind că va fi o istorie de succes. Acum, succesul riscă să devină trecut. Al doilea fapt, semnalat de curând în presă, l-am perceput călătorind pe autostrada ce vine de la Viena  până dincoace de Budapesta, fie spre Nyiregyhaza (cu continuare spre Cernăuți – Chișinău – Kiev – Moscova), fie spre Belgrad (spre a ajunge la Sofia și Istanbul). În loc de autostrăzi care să o străbată, România riscă acum să rămână înăuntrul unei centuri ocolitoare, la nord, la vest și la sud. Centura este utilă unui oraș, dar poate fi catastrofală pentru o țară. Al treilea fapt, care începe să intre în atenție, ține de acțiunea externă. Am susținut continuu că, în regiune, cunoașterea istoriei și luciditatea trebuie să […]

Citește mai mult

Ierarhizările de universități

Ierarhizările de universități (university rankings) pun presiuni asupra studenților, familiilor, finanțatorilor, profesorilor, liderilor academici. S-a ajuns la o condiție de existență – parafrazându-l pe Descartes: „după cum ești în ranking, așa  exiști”. În urma ierarhizărilor se produc tensiuni: între părinți și autorități, studenți și instituții, finanțatori și lideri, universități și universități, publicații și profesori. Mediatizate intens, ierarhizările fac servicii anumitor universități și creează fluxuri de studenți într-o direcție sau alta. Având implicații, ierarhizările trebuie luate în seamă. Ele suscită, însă, discuții. Răspund aici la trei întrebări care mi-au fost puse în ultimul timp: de unde vin ierarhizările? ce credibilitate au? ce are de făcut o universitate? Mă bazez pe experiențe în ipostaze diferite. Ca membru al conducerii European University Association, am prezentat în mai 2001, la Dubrownik, primul proiect de „asigurarea calității (quality assurance)” (Andrei Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005, pp.336-350). Ca membru în consiliul unor universități internaționale (UN University din Tokyo) sau consultant (în Austria, Ungaria, Vatican, Germania), chestiunea o găseam pe agendă. Am condus evaluarea unor universități din Paris și am participat la evaluări în Germania, Grecia, Austria. Ca rector și președinte de universitate (1993-2012), am înfruntat tema și am examinat-o cu instituții care elaborează […]

Citește mai mult

Unde este creația?

Când faptele se stabilesc greu, iar evaluările sunt confuze, pare un lux să vorbești de creație. Bunăoară, adevărul privind istoria recentă nu iese la iveală nici după ani. Să mai  vorbim de alte vremuri? Aproape fiecare măsură antrenează aberații, iar aplicarea legilor duce la arbitrar. Rareori se cântărește traiectul sau valoarea vreunei persoane fără minciună (din neglijență, ranchiună, invidie). Se profită de împrejurări pentru a falsifica prin sofisme la care se consimte obosit. Deviza „merge și așa” s-a relaxat, dar se acceptă cu suficiență „este bine, căci ce altceva?”. Au trecere iarăși evaluări de complezență (precum, altădată, se luau felicitări la ocazii drept evaluări de stare!), sau pur convenționale, impuse prin consensul celor care au apucat o șansă nesperată. Un nou conformism anesteziază minți și paralizează instituții. Se confundă copios competentul cu cel care strânge lauri sau funcții. Prin parole umflate despre calificarea unor inși, se sugerează că aceștia vor schimba lucrurile, pentru ca, nu peste mult timp, sub constrângerea faptelor, să se recunoască eșecul. Alt neajuns este de fapt o prejudecată – aceea că doar indivizii pot urni lucrurile. Ea duce la un autoritarism de operetă, atribuit fals „democrației” („eu îmi doresc…”, „eu am decis…”, etc.), ridiculizat de mult […]

Citește mai mult

De la animal la om

Reflecţia organizată asupra vieţii oamenilor a debutat după război cu cartea Dialektik der Aufklärung (Amsterdam, 1947). Oarecum de aşteptat, aceasta a pus în discuţie adevărurile tradiţiei. Prin sintagme şocante – “umanitatea a intrat de fapt într-o nouă barbarie” şi, odată ce se „confundă inteligenţa cu adversitatea faţă de spirit”, se desfăşoară „neobosita autodistrugere a iluminismului” –, Horkheimer şi Adorno chemau oamenii la autoexaminare. Teza centrală a cărţii – după care „supunerea a tot ceea ce este natural de către subiectul stăpân pe sine culminează, în cele din urmă, tocmai cu dominaţia a ceea ce este luat orbeşte ca obiectiv, a naturalului nud (blind Objektiven, Natürlichen)” – părea multora ermetică. Nu părea, însă, ermetic şi Kafka, până s-a perceput adâncimea interogării condiţiei individului într-o lume ce sporeşte alienările? Nu rămâne încifrat adesea Thomas Mann, cu viziunea transformării inteligenţei în sursă a acţiunilor diabolice? Ne aflăm, de fapt, în aceste opere, în faţa acelei formule a artei şi a filosofiei ce prinde ceea ce s-a petrecut în modernitatea târzie – o distorsionare a înseşi inteligenţei, raţiunii şi iluminării – şi anticipează riscurile. Îngrijoraţi de distorsiunile lumii civilizate, cei doi autori interogau felul în care oamenii se raportează la natură. Observaţia lor era […]

Citește mai mult

Confuziile din educație

O părere răspândită la noi este aceea că reformele ar fi cauza neajunsurilor de astăzi. Nu se mai analizează, ci se evaluează la grămadă – escrocherii, improvizații, măsuri oarecare, reforme propriu-zise – și fără să se cunoască sistemul respectiv. Se atacă orice, pornind de la ceea ce este acum. Să ne oprim astăzi la cazul educației. Dacă facem o retrospectivă – pe documente, nu pe impresii – atunci devine evident că în educație s-a atins vârful schimbărilor în 2000. În anii anteriori, a fost reformă – una propriu-zisă,  concepută și realizată riguros, cu măsuri corelate, puse în discuția publică. Ca efect, deja în iunie 2000, educația a și trecut, primul dintre domeniile vieții românești, examenul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În același an, la București se reuneau, în semn de apreciere, miniștrii educației din Europa, după ce, înainte, secretarul pentru educație al SUA și miniștrii educației din Germania, Franța, China, Italia, Israel, Polonia l-au avut ca invitat pe omologul din România, iar la “Săptămâna mondială a educației”, organizată de Banca Mondială în capitala americană (1999), ministrul român, împreună cu cel al Braziliei, susțineau conferințele inaugurale. După 2000, a venit declinul. Acesta a început – faptele ne obligă să spunem […]

Citește mai mult

Doar derapaje?

Două fapte recente dau de gândit. Mai întâi, curentul înrolării de tineri europeni  în serviciul unui stat ce are deja la activ crime contra umanității. Apoi, sinuciderea ce antrenează în neant nu doar propria persoană, ci și pe cei din preajmă. Unul desconsideră deschiderea spre diversitatea culturală. Altul depreciază sensul vieții. Ambele părăsesc organizarea culturală a motivelor de acțiune. Nu este aici locul analizei a ceea ce nu pare în ordine în societățile de astăzi. Nu se poate trece însă peste două indicii.  Pentru mulți oameni, viața se reduce la muncă, dacă dispun de un job, sau mai degrabă la completa debusolare, atunci când nici acesta nu este accesibil. Pe de altă parte, birocratizarea, pe care Max Weber a privit-o ca limitare a libertăților moderne (“copacii libertății nu cresc până la cer!”, avertiza celebrul sociolog), pare însoțită de efecte mai insidioase. Grecii antici îi izolau pe unii convivi, luându-le participarea la viața cetății; între timp, apatia a devenit obișnuință. Iar acum, apar persoane care se îndreaptă contra propriei cetăți. Aici ne interesează, însă, educația. Că unii tineri nu acceptă diversitatea culturală sau pun capăt vieții altora împreună cu încheierea vieții proprii este, orice am spune, și un efect al educației. […]

Citește mai mult

Pragmatismul reflexiv (Încercare de construcție filosofică)

Filosofia este gândire ce caută neîncetat temeiuri, dar nu se reduce la căutare, căci le identifică. Ea se sedimentează în răspunsuri și, deci, în construcții conceptuale. Pe de altă parte, filosofia se transmite, împreună cu istoria ei, noilor generații, dar există în măsura în care fiecare generație și-o asumă și contribuie cu noi observații și concepte la edificiul ei. Am predat istoria filosofiei contemporane, filosofia istoriei, filosofia socială și logica generală (teoria argumentării). Acestea au fost disciplinele pe care le-am avut în portofoliu pe parcursul carierei. La ele s-au adăugat, în timp, în funcție de solicitările universităților, pragmatismul american, filosofia unificării europene, religia în era globalizării, metodologia și argumentarea (Cluj-Napoca), cotitura culturală (München),  criza europeană și universitatea europeană (Ierusalim), creștinismul și iudaismul (Montpellier), relativismul și consecințele sale (Viena), filosofia lui Habermas, teologia și filosofia lui Ratzinger,  metanarativii actuali (București), alternativele Europei, globalizare și geopolitică, comunicare și societate. Ca efect, scrierile mele au fost precumpănitor de exegeză filosofică și analiză a felurilor de a gândi și de a exista. Student fiind, am fost impresionat de cultura filosofică sincronizată a lui Mircea Florian, de sagacitatea lui Herbert Marcuse în a explica ceea ce se petrece în societatea din jurul său și, ca […]

Citește mai mult

Europeni despre ordinea lumii

Deja cu un deceniu în urmă, tabloul european al ordinii lumii a înregistrat modificări importante. Tonul l-a dat Helmut Schmidt (cu Die Mächte der Zukunnft. Gewinner und Verlierer in der Welt von Morgen, Goldmann, Hamburg, 2006) care a atras atenția asupra schimbării configurației create în 1989. Consolidarea puterii globale a Americii, urcarea Chinei la rangul de putere mondială (Weltmacht), agravarea conflictului dintre Occident și Islam (încât eventualitatea ciocnirilor nu mai este exclusă), dezvoltarea din Rusia, atenuarea profilului Europei unite (ca urmare a absenței politicii externe comune) erau luate ca indicatori. Am înaintat, la rândul nostru, pe direcția captării „schimbării schimbării” (Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013) și am argumentat în favoarea considerării lucide a răspunderilor SUA ca supraputere hegemonică, a ponderii  Chinei ca supraputere, a alternativelor Europei, a revenirii Germaniei, a năzuințelor Rusiei, a anvergurii Franței, a emergenței Poloniei, Turciei, Braziliei printre puteri. Decidenții cu vederi organizate din diferite țări europene resimt, în orice caz, prin forța situațiilor ce apar cu iuțeală sporită, nevoia lămuririi noii geografii economice, politice, militare și culturale a lumii. Desigur, viața lăuntrică a țărilor nu depinde neapărat, cum propagă o ideologie rudimentară, de ceea ce se petrece pe scena […]

Citește mai mult

Ordinea lumii

Sunt puțini cei care ajung în roluri de decizie și au capacitatea analizei proprii. În mod sigur, în reflecțiile asupra relațiilor internaționale, Henry Kissinger este unul dintre ei, alături de Helmut Schmidt, Jacques Attali și Shlomo Avineri, de pildă. Cine este interesat de gândire elaborată în acest domeniu, cu viziune propriu-zisă, se impune să-i frecventeze. Mai cu seamă atunci când este vorba de turbulențele acestor ani (terorismul, proliferarea nucleară, resurgența fundamentalismelor, Ucraina etc.) și cu deosebire în atmosfera unui nou conformism, ce s-a instalat, cum se poate ușor observa, în minți și în opinii. Henry Kissinger are, desigur, avantajul că vine din locurile în care se iau deciziile de cel mai larg impact, el însuși fiind la un moment dat coauthor al acestora. După ce a dat volumul On China (2012), în care a apărat bazele abordării lumii puse de înțelegerile Nixon-Mao Zedong, inovativul cugetător se regăsește acum în librării cu mult așteptata sa carte World Order (Penguin, New York, 2014). Familiarizat cu “realismul” unui Metternich sau Bismarck, pe care îl și continuă, de altfel, Henry Kissinger vrea să capteze direcția evenimentelor într-o lume în care nici accidentele, nici haosul nu ies din discuție. Else întreabă cum s-ar putea ajunge […]

Citește mai mult

Repere franceze

Cu ani în urmă, reactionam la nesăbuita depreciere a Franței din percepția unor oficiali de la București. Reproșul pretinsei “luări a tainului” de către un demnitar francez  devenise oarecum paradigmă. Am amintit atunci (vezi Andrei Marga, Criza și după criză. Schimbarea lumii, Eikon, Cluj-Napoca, 2012) că Franța a fost avocatul României la intrarea în NATO și UE și rămâne putere influentă în lumea de astăzi (prima destinație turistică a lumii, al treilea loc, după SUA și China, în ordinea atragerii investițiilor externe, țara cu sprijin ridicat pentru educația preuniversitară, loc clasic al efervescenței intelectuale etc.), a cărei susținere este importantă. Observam, pe de altă parte, că Franța nu este promovată suficient. Ca rector, de exemplu, a trebuit să-i conving pe beneficiarii sprijinului venit din partea acestei țări să constituie o organizație alumni, care să-și răspândească experiența franceză. Putem discuta ierarhii ale epocii și recunoaște, de pildă, SUA ca putere hegemonică, China ca a doua supraputere economică, Germania ca putere în revenire, Rusia ca putere în reconstrucție, Anglia ca putere continuă, Turcia și Polonia ca puteri emergente. În mod sigur, însă, Franța este unul dintre actorii economici, politici și militari de prim plan ai lumii. Revenit în urmă cu o lună […]

Citește mai mult

China și diplomația armoniei

Societățile de astăzi se dovedesc dependente mai mult ca oricând de ceea ce se numește, de la Niklas Luhmann încoace, „societatea mondială”. Nu orice   se poate pune în seama dependenței (de pildă, lipsa de proiecte proprii, selecția greșită a personalului, sărăcia de idei, deformarea democrației etc.), dar cine vrea dezvoltare și modernizare, întâlnește forțele societății în format mare. Pe acest fundal, geopolitica nu numai că a fost reabilitată, dar tinde să integreze cunoașterea lumii actuale. În cadrul ei, observarea politicii externe a Chinei, unul dintre actorii principali ai „societății mondiale” actuale, nu mai este un gest exotic, ci are importanță practică pentru oricine. Ascensiunea globală a Chinei, începută  cu vizita președintelui american la Beijing, în 1972, și cu reorientarea, în 1978, a politicii chineze, sub Deng Xiaoping, este socotită, pe drept, cel mai important eveniment politic al erei globalizării. Este, în fapt, și ceea ce a schimbat cel mai mult situația din lume. Desigur că și politica celei mai populate țări a trebuit să facă adaptarea la noua poziție, ca a doua supraputere economică a lumii. Pe de o parte, China trebuia să prevină răspândirea impresiei că pe scenă apare o forță ce amenință ordinea, pe de altă parte, chiar […]

Citește mai mult

Urmări ale Shoah

Istoria tragediei de la Auschwitz – a cărei încheiere lumea civilizată o rememorează în 27 ianuarie 2015 printr-o reuniune a unor personalități internaționale la fața locului  – este deja scrisă. Ceea ce se discută este în principal interpretarea ei. Explicarea destructivității de atunci nu s-a  încheiat. Pe de altă parte, repercusiunile acestei tragedii sunt de pondere istorică universală. Astăzi, Europa continuă să fie confruntată cu întrebarea dacă despărțirea de trecutul conflagrațiilor pornite din sânul ei a fost dusă până la capăt. Din aceste rațiuni, am împărțit răspunsurile mele la întrebările ce se pun în articole – Aspecte istoriografice, Explicația destructivității, Urmări ale Shoah și Ce revine Europei din experiența Auschwitz-ului? – ce se pot citi și separat. Care au fost urmările de importanță istoric-universală ale tragediei ce a atins culmea la Auschwitz? Ce efecte au fost în conștiința de sine a umanității? Ce revine Europei din tragica experiență? Aici răspund succint la aceste întrebări. Cine citește memoriile lui Nahum Goldmann poate reține mărturisirea că – în condițiile controlării informațiilor de către naziști, atunci cînd cineva sosit din Germania (Gerhard Rieger) a putut aduce  știrea că se plănuia „soluția finală”, iar apoi au venit primele confirmări ale exterminării din lagărele de […]

Citește mai mult

Ascensiunea globală a Chinei

Pentru europeni, chinezii – cel mai vechi popor dintre cele care au profil în zilele noastre – au fost mereu o prezenţă. Multă vreme vagă, uneori greu penetrabilă, alteori impresionantă, mai tîrziu atrăgătoare, acum cu multe necunoscute – o prezenţă însă sigură. De la relatările evului mediu târziu şi apoi ale erei moderne, până la abundentele referinţe de astăzi, China a fost percepută continuu ca altceva, impunător, căruia trebuie  să i se acorde atenție. China se află de patru decenii în cursul unei ascensiuni fără precedent pe scenele lumii, după autoizolarea impusă de „revoluţia culturală”, din faza târzie a epocii lui Mao Tzedong. Indrăznețele politici lansate în 1978 sub îndrumarea lui Deng Xiaoping şi urmate până astăzi au asigurat dinamica ridicată și necontenită tehnologiei, economiei, societății şi culturii țării, care plasează China între primii actori ai lumii. De aceea, am resimțit ca avantaj pentru Universitatea Babeş-Bolyai aprobarea, de către Hanban (Beijing), renumita fundație ce coordonează activitatea institutelor „Confucius” de pe glob, a solicitării pe care am adresat-o, începînd din 2007, de a înfiinţa un Confucius Institute la Cluj-Napoca. Prin conlucrarea fructuoasă cu Ambasada chineză de la Bucureşti și în urma discuţiilor pe care le-am avut la Hangzhou (China) cu prestigiosul […]

Citește mai mult

Răul ca problemă

Ne întlnim cu răul în multiple ipostaze. Bunăoară, săptămâna în curs a fost a decidenților ultimei decade, care au traficat funcții publice, în vreme ce tăiau anapoda din veniturile angajaților. Se văd acum bine roadele confuzionării sistematice a valorilor și ale ascensiunii diletanților, într-o societate ce luptă cu sărăcia. Se mai vede cum unii îi împiedică pe alții să-și valorifice pregătirea, discreditându-i în toate felurile, într-o țară ce are nevoie de inovație ca de oxigen. Nu de mult, un aviator a fost ars de viu, iar un ziarist a fost decapitat. Recent, s-au comemorat atrocitățile de la Auschwitz. Răul este prea răspândit ca să mai fie nevoie de multe exemple. Dar nu cumva, tocmai de aceea, îl nesocotim și ne preocupă prea puțin? Poate că ar trebui întoarsă foaia și văzută nu numai fața acceptabilă a realității, ci și cea în care răul își face de cap. O autoare sensibilă la suferință (vezi Susan Neiman, Evil în Modern Thought. An Alternative History of Philosophy, Princeton University Press, 2002) a și propus, de pildă, rescrierea istoriei filosofiei din punctul de vedere al abordării răului. Numai așa, filosofia devenită canonică ar mai putea fi pusă în legătură cu istoria trăită. În orice […]

Citește mai mult

Ce revine Europei?

În zilele săptămînii trecute, în Europa și pe alte continente, s-a marcat aniversarea eliberării, în urmă cu șaptezeci de ani, a lagărului de concentrare și exterminare de la Auschwitz. Momentul nu este deloc oarecare. Auschwitz-ul a fost vârful tragediei maxime a istoriei, iar istoricii germani au adus argumente pentru această evaluare: pentru prima oară un stat, prin șeful său juridic responsabil, a decis exterminarea unei întregi populații, incluzând copii, femei, bătrîni, și a pus în aplicare decizia cu toate mijloacele statului, incluzând organizarea industrială a exterminării, cu instrumentele științifice disponibile (Eberhardt Jaeckel). Exterminării ce a avut loc la Auschwitz-Birkenau i-au căzut victime luptători din rezistența poloneză, prizonieri sovietici (cărora li s-a aplicat asasinarea prin gazare) și, pe scară covârșitoare, evrei din diferite țări. Exterminării aplicate de nazism i-au fost victime germanii socotiți handicapați, apoi oameni aparținând mai multor națiuni, cea mai mare parte fiind evreii. Este limpede că este vorba de o tragedie maximă în consecința puterii exercitate malefic, de partea cea mai degradată, moral și civic, a societății (Thomas Mann). Ea interesează nu doar evreii, ci întrega comunitate a ființelor raționale. Pe de altă parte, în consecința tragediei pe care Auschwitz-ul o simbolizează și pentru ca asemenea tragedii să […]

Citește mai mult

Punct și de la capăt

Cine ia decizii în România actuală se află în fața alternativei: să continue abordarea din ultima decadă sau să  procedeze la reconstrucție? Ambele variante au avocați. În condiții normale, însă, ceva se continuă atunci când a adus ceva pozitiv. Din nefericire, cei zece ani trecuți nu pot fi citați sub acest aspect. Se invocă intrarea în UE și NATO, dar, la drept vorbind, aceasta s-a pregătit în regimurile anterioare. Acțiunile anticorupție s-au soldat deocamdată cu sporirea corupției. Iar dacă se pretind „reforme”, atunci avem de a face doar cu o confuzie de termeni. Nici în educație, sănătate sau în alte sectoare nu a fost vorba decât de încropeli, iar măsurile au mărit de fapt dezorientarea. Peste toate, au fost ani irosiți în pălăvrăgeli și lupte oarbe, din care nu a rămas nici măcar un proiect, în vreme ce alte țări au înaintat, chiar și în criza din 2008-2014 sau în mediul noii sciziuni internaționale. Nu mai vorbim de vasta învrăjbire ce a rezultat în societate din  confuzia valorilor. Dincolo de flatări de ocazie, situația este dificilă, încât reconstrucția nu are alternativă mai bună. „Punct și de la capăt”, cum s-a spus, este formula potrivită. Am argumentat cu ani în urmă […]

Citește mai mult

Lacune ale dezbaterii publice

Dintre guvernări, cum nota deja Winston Churchill,  democrația prezintă cele mai puține neajunsuri. Ea nu este însă imună la pervertire. Populismul, urcarea la decizie a diletanților, condiționarea votului, manipularea cetățenilor, anihilarea dezbaterii publice țin de patologia ei. O reflecție asupra acesteia este mereu utilă, căci multe derapaje din societate s-ar preveni dacă asemenea maladii nu ar exista. Experiențele democrației sunt felurite. S-au încercat formule multiple – „democrație moderată”, „democrație radicală”, „democrație federalistă”, „democrație reprezentativă”, „democrație plebiscitară”, „democrație marketizată”, „democrație pluralistă”, „democrație socială”, „democrație directă”, „democrație participativă”. Dincoace de succese și eșecuri, putem spune însă că nucleul democrației rămâne alegerea  liberă de către cetățeni a reprezentanților. Ne aflăm în prezent după noi „valuri ale democratizării” postbelice. Democrația s-a extins, cum se știe, la Germania și Italia, la Peninsula Iberică și Grecia, apoi la Europa Centrală și Răsăriteană și înaintează spre Răsărit. Putem trage astfel concluzii mai ferme cu privire la ceea ce a rezultat. Din alegeri libere ies, cum se poate ușor sesiza pe harta Europei de azi, lucruri diferite, în funcție de cultura civică a comunităților. În unele țări a ieșit un „pluralism confuz (feckless pluralism)” ce nu duce nicăieri: se proclamă libertăți politice, alegeri libere, din care rezultă doar […]

Citește mai mult

Despre cultura Chinei

Multă vreme în Europa s-a operat cu o „Chină imaginată”, plasată pe un tărâm ce se bănuia doar, pentru ca după primele debarcări pe acest pământ să se poată vorbi de fața efectivă a Chinei. Acum ne deplasăm spre China mai mult cu avioanele, dar până să facă acest drum, cei mai mulți caută să-și imagineze „China reală” ajutați de lecturi, filme, transmisii televizate. Dacă este însă să prinzi în câteva imagini primele trei impresii pe care le dobândești după aterizarea la Beijing, Shanghai sau Hangzhou și  care rămân confirmate de periplul chinez, atunci acestea sunt un șantier uriaș ce lasă să se întrevadă ce bulevarde, orașe, unități de producție noi vor ieși din pământ în foarte scurt timp, de modernitate asumată la proporții grandioase și de oameni îngrijiți să facă și să participe. Desigur, poți coborî în istorie pentru a reține (vezi Pierre Gentelle, direction, L Etat de la Chine, La Decouverte, Paris, 1989) dinastiile ce s-au succedat, împreună cu faptul că acestea sunt înregistrate de scrierea istoriei încă din jurul anilor 2200 î.e.n., iar evenimentele ce le-au caracterizat sunt stabilite cu relativă exactitate. Deja în secolul al XVIII-lea î.e.n., chinezii au descoperit scrisul, iar din secolul al III-lea  […]

Citește mai mult

Urmări ale terorismului actual

Atacarea redacției „Charlie Hebdo”, din Paris, ne arată că terorismul ultimelor decenii și-a dezvoltat caracteristicile. De-a lungul timpului, el a fost sprijinit dinăuntrul unor state. Acum, mișcările teroriste vor să-și constituie un stat – „Statul islamic”. Fiind pregătite militar, alimentate financiar și inspirate (după cum mărturiseau atacatori din capitala Franței) de personalități religioase, acțiunile lor se reduc și mai puțin la gesturile unor răzleți. În plus, aceste mișcări cuprind tot mai mult descendenți de imigranți și chiar indigeni. Vedem tineri din Franța, Anglia sau din alte alte părți, care se înrolează în rețele teroriste din Orientul Mijlociu pentru a ataca țările părinților lor. Aceste rețele sunt răspândite difuz în aglomerații urbane, încât pot acționa neașteptat. Loviturile lor se îndreaptă tot mai vizibil către valorile civilizației euroamericane, spre a o disloca.   Atacul de la Paris a vrut să zdruncine valori de bază ale acestei civilizații – libertatea de exprimare și recunoașterea diversității în societate. El continuă, de fapt, atacarea New York-ului și Washington-ului din 11 septembrie 2001, ca centre ale lumii libere. Putem discuta îndelung aspectul pe care Samuel Huntington (deja cu celebrul articol The Clash of Civilisations, 1993) l-a anticipat în termeni sumbri: conflictele internaționale ale viitorului vor fi […]

Citește mai mult

Cum evaluăm opiniile altora?

În jurul nostru, unele persoane se reped să evalueze opiniile altora și dau sentințe. Departe de mine gândul de a contesta dreptul cuiva de a evalua. Ceea ce mă determină să intervin este constatarea că cei care se reped comit erori ce vin tot dintr-o ideologie: cea a accesului privilegiat la adevăr și dreptate. Și observația că, în loc să se combată idei, se atacă persoane. Știm prea bine că în orice situație istorică se ridică personalități care se implică în dezbaterea publică și-și iau pe umeri răspunderi. Așa se petrec lucrurile oricând. În ultimul secol „cazuri” precum Heidegger, John Dewey, Karl Barth, Ernst Jünger, Carl Schmitt, Georg Lukacs, Ernst Bloch, Jean Paul Sartre, Norberto Bobbio, Hans Georg Gadamer, Herbert von Karajan sunt cunoscute. La noi, recent, un mare actor a fost blamat pentru că a avut o opțiune politică, alta decât a celui care evaluează. Sau, mai nou, s-a pretins că cineva nu poate fi consilier la Cotroceni după peregrinări în diferite partide, înainte de a-l consilia cu succes pe câștigătorul alegerilor prezindențiale. Sînt multe alte exemple. Altădată, Lucian Blaga a pătimit pentru că a fost ambasadorul unui regim. Pe Liviu Rebreanu îl aștepta o soartă analogă. Alții au […]

Citește mai mult

Ce poate fi în 2015?

Viitorul este în continuare la noi mai mult ghicit decât explorat. Simptomatic, mass media acordă spațiu mai degrabă astrologilor decât celor care cercetează viitorul. Prevestirea este preferată prognozei. Științele sociale oferă mai degrabă oportunități de exploatare a prezentului, decât sonde în ceea ce ar putea să vină. Prognozele sunt, desigur, mai anevoioase. Cu atât mai mult atunci când în discuție sunt societăți întregi. În analiză intră nenumărate variabile, la care se adaugă gradul cunoașterii realității de către cei implicați și, inevitabil, reflexivitatea lor și disponibilitatea la acțiune, ceea ce complică, așișderea, ecuațiile. În plus, cum Niklas Luhmann arăta convingător (în Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), nici o societate nu se mai poate autonomiza pe cât se dorește în raport cu „societatea mondială (die Weltgesellschaft)”. Dacă vrei performanțe (bunăoară, să ieși din sărăcie, să profiți de modernitate, să joci un rol semnificativ) trebuie să pășești în realitate, care înseamnă, din capul locului, interacțiune cu ceilalți. De aceea, atunci când vrem prognoze, se cuvine să stabilim interacțiunile din jur, să captăm evoluții posibile și să circumscriem alternativele probabile. La ce avem, așadar, a ne aștepta în 2015? Care sunt alternativele de evoluție a „societății mondiale”? Dar ale țării […]

Citește mai mult

Acțiunea culturală a Chinei

 Nu ai totdeauna răgazul să citești înaintea unei călătorii, cum recomanda George Călinescu. Îți rămâne, în acest caz, avantajul întâlnirii neatinse de experiențele altora cu locurile respective. Așa mi s-a întîmplat recent, odată ajuns la Xiamen (China), pentru a participa, ca „senior consultant”, la conferința globală a  Institutelor Confucius (Embrace a New Decade of Confucius Institute).  Aveam în minte doar generalități despre Xiamen, un oraș ceva mai întins decât Berlin-ul, răspândit pe insule și peninsule  din strâmtoarea Taiwanului. De pildă, că a fost o sursă majoră de emigrație chineză (revenită la fața locului cu investiții, inclusiv aceea a unei universități, deja în 1921), că este printre cele mai preferate orașe din China sau că a fost una dintre primele „zone economice libere”, în care s-a pus în aplicare politica inițiată de Deng Xiaoping în 1978. La Xiamen dai de o modernitate exorbitantă, plasată într-o mare de verdeață și flori subtropicale, cu o temperatură de vară târzie în decembrie. Nu poți să nu fi sensibil la eleganța arterelor și buna absorbție a liniilor arhitecturale moderne și a celor chineze tradiționale, la autostrăzile plasate pe suporturi plantate în mare (China fiind astăzi locul multor asemenea autostrăzi),  la insulele încântătoare și pietrele ce […]

Citește mai mult

Isus istoric. Unde s-a ajuns?

Una dintre marile înnoiri ale culturii moderne provine din expansiunea cercetării istorice a căii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Hristos. De personalitatea lui Isus este legată, cum se știe, inițierea unei dizidențe în sânul iudaismului, care a dus, istoricește, la apariția celei mai influente religii – creștinismul. De departe cea mai cunoscută personalitate a antichității, Isus a inspirat deja de aproape două milenii omenirea. În raport cu învățătura și viața sa au luat ființă curente de gândire care au hotărît cursul istoriei. Cercetarea istorică a lui Isus are astfel importanță mai  mult  decât  istorică:  ea  marchează înțelegerea  de  sine  a umanității.  Dincoace de împrejurarea că iudeii și creștinii privesc diferit unele dintre aspectele istoriei și de faptul că sunt sensibile diferențe între protestanți, catolici și ortodocși, se poate spune că cercetarea lui Isus sub aspect istoric este un bun comun al bisericilor și al iudaismului și creștinismului. Ea confirmă, la rândul ei, optica – reprezentată de la apostolul Pavel la Rosenzweig și, apoi, la Ratzinger – potrivit căreia nu avem de a face în relația iudaism-creștinism cu religii diferite, ci cu o singură religie, ce se ramifică în funcție de două căi ale mântuirii (redempțiunii). Nu se […]

Citește mai mult

Derapaje ale democrației

Alegerile libere sunt un pas enorm înainte și un indiciu al democratizării. Nu există democrație fără alegeri libere. Se sfârșește însă democrația cu organizarea alegerilor?  De mai bine de un secol se strâng argumente pentru răspunsul negativ: o democrație ce se lasă redusă la alegeri libere trece în autoritarism. Le amintesc  deoarece astăzi nu se mai interoghează suficient condițiile instituționale ale democrației. Politica este redusă la lupta, aproape darwiniană, pentru poziții, învingătorul este luat drept politician, iar democrația pare să fie doar cadru al confruntării. Din scopurile democrației și, în mod exact, din deliberarea publică a rămas mai mult amintirea. Se știe că cel care introduce un buletin în urna de vot face mai mult decât o alegere între candidați. Votantul exprimă un proiect de viață. Dacă se reduce la alegeri libere, atunci democrația nu diferă de simpla instalare de căpetenii (John Dewey, 1898). Ne confruntăm cu o birocratizare îndărătnică a societății moderne, ce desprinde cratos-ul de demos și-l trece în mâinile funcționarilor publici (Max Weber, 1920). S-a adâncit, între timp, diferența dintre „voința poporului” și realitatea parlamentară. Aleșii urmează mai curând indicația partidului decât interesul cetățenilor care i-au votat (Carl Schmitt,1924). Politicile noi, populiste și tehnocratice, deopotrivă,  ascund de […]

Citește mai mult

Minciuna din spatele fabricațiilor

Se știe prea bine că am îndeplinit un rol public, fiind (în anii 1993-2004 și 2008-2012) Rectorul Universității Babeș-Bolyai și rectorul cu cel mai lung parcurs din istoria universitară transilvăneană. Într-un astfel de rol poți realiza destule, spre satisfacția multora (ceea ce am și făcut, cele patru mandate de rector, prin alegere de către corpul academic și confirmare de către ministrul de resort, fiind probă). Dar, în mod evident, într-un astfel de rol nu poți aproba orice (ca, de pildă, avansarea fără merite sau desemnarea ca profesori a unor persoane care nu întrunesc calități) și nu toate aprobările depind de tine. Unii dintre cei care nu obțin satisfacție, caută în fel și chip să se răfuiască mințind pe față  și mobilizându-i pe cei care trăiesc din falsificarea faptelor. Pe de altă parte, obligații de serviciu în București și în alte locuri m-au împiedicat să fiu la un proces pe care l-am intentat. Am fost reprezentat doar de avocat. Faptul a fost folosit de falsificatori pentru a cultiva zvonul că aș „desconsidera” justiția, cum spune unul dintre ei voios, într-un document. În general nu am timp pentru procese, programul meu fiind foarte încărcat  cu profesura, cu numeroase expertize și colaborări ca […]

Citește mai mult

Pragmatismul reflexiv

Atunci cînd am lansat a treia ediție a volumului Introducere în filosofia contemporană (Editura Compania, București, 2014, 656 p.) un ziarist prestigios m-a întrebat unde mă inserez filosofic printre filosofiile evocate. În definitiv, nu poți scrie nici istoria filosofiei fără a angaja o filosofie. Nu poți, în general, ajunge la exprimări fără o filosofie, fie ea și subiacentă.  Am avut atunci la dispoziție timp doar pentru a schița răspunsul meu: filosofarea mea poate fi numită, în taxonomiile existente, pragmatism reflexiv.  Acum răspund ceva mai detaliat, în două articole legate– primul, întitulat Pragmatismul reflexiv, al doilea, sub titlul Revenirea la sens. Aduc aici în formă mai eliberată de context și mai orientată spre concepte autoprezentarea pe care am făcut-o în conferința Die Funktion der kritischen Theorie im Transformationsprozess Osteuropas pe care am susținut-o la Universitatea din Erlangen (tipărită în Cristian Alvarado, Philipp Echinger, Hrsg., Identität und Unterschied. Zur Theorie von Kultur, Differenz und Transdifferenz, Transcript Verlag, Bielefeld, 2010, pp.263-275, în românește în Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.431-458), ce lămurește ascendența mea în tradiția „teoriei critice” și profilarea în cadrul ei.   Pragmatismul reflexiv   Charles S.Peirce a pus în mișcare pragmatismul ca filosofie cu celebra „maximă […]

Citește mai mult

Conceptualizări ale lumii postglobalizate

 Au început, totuși, eforturile de articulare a alternativelor la societățile timpului nostru. Economiștii trag consecințe din tendințe puse în mișcare de criza izbucnită în 2007, pe care le extrapolează. Teologi reprezentativi vorbesc de nevoia de a complementa globalizarea cu o etică adecvată. Unii autori au în vedere o societate ce corectează tendințe nemulțumitoare din societățile existente. Sînt și anticipări ale noii constelații internaționale. Să le examinăm pe rînd, considerînd abordări prototipice. Impresia dominantă a celor care reflectează asupra societăților existente este cea a accelerării schimbărilor aduse de globalizare. „Starea lumii – ni se spune –  se schimbă în mare viteză, atît din punct de vedere cantitativ (rarefierea resurselor naturale, noua distribuție a bogăției, demografia), cît și calitativ (tehnologii invazive, evoluția legăturilor sociale și a reprezentărilor, insecuritatea crescîndă a transporturilor de bunuri, de persoane și de informații, redistribuția puterii statelor, probleme puse de creștere…)” (Philippe Baumard, direction, Questions de futur. 108 experts et decideurs francais relevent le defi, CNRS Editions, Paris, 2012, p.17-18). Schimbările complicate și rapide fac din „reziliență” – capacitatea comunităților de a înfrunta schimbările, provocările și pericolele – tema centrală de investigație a unor instituții importante. Asemenea investigații se întreprind astăzi în țările de referință. Așa cum atestă […]

Citește mai mult

Ce vine după globalizare?

      Cuprins: Abordarea istorică a globalizării Orizontul globalizării Recuperarea viitorului Transcenderi ale globalizării Alternative la globalizare Conceptualizări ale lumii postglobalizate Societatea postglobalizată     Abordarea istorică a globalizării Globalizarea înseamnă extinderea la maximum a pieței pe care se valorifică produsele, prin demontarea barierelor în fața circulației libere a bunurilor, persoanelor, serviciilor. Ea transformă oamenii într-o populație numeroasă, guvernată de reguli simple ce fac abstracție de condițiile de spațiu și timp și par a fi, prin înlăturarea oricărei limitări puse libertății, însăși „triumful rațiunii” și, ca urmare, „sfârșitul istoriei”. Maximumul vizat este lumea, încât francezii vorbesc de „mondializare”, sau globul terestru, iar americanii vorbesc de „globalizare”. Globalizarea este altceva decât internaționalizarea (vezi mai larg Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2014, pp. 13-25), care înseamnă trecerea unui bun de la o națiune la alte națiuni. Internaționalizarea rămâne diferită de globalizare și atunci când include un transfer în serviciul competitivității pe piața lărgită. Dar dacă se atinge maximumul, mai poate surveni ceva care să nu fie ceea ce este deja? Putem depăși maximumul? Nu cumva logica ne interzice să vorbim despre ceea ce este mai mult decât cel mai mult? Există un „dincolo” pentru globalizare? Răspunsul […]

Citește mai mult

O scriere filosofică de cotitură

După ce ani la rînd a adus obiecții la filosofia „școlii de la Frankfurt” , la începutul anilor nouăzeci  Joseph Cardinal Ratzinger și-a schimbat evaluarea. Ocazia a fost tocmai relectura celebrei cărți a lui Adorno și Horkheimer, Dialektik der Aufklärung (tipărită, după cîțiva ani de la redactare, mai întîi la editura Querido, Amsterdam, 1947) și, înainte de toate, evenimentele petrecute între timp în societățile modernității tîrzii. Această scriere a captat – precum, în cursul unui mai bine de un secol, scrierile care au suscitat dezbaterile: Fenomenologia spiritului a lui Hegel sau Critica economiei politice a lui Marx sau Despre geneologia moralei a lui Nietzsche sau Economie și societate a lui Max Weber sau Parlamentarismul astăzi a lui Carl Schmitt sau Ființă și timp a lui Heidegger sau Krisis a lui Husserl sau Sistemul societăților moderne a lui Parsons  sau Societatea societății a lui Luhmann sau Teoria acțiunii comunicative a lui Habermas –  probleme de importanță crucială trăite în societățile moderne și originate în fundamentele lor. Poate mai mult decît unele dintre scrierile amintite, care au jalonat discursul crizei modernității, Dialektik der Aufklärung a anticipat ceea ce se petrece astăzi în societățile modernității tîrzii. Să luăm act de noua evaluare a […]

Citește mai mult

Experiența construcției universitare

Unele personalități își întocmesc lista acțiunilor pe care le-au întreprins în roluri publice, altele își scriu  memoriile. Cu noua sa carte, Anii inovării. Reforma universității clujene 1993-2012 (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2014, 274 pagini), Andrei Marga a pășit pe altă cale – cea a unei reflecții sistematice cu privire la inovațiile aduse în cursul celui mai lung rectorat din istoria universitară din Transilvania. Ales rector în patru mandate, Andrei Marga se confesează, dar o face documentat și, cum spune textual, spre a suscita interesul pentru noi reforme. Premisa generală a cărții sale este că în ultimul deceniu în România reformele veritabile au fost părăsite în favoarea unor schimbări mai mult circumstanțiale, dictate de interese înguste, și că lipsa reformelor este sursă de crize  suplimentare. Pentru a veni din nou în sprijinul reformelor, autorul cărții Anii inovării… evocă înnoirile care l-au implicat și reperele de decizie pe care le-a folosit. Cartea lui Andrei Marga este o reflecție de interes major asupra universității ca instituție. Ea pleacă de la considerentul că ceea ce fac sau nu fac universitățile intră în viața oamenilor de astăzi nu numai pe canalul clasic al intrucției, ci și pe acela al proiectelor de organizare și de raționalizare autorizate […]

Citește mai mult

O carte despre școala de la Frankfurt

După monumentalul volum Introducere în filosofia contemporană (Editura Compania, București, 2014, 656 pagini) și ampla sinteză Religia în era globalizării (Editura Academiei Române, București, 2014, 262 pagini),  Andrei Marga  este prezent în librării cu o altă scriere din cîmpul gîndirii contemporane, monografia Filosofia critică a „școlii de la Frankfurt” (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 378 pagini). Profesorul clujean se profilează astfel ca autor de prim plan al istoriografiei filosofiei contemporane. Filosofia critică a „școlii de la Frankfurt” este de mult în istoriile filosofiei secolului al XX-lea și ale secolului actual, iar conceptele și teoremele ei se studiază asiduu în universitățile și institutele de referință de pe glob. Nu există școală de filosofie, sociologie, istorie, psihologie, comunicare, lingvistică, demnă de acest nume, care să nu se raporteze la scrierile semnate de Horkheimer, Adorno, Marcuse, Benjamin, Fromm, Habermas. A cunoaște aceste scrieri este mult peste nivelul oricărui  snobism – anume o preocupare profitabilă sub aspect cognitiv, fără de care mari fragmente și corelații hotărîtoare ale realității rămîn ascunse. Cunoașterea cercetărilor „școlii de la Frankfurt” este, pe de altă parte, un bun indicator al gradului de rafinare a interogațiilor dintr-o cultură filosofică, artistică sau pur și simplu civică. Scrierile „școlii de la Frankfurt” se […]

Citește mai mult

Chestiuni delicate

În campania prezidențială 2014 din România s-au ridicat trei chestiuni delicate: este pregătit cineva care a lucrat numai în provincie pentru principala funcție în stat? se cuvine să devină președintele țării membrul unei minorități etnice? poate fi un lutheran, într-o țară majoritar ortodoxă, acel președinte? Aceste chestiuni au fost puse atât de vehement la un moment dat, chiar de către persoane cu răspunderi publice, încât păreau să fie hotărâtoare. Electoratul le-a dezlegat, însă, cu o bună intuiție, ceea ce este deja un fapt istoric, cu siguranță. România nu s-a lăsat la remorca prejudecăților. Numai că, așa cum știm, democrația nu se reduce la fapte împlinite, ci pretinde lămuriri raționale.  În țara noastră, suntem obișnuiți cu recrutarea din București a liderilor de la vârf. Rareori izbutește cine nu este un „escu”. Înainte de a ajunge în poziții de decizie, mulți dintre cei din provincie au trecut printr-un fel de stagiu prealabil în capitală. Și alte țări au această tradiție chestionabilă, după cum sunt țări în care oameni consacrați în provincie cuceresc direct funcțiile de vârf. În definitiv, mulți președinți americani  (Carter, Reagan, Clinton în vremurile mai noi) veneau din poziția de lideri din afara capitalei federale, la ca și unii premierii […]

Citește mai mult

Ce poate face credinciosul?

Deunăzi, o personalitate venerabilă a istoriei României atrăgea atenția, desigur oportun, asupra nevoii de a pune în valoare religia nu doar concretistic (de pildă, circularea moaștelor), ci și ca înflăcărare pentru acțiuni benefice în societate. Intervenția amintește, pe bună dreptate, că oamenii credinței trebuie să găsească o cale între retragerea în ritualuri și revendicarea conducerii comunităților, care sunt, ambele, în contratimp cu cerințele vieții în societățile diferențiate de astăzi. Dar care este această cale? Ne aflăm astăzi după o perioadă de schimbări certe în privința credinței  religioase (la care m-am referit în detaliu în Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2014). Efectivul de credincioși nu scade, ci, dimpotrivă, crește ușor în ultimele decade, cum ne spun anchetele europene de opinii. S-a prăbușit critica modernă a religiei – de la Hegel, trecând prin Feuerbach, Comte, Marx, Nietzsche și Freud – în locul ei intrând recunoașterea, împreună cu Rosenzweig, a permanenței religiei printre formele spiritului. S-a prăbușit, totodată, modelarea lui Kant a relației dintre știință, filosofie, teologie, în favoarea tezei  „corelaționalității” acestora, apărată de Habermas și Ratzinger. Nici speranța întemeierii științifice a moralei și nici organizarea pe baze filosofice a societății nu au dus la rezultate așteptate, încât trebuie căutate […]

Citește mai mult

Minciuna ca obicei

Este deja obișnuit ca în campanii electorale să se exagereze. La noi, însă, se depășesc limitele. Granița acceptabilului se trece fără scrupule și se minte dezinvolt. Mai grav, s-a revenit în 2014 exact la tehnicile mințirii din 1990. Pe atunci, despre Corneliu Coposu  se spunea că distribuie blugi prin sate, în vreme ce secundanții săi mituiesc populația, iar privatizarea restabilește șerbia. De data aceasta, partitura minciunii se cîntă în jurul apartamentelor achiziționate de candidați, comerțului cu copii orfani, incompatibilităților, periclitării pensionarilor. Deviza „murdărește, murdărește că tot rămâne ceva!” inspiră din nou. Îmbolnăvită de mania minciunii este nu doar politica, ci și economia. Acum, de pildă, se dezvăluie ce se află în spatele unor întreprinzători indigeni: averi făcute uimitor de repede prin extorcări din bugetul statului (Microsoft, EADS etc.), privatizări dubioase sau licitații trucate. Ori, ca un alt exemplu, minciuna ieșirii țării din criză, când indicatorii sunt, de fapt, zguduitori –  procentul scăzut de lucrători, ponderea mare a săracilor, plata salariilor din împrumuturi, randamentul scăzut al activităților, declinul pregătirii profesionale. Începe dezvăluirea minciunii din spatele legii educației din 2011, de fapt, o epurare de profesori universitari neconformiști, a treia, istoricește, după cea legionară și cea din 1948, dar cea mai amplă: […]

Citește mai mult

Șansa democrației curate

Subsecretarul de stat american a declarat recent că în Europa Centrală de astăzi “amenințările interne la adresa democrației și libertății sunt la fel de îngrijorătoare (precum cele externe n.n.). În întreaga regiune, cancerul regresului democratic și corupția amenință visul urmărit de atât de mulți oameni care au luptat pentru el în 1989. Avem lideri politici din Europa Centrală care profită de avantajele de a fi membri NATO și UE, găsim lideri în regiune care par să fi uitat de valorile pe care se bazează aceste instituții”. Victoria Nuland a reafirmat imperativul “guvernării curate, transparente și care dă seama poporului pe care îl servește”. Declarația nu este o reflecție ocazională, cum se crede deja. Ea exprimă, în termeni neobișnuit de gravi, optica durabilă a partidului democrat din SUA privind evoluția societății, inclusiv evaluarea stării democrației de dincoace de zidul de odinioară al Berlinului.  La modul concret, despre ce este vorba? În tradiția democraților – mai exact de la John Dewey (cu The Ethics of Democracy, 1898), dacă vrem să localizăm optica – se  asumă adevărul, aparent simplu, că democrația începe cu alegeri libere, dar nu se termină nicidecum cu organizarea alegerilor. Altfel spus, democrația ce se reduce la alegerea periodică a […]

Citește mai mult

Concluzii la Nobel

Unul dintre premianții Nobel pentru chimie din 2014 a parcurs școala generală și, apoi, un an la liceul german din Timișoara, încât suntem stimulați să reflectăm asupra stării educației și cercetării științifice din România plecând de la exemplul lui Stefan W. Hell. Nu este singurul, George Palade, Elie Wiesel, Herta Müller fiind alți premianți Nobel cu rădăcini în România, dar consacrați în alte țări. Premiul Nobel, știm prea bine, încununează realizări de vârf și este, ca prestigiu, maximumul premiilor existente. Nu înseamnă deloc că cel care nu ia Nobel nu poate fi, de fapt, un vârf, mai cu seamă că aceste premii nu se acordă decât în câteva discipline. Pe de altă parte, procedurile (de pildă, unanimitatea voturilor în organismul care decide în unele cazuri) duc adesea la rezultate mai puțin favorabile personalităților celor mai profilate, care întrunesc anevoios, prin natura lucrurilor, consensul. În orice caz, pare mai sigură decantarea vârfului în științele experimentale, datorită posibilităților mai mari de a măsura contribuția. Ea este în discuție în literatură sau în sfera servirii păcii (domenii în care lui Bergson, Camus, Sartre, Gorbaciov sau Valesa li s-a acordat pe drept prestigiosul premiu, dar unui, să spunem, Ratzinger sau Habermas sau Attali, care […]

Citește mai mult

Împotmolirea reformelor

În 1996, candidații la alegeri erau evaluați după capacitatea de a face reformă, iar în urmă cu zece ani, reforma mai era pe agenda guvernului.Tranziția de la socialismul oriental la societatea deschisă a inclus de la început reforme pentru intrarea în Uniunea Europeană și în NATO, încît deviza era la ordinea zilei. Educația și formarea profesională au fost, grație reformării, în 2000, primul capitol închis în negocierile de la Bruxelles, iar guvernele Isărescu și Năstase au izbutit, succesiv, negocierea celorlalte capitole, până în 2004. Între timp, reformele din țara noastră s-au împotmolit. Referința la ele este acum doar nominală. Explicația opririi reformelor în România ultimei decade rezidă în cel puțin patru cauze. Prima este lipsa competenței în a concepe reforme. După 2004, s-a reluat obiceiul lui Ceaușescu de a numi nepricepuți în posturi de decizie, de această dată sub pretextul „sângelui proaspăt”, cum s-a spus cu emfază. Astăzi, în fața crizei grave în care a fost adusă țara, se poate spune că „întinerirea” forțată (căci cei ulterior născuți vin oricum pe scenă!) nu a dat rezultate, ea nefiind – cum mulți și-au dat seama de la început – decât o ideologie a înlăturării rivalilor. Câtă vreme noii decidenți  sunt recrutați […]

Citește mai mult

Cunoaștere versus clișee. Kissinger despre China

Henry Kissinger ar putea pretinde că are o perspectivă privilegiată asupra Chinei. În definitiv, fostul secretar al Departamentului de Stat a fost trimis de președintele Nixon să facă legătura cu Mao Zedong și Zhou Enlai și să repună SUA și China în relații de cooperare. El a făcut, după propria mărturisire, mai mult de cincizeci de călătorii în marea țară de la Răsărit, încât a acumulat informații mai ample și mai puțin comune ca oricine. Citind însă cartea sa, On China (Penguin, New York, 2012, 604 p.), îți dai repede seama că renumitul profesor american nu a mizat doar pe experiența sa extraordinară. El a întreprins un studiu aprofundat al Chinei, cu lecturi suficiente, atât înainte de exercițiul diplomatic și în timpul acestuia, cât și după ce a rămas doar consultant al politicii internaționale. În orice caz, cartea sa atestă preocuparea de a fundamenta relațiile Americii cu China pe o cunoaștere ferită de clișee a acestei țări și pe concluziile demersului propriu de a cunoaște și înțelege. Nevoia cunoașterii efective, spre a nu se ceda clișeelor și ca antidot la acestea, a rămas și astăzi, când China continuă ascensiunea în primul plan al vieții contemporane, iar multe întrebări sunt dezlegate […]

Citește mai mult

Rectorul și universitatea

Altădată rectorul unei universități avea o semnificație univocă. Rectorul era acela care, pe perioada unui mandat (de la unul la mai mulți ani), lua decizii pe baza statutelor și asigura funcționarea instituției în condițiile autonomiei universitare. Conducerea tradițională a universității era colegială în înțelesul că rectorul se consulta cu  Senatul – compus din prorectori și decani, uneori și prodecani ai facultăților – și, după cântărirea argumentelor și lăsând să prevaleze argumentul mai bun, lua decizia. Și în conducerea colegială rectorul ia decizia pe cont propriu și răspunde de ea. Nici o conducere colegială, oricât de democratică, nu a dizolvat importanța deciziei rectorului, oricât de competenţi ar fi membrii Senatului. Pentru mine, personal, Theodor Berchem (vezi cartea acestuia Universität zwischen Tradition undFortscritt, Knoth, Melle, 1990) și Charles  W. Eliot (vezi mai recent Louis Menand, The Metaphysical Club. AStory of Ideas in America, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2001) au fost inspiratori.  Până la noi, cei care trăim astăzi, s-a produs însă dislocarea autonomiei universitare, din diferite direcții: din direcția atelării universității la „sarcini istorice” (profilată de celebrul discurs rectoral al lui Heidegger, din 1933), din direcția punerii universității în slujba scopurilor ideologice (odată cu deciziile lui Stalin, din 1935), și […]

Citește mai mult

O scriere filosofică de cotitură

După ce ani la rînd a adus obiecții la filosofia „școlii de la Frankfurt” , la începutul anilor nouăzeci  Joseph Cardinal Ratzinger și-a schimbat evaluarea. Ocazia a fost tocmai relectura celebrei cărți a lui Adorno și Horkheimer, Dialektik der Aufklärung (tipărită, după cîțiva ani de la redactare, mai întîi la editura Querido, Amsterdam, 1947) și, înainte de toate, evenimentele petrecute între timp în societățile modernității tîrzii. Această scriere a captat – precum, în cursul unui mai bine de un secol, scrierile care au suscitat dezbaterile: Fenomenologia spiritului a lui Hegel sau Critica economiei politice a lui Marx sau Despre geneologia moralei a lui Nietzsche sau Economie și societate a lui Max Weber sau Parlamentarismul astăzi a lui Carl Schmitt sau Ființă și timp a lui Heidegger sau Krisis a lui Husserl sau Sistemul societăților moderne a lui Parsons  sau Societatea societății a lui Luhmann sau Teoria acțiunii comunicative a lui Habermas –  probleme de importanță crucială trăite în societățile moderne și originate în fundamentele lor. Poate mai mult decît unele dintre scrierile amintite, care au jalonat discursul crizei modernității, Dialektik der Aufklärung a anticipat ceea ce se petrece astăzi în societățile modernității tîrzii. Să luăm act de noua evaluare a […]

Citește mai mult

După globalizare?

Se discută intens ordinea mondială a anilor ce vin, căci ceea ce s-a petrecut nu este neglijabil. Africa de Nord, cel puțin Tunisia, Libia, Egipt, au explodat cînd nimeni nu se aștepta. Siria, la fel. Mai nou Ucraina nu-și găsește locul. În lumea islamică apele nu se liniștesc. Iranul pretinde un alt rol. Nemulțumirile Rusiei și ale Chinei nu pot fi ignorate. Abordarea germană a relațiilor internaționale se particularizează. Franța se hotărăște să acționeze, iar Turcia și Brazilia se activează. Acestea sînt numai cîteva indicii că realitatea politică a lumii s-a schimbat și cere noi soluții de securitate. În perioada postbelică s-a trăit, o vreme, în Europa, mai ales după acordurile de la Helsinki (1975), în optica unei lumii a națiunilor ce interacționează fiecare în respectul celorlalte. Progresele globalizării au schimbat însă această lume, iar Statele Unite, rămase, după 1989, singure în poziția de supraputere hegemonică, au gestionat o lume ce promitea să răspîndească valoarea libertății personale și a competiției libere pe o piață lărgită continuu. Această lume pare acum pusă la încercare. Teza mea este că asistăm la schimbarea lumii din ultimele decenii (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2012) și intrăm într-o […]

Citește mai mult

China în cultura lumii actuale

După 1978, China s-a dezvoltat în lărgime și intensitate într-o asemenea măsură, încât a urcat pe primele locuri ale scenei mondiale. Nu întâmplător, după preluarea mandatului la Departamentul de Stat, Hilary Clinton a făcut prima vizită în China și a exprimat evaluarea de cotitură: „împreună, SUA și China pot soluționa criza din lume”. Iar președintele de atunci al Chinei, Hu Jintao, a putut spune la Casa Albă că țara sa nu este loc al crizei și nu a produs-o, dar își asumă să coopereze la soluții. Astăzi, după mulți indicatori, situația  evoluează mai departe în direcția sporirii ponderii mondiale a Chinei. Oricât de reținuți sunt chinezii în autoevaluări, oricare ar fi dificultățile depășirii disparităților de dezvoltare moștenite, oricât de tenace sunt clișeele de interpretare pe care le întâmpină, rolul internațional al Chinei devine evident și se înșeală cei ce-l minimalizează. Dovezi directe sunt înfăptuirile chinezilor din trei decenii și jumătate și, mai ales, felul în care gândesc, proiectează viitorul și procedează. Vreau să pun în relief evoluția actuală a Chinei pe baza observațiilor dintr-o nouă călătorie în marea țară de la Răsărit, ocazionată de fundația Hanban și de renumita Universitate Jilin din capitala proviciei Manciuria. Observațiile mele privesc aici această […]

Citește mai mult

Criza partidelor

Apatia politică este, în România,  prea extinsă  pentru o democrație tânără. La orice sondare a opiniilor, partidele înregistrează încredere redusă. Mass media suspectează membrul de partid că nu a reușit în altceva (profesie, afaceri etc). Parlamentarii și demnitarii au proastă reputație.  Dincoace de aceste evaluări, ce pot fi discutate, realitățile sunt cele care ar trebui să alarmeze. România este în criză – poate cea mai cuprinzătoare criză din epoca modernă a istoriei ei – iar criza de azi ia forme izbitoare: industrie restrânsă, mari suprafețe agricole nelucrate, infrastructură învechită, salarii și pensii plătite din împrumuturi, educație în declin, emigrație crescândă, motivație firavă. Criza este gravă căci reunește toți acești indicatori. Statistica nu poate farda, oricum ar fi sucită, efectivul scăzut de lucrători, reducerea investițiilor, sărăcia tenace. De ce stau lucrurile astfel, iar corectarea situației întîrzie? Este la îndemână să se acuze conjurații, tradiții neprielnice, lipsa de educație, religia răspândită. Subiectul istoriei nu este însă anonim, căci totdeauna cineva a luat deciziile care au creat situația de criză. În plus, România s-a bucurat după 1989 de cea mai largă independență de decizie în ceea ce o privește. Adam Smith spunea că este destul ca națiunile să fie libere ca să-și ia […]

Citește mai mult

Legislație arbitrară

Ordonanța de urgență (nr.49/2014) care modifică Legea educației (2011) lasă să se vadă din nou cât de arbitrare sunt reglementările din țara noastră. În 2010,  un grup a profitat de autoritarismul politic al momentului pentru a-și legifera interesele mercantile, iar un regim fără realizări s-a agățat de ocazie voind să ofere ceva cetățenilor. În 2014, un alt grup fructifică șansa de legiferare luând în seamă nemulțumirile în creștere, dar procedează analog. Și în 2010 și în 2014 nu contează faptul că o lege valorează împreună cu felul adoptării ei, că dreptul presupune nu numai legalitate, ci și legitimitate.  Iată, însă, datele. În 2011, în România se adopta, ocolind dezbaterea parlamentară și orice altă examinare responsabilă,  legea educației. Nu insist asupra anacronismului acestei legi, care lasă să se observe, de către cei dispuși să se informeze și să compare, antropologia sumară și pedagogia de conjunctură ce-i stau la bază. Nu insist nici asupra faptului că se așteaptă rezolvări de la o lege ce-și asumă că cei din învățământ (elevi, studenți, dascăli, deopotrivă) sunt ființe tentate de fraudă, care trebuie încolonate. Nu mă refer nici la propaganda săracă în cunoștințe ce acompaniază o lege care – așa cum au arătat oameni cu […]

Citește mai mult

Shlomo Leibovici – Laiș în fața istoriei

Mulți oameni sunt pricepuți în sfera lor de preocupări, dar puțini se angajează cu toată ființa  pentru convingerile pe care le mărturisesc, lăsând astfel în seama altora să și facă ceea ce trebuie. Shlomo Leibovici-Laiș a fost o personalitate care nu trecea indiferentă printre ceilalți. El a întruchipat acel profil uman integrativ care reunește sensibilitatea față de viața celor din jur, înțelegerea cauzelor neajunsurilor, înțelepciunea deciziei, curajul opiniei proprii și acțiunea în consecință, pe care istoria evreiască a oferit-o de multe ori lumii. De aceea, din prima clipă, l-am prețuit și l-am admirat, iar sfaturile sale le-am căutat.  L-am cunoscut după ce am primit, în 2001, scrisoarea prin care mă anunța că mi s-au acordat premiul ACMEOR și Medalia Jerusalimului. Mi-am prezentat cu nedisimulată emoție discursul la Primăria din Tel Aviv – o exegeză succintă a operei lui Franz Rosenzweig și a cotiturii pe care acesta a produs-o în filosofia lumii. Shlomo Leibovici-Laiș a apreciat din prima clipă analiza, relatîndu-mi multe detalii despre celebrul gânditor din Frankfurt am Main. Apoi, am avut întâlniri și discuții, de a lungul anilor și înăuntrul unei prietenii pe care am socotit-o dintre cele mai veritabile de care am avut parte. M-a impresionat, pot spune, […]

Citește mai mult

Virgil I. Bărbat – un gînditor de referință (I)

În volumul colectiv  Cunoaștere șiacțiune. Profiluri de gânditori români (Dacia, Cluj-Napoca, 1986), pe care l-am inițiat, am pus în relief clujeni care au reflectat asupra condițiilor de posibilitate a științei, însă nu l-am reținut pe Virgil I. Bărbat. Ca student, găsisem o conferință a sa (Premisele umane ale culturii moderne, 1927), care mi-a rămas în memorie, dar era prea puțin. Reținusem, apoi, din scrierile sale, mai ales teza de doctorat (întitulată Nietzsche. Tendances et problemes, 1911) – una dintre primele monografii consacrate lui Nietzsche. Mai târziu (în Introducere în filosofia contemporană, Editura Științifică, București, 1988) l-am socotit reprezentativ pentru interpretarea psihologistă a operei celebrului filosof. Un student clujean din anii șaptezeci s-a ocupat de scrierile lui Virgil Bărbat într-o lucrare de licență, fără să poată stîrni, nici el, interesul noilor generații. Nici chiar fostul asistent al lui Virgil Bărbat, George M. Marica, extrem de învățat, dar prea reținut, nu mai aducea decât cu voce stinsă vorba de profesorul său.  Aveam să-l descopăr însă pe Virgil Bărbat ulterior, când am reconstituit receptarea pragmatismului american în cultura română (din volumul Reconstrucția pragmatică a filosofiei, Polirom, Iași, 1998). Mi-am dat seama că el a fost unul dintre intelectualii români cei mai atenți la […]

Citește mai mult

Dezorientarea din învățământ

Dezorientarea din învățământ     Adoptarea de măsuri eronate în învățământul din România a devenit tradiție. Iată câteva exemple. Elevii se arată tot mai puțin pregătiți, iar autoritățile anunță întărirea controlului și pedepselor, ca și cum ordinele generează motivație. Continuând o idee greșită, la bacalaureatul din 2013 s-a întărit prezența camerelor de supraveghere, iar ministerul cere instituțiilor de forță să facă lumină, ca și cum educația vine din eficiența polițienească. Abandonul școlar, ce fusese adus în 2000 sub două procente, a explodat către două cifre, iar măsurile sunt de natura heirupismului. Se lansează un cod al dascălilor centrat pe sancționarea culpei,  ca și cum devoțiunea crește în funcție de sancțiuni. Universitățile  reintroduc examene de admitere, ca și cum nivelul de pregătire din învățământul superior este pătat doar de noii veniți. Între timp, s-a extins birocratizarea evaluărilor,  prin supunere la criterii eminamente cantitative, ca și cum  cercetarea științifică ar fi scop în sine, iar prestația academică se apreciază doar numeric. Accesarea programelor europene într-un sistem corupt a devenit criteriu de valoare profesională. Turismul academic trece drept indiciu de internaționalizare. Se anunță inovații ce nu există, sperându-se că efortul de investigație poate fi înlocuit cu găselnițe. Nepregătiții aduși în inspectorate și rectorate […]

Citește mai mult

De ce s-a rupt USL?

De ce s-a rupt USL?       Se discută obsedant sfârșitul Uniunii Social Liberale (2014) și răspunderea celor implicați. Este însă un amestec de zvonuri, supoziții și interpretări fără suport din care omul cu capul pe umeri nu are cum să înțeleagă ceva. Desigur, ipoteza cea mai simplă nu este neapărat și cea adevărată. Dar, în condițiile în care, așa cum se întâmplă de obicei, mulți se pronunță știind subiectul doar din auzite, discuția se cuvine să fie adusă la ceea ce se poate proba factual și, firește, la logică. De altfel, se observă ușor că nu rezolvă probleme și nu dă rezultate durabile continua înlocuire a ceea ce nu se cunoaște precis cu simple bănuieli sau supoziții. Am revenit în viața politică cu o pledoarie la Casa de Cultură a Studenților din Cluj în favoarea schimbării și cu participarea președintelui liberal la lansarea primei cărți despre criză publicată în țară (volumul Criza și după criză, Eikon, Cluj-Napoca, 2009). Am dorit atunci să rămân rector al universității clujene și, pentru a respecta Carta instituției, am intrat doar în Biroul de conducere al partidului, ceea ce m-a onorat. Primisem în 2004 Premiul Național Brătianu, cu propuneri în consecință, dar nu […]

Citește mai mult

Contractualismul lui John Rawls

Unul dintre elevii care au petrecut mulți ani în preajma lui John Rawls (1921-2002) a captat precis și sugestiv sensul conceptualizării celui pe care Habermas îl consideră „cel mai important teoretician al politicii din secolul XX”.  Este vorba de „întrebarea dacă oamenii – ca indivizi și în ipostaza de colectiv – pot trăi astfel încât viața lor merită să fie trăită: sau, în cuvintele lui Kant, dacă merită ca oamenii să trăiască pe Pământ…. Rawls a încercat să trăiască în mod pozitiv o viață demnă de a fi trăită și să ducă cu un pas înainte și întrebarea cu privire la viața demnă de a fi trăită” (Thomas W.Pogge, John Rawls, C.H.Beck, München, 1994, p.34-35). Iar atunci când s-a ocupat de întrebare, Rawls s-a concentrat asupra societății. În raport cu realitățile uneori aspre, ținând de natură și de împrejurări,  ale societății, el a pus întrebarea:  „se poate contura o ordine socială sub care conviețuirea umană ar fi demnă de a fi trăită?…. Întrebarea este dacă o utopie realistă este posibilă – o ordine socială ideală care ar funcționa efectiv în această lume” (p.35). Cu mențiunea că este vorba despre o ordine socială care să denote, cel puțin în parte, că […]

Citește mai mult

Profilul politicii externe

Raportarea decidenților din România la „cazul Ucraina” evidențiază neajunsuri profesionale majore. Comparând filmul ultimelor luni  cu ceea ce s-a petrecut pe teren, multe fapte dau  de gândit. Oficialii noștri nu cunosc suficient dosarul Ucraina. Ministrul de resort vorbea, la un moment dat, despre înțelegerea de la Kiev dintre protestatari și putere, ca peste trei ore puterea să fie înlocuită. Apoi, nu s-a evaluat realist amploarea nemulțumirilor din societatea ucrainiană, nici slaba capacitate a noii puteri de a integra, prin decizii convingătoare, populația Ucrainei. Pe de altă parte, orientările protestatarilor kieveni nu au fost univoce, cum s-a asumat la noi, deși în țările occidentale s-a semnalat, pe bună dreptate, această împrejurare. Sunt doar câteva exemple dintr-un șir întreg. De la început, în țara noastră au fost voci care au sugerat prudență, prevenind că nu va fi un conflict deschis al marilor puteri în jurul Ucrainei, ci o abordare de altă natură. Cei responsabili au continuat, însă, cum arată exprimările publice, refrenul conflictului. Pe deasupra, ar fi fost de observat că unii responsabili europeni au atenționat de la început că în Ucraina trebuie discutat nu doar cu grupuri preferate, ci și cu populația. S-a putut sesiza, de asemenea, că reprezentanți români vorbeau […]

Citește mai mult

Unde este onoarea?

Fără onoare politicienii se descalifică – ne atrage atenția Cristian Pârvulescu invocîndu-l pe Aristotel. Într-adevăr, acest fapt este adus, din nou, în dezbaterea publică a democrațiilor. Bunăoară, Michael J.Sandel se arată neliniștit de diferența dintre legislația ce includea „onoarea”, „virtutea” și scopul „vieții bune”, gândită de grecii antici, și comercialismul ce a cucerit modernitatea. Aceasta face separarea  între reguli, pe de o parte, și scopuri ale activităților și valori ale persoanelor, pe de altă parte, și plasează funcționarea regulilor dincolo de aceste scopuri și valori. Atunci când, de pildă, se alocă un teren de tenis, acesta se dă mai curând celor care plătesc mai mult decât celor care joacă tenis mai bine, iar când se distribuie o vioară Stradivarius, aceasta revine câștigătorului licitației, nu neapărat vreunui violonist. Potrivit anticilor, soluția ar trebui să fie diferită: terenul de sport să fie alocat celor mai pregătiți să-l folosească, iar vioara celui care o poate întrebuința.  Iar dacă ne întoarcem în realitatea de la noi, se ridică multe întrebări. De pildă, atunci când se pun în vânzare terenuri agricole mănoase, primii la achiziție trebuie să fie cei care dețin pârghii de putere și influență la băncile de stat sau cei care au trăit […]

Citește mai mult

Ce ne spune opera lirică?

de Andrei Marga După Al Doilea Război Mondial, opera lirică a fost socotită a fi prea convențională și în contrast prea direct cu complexitatea vieții. Pierre Boulez clama: „aruncați în aer teatrele de operă!”, după ce acuza aspectul muzeal al repertoriilor. La nivelul anilor șaizeci, cu generații de dirijori și interpreți de mare valoare, opera a revenit în actualitate, ariile ei căpătând din nou circulație largă. Azi, situația pare ambiguă:  operele clasice atrag, dar sunt montate cu atât de mare libertate regizorală, încât seamănă prea puțin cu originalul. Luciano Pavarotti se arăta nemulțumit, pe drept, chiar de filmul operei Traviata, a lui Verdi, și spunea că operele clasice, asemenea pieselor de mobilă veche, nu ar trebui smulse din ambientul în care și-au dobândit sensul. Ne dăm seama ce s-ar putea spune astăzi, când acțiunea din Rigoletto, de pildă, este plasată în mediul gangsterilor de altădată din Chicago. Dar situația de astăzi trebuie descrisă, mai întâi. Sintezele (vezi, de pildă, Andras Batta, Hrsg., Opera. Komponisten, Werke, Interpreten, Könemann, Köln, 1999, 926 pagini) ne spun că au fost compuse până în zilele noastre aproximativ 1000 de opere lirice, dintre care teatrele de operă din lume cântă în mod frecvent vreo 60. Compozitorii cei […]

Citește mai mult

Îl cunoaștem pe Isus?

de Andrei Marga Sărbătorile pascale readuc în minte ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în urmă cu peste nouăsprezece secole. Un tânăr bine legat, impresionant prin cunoștințele, înțelepciunea și darurile sale extraordinare, pe care tot mai mulți oameni îl urmau plini de speranță, a fost răstignit, la capătul unei sumare proceduri romane și al unei confuzii de rațiuni politice și motive religioase. A treia zi, o tânără aparte, Maria din Magdala, a vestit lumii că mormântul este gol, iar cel care-și încheiase viața pe cruce a înviat. Isus din Nazaret se dezvăluise adepților săi a fi așteptatul Cristos, iar pe învățătura lui, transmisă prin evanghelii și epistole ale apostolilor săi, s-a clădit cea mai influentă religie a istoriei – creștinismul. În peste nouăsprezece secole s-a scris enorm despre Isus, mai mult decât despre orice altă personalitate. Se spune că sunt înregistrate peste 20000 de cărți. Asupra lui avem mai multe informații decât despre oricine din istoria veche. O cotitură istorică a reprezentat-o asumarea, alături de vestirea lui Isus ca mântuitor, a cercetării lui Isus pe terenul istoriei. De la Reimarus (1778) încoace, cercetarea istorică nu a încetat să crească. Învățați creștini și învățați iudei sunt de acord astăzi asupra datelor […]

Citește mai mult

Societatea actuală în concepția lui Francisc

de Andrei Marga În consecința înaltei calificări a teologilor de referință –  Karl Rahner, de Lubac, Congar, spre exemplu –  și a unor cardinali care au ocupat poziții hotărâtoare sub pontificate de cotitură istorică –  cardinalul Bea sau cardinalul Montini sau cardinalul Ratzinger, de pildă – s-a ajuns la o tradiție solidă de enciclice ce au captat problemele timpului și au înnoit orizonturile. Enciclici precum Mater et Magistra (1961), a lui Ioan al XXIII-lea, sau Populorum Progressio (1967), a lui Paul al VI-lea, Solicitudo rei socialis (1987), Fides et ratio (1998), ale lui Ioan Paul al II-lea, Deus caritas est (2005), Caritas in veritate (2009), ale lui Benedict al XVI-lea sunt expresii reprezentative ale epocii precum mari creații din literatură, artă, știință, filosofie. Și prin ele epoca și-a lăsat sigiliul în curgerea istoriei lumii. Din multe considerente, se aștepta cu mult interes encliclica de început a papei Francisc. Căci pe scenă a venit nu doar primul papă iezuit, ce întruchipează în mod firesc vederile ordinului care a marcat definitiv educația și gândirea lumii, ci și un papă al cărui centru de acțiune este pastorația. Ioan al XXIII lea avea ca centru al preocupării reforma, Paul al VI-lea raportarea la modernitate, […]

Citește mai mult

Politică și onestitate

Politică și onestitate   de Andrei Marga Democrația bine înțeleasă nu se închide în agitația cu care politica este confundată, ci pleacă de la ceea ce trebuie să fie politica spre a evalua ceea ce se petrece. Nu este vorba aici de a aplica politicii vreo moralizare, ci de a începe cu ceea ce fac în politică oamenii atunci când sunt responsabili. Chiar și în  exersata democrație americană s-a resimțit nevoia unei alte conceperi a politicii decât epuizanta luptă pentru putere. O asemenea luptă oferă spectacol, dar nu rezolvă problemele cetățenilor. 1. O cotitură în politică Cel care este considerat, cu destule motive, cel mai mare gânditor politic al secolului al XX-lea, John Rawls, și-a asumat să lege din nou politica de dreptate (justice) și, mai departe, de onestitate (fairness). El a oferit o formulare a politicii în care Constituția are o importanță hotărâtoare, iar convingerile cetățenilor sunt valori conducătoare. Patru dintre ideile sale ne interesează aici. Politica se face cu gândul nu numai la interese, ci și la principii. „Dreptatea ca onestitate (justice as fairness) începe cu ideea că, acolo unde sunt necesare principii comune și în avantajul fiecăruia, acestea trebuie elaborate din punctul de vedere al unei situații […]

Citește mai mult

Nesfârșita tranziție

de Andrei Marga După 1989, România a căutat să ducă reformele până la capăt și să intre, asigurând bunăstare și democrație cetățenilor ei, între țările lumii civilizate. Această căutare este încă departe de rezultatele dorite. Care sunt cauzele? Întrebarea se repune odată cu prăbușirea celei mai recente forganizări în care s-a făcut încercarea – Uniunea Social Liberală. O societate poate fi examinată sub aspectul economiei, al administrației, al politicii și al culturii ei. Nu se poate ocoli nici în cazul României observația că politica este sistemul ce conduce evoluția. M-am referit în alt loc (vezi, de pildă, Andrei Marga, România actuală.Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011) la starea societății românești. Aici mă opresc doar asupra întrebării: de ce nu reușește în România încercarea recentă de a încheia capitolul tranziției (sau al postcomunismului)? Știm prea bine că tranziția presupune reforme care sunt mai mult decât îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană, cum se crede. În plus, s-a putut observa că unele reforme au fost deteriorate după negocierile de aderare (vezi, de pildă, crearea pieței de capital, educația etc.). Negocierile pe unele capitole (precum agricultura, resursele naturale etc.) au fost diletante și au nevoie de corectură. Reformele anilor nouăzeci trebuie completate și, peste […]

Citește mai mult

Pragmatismul inferențialist al lui Brandom

de Andrei Marga Wilfrid Sellars a opus empirismului, în interpretarea cunoașterii, un holism axat pe stabilirea semnificației expresiilor plecând de la ansamblul logico-lingvistic. Richard Rorty a conceput raționalitatea cunoștințelor plecând de la standardele pe care o comunitate și le dă. Pe umerii celor doi s-a elaborat în Statele Unite ale Americii o o nouă filosofie originală, de cea mai mare anvergură – pragmatismul inferențialist al lui Robert B. Brandom (n.1950). Absolvent de matematică, filosofie și istoria artelor, strălucitul gînditor american și-a asumat o inițiativă filosofică profundă, cu susținerea unei vaste culturi. Relația sa cu Rorty a fost de la discipol aflat pe un drum al său la un antecesor care a schimbat convingător filosofarea. „În fapt – scrie Brandom – Rorty vede filosofia cu un rol cultural absolut crucial de jucat în situația dată – un rol cu mult mai semnificativ decât cel avut în vedere de către cei mai mulți dintre filosofii analiticieni” (Robert B. Brandom, Introduction, în Robert B. Brandom, ed., Rorty and His Critics, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2001, p.X). La rândul său, filosoful din Pittsburg a lărgit cadrul interogațiilor filosofice și a redat filosofiei, după decenii de restricții analitice, răspunderea clasică, pe fondul unei culturi actualizate […]

Citește mai mult

Fapte și fabricații

Cu un ritm și o obsesie demne de o cauză mai bună, de la începutul schimbării regimului politic, din primăvara anului 2012, se aruncă pe piață tot felul de fabricații legate de numele meu. Că aș fi vrut să schimb direcția relațiilor externe, că aș fi citat excesiv o invenție tehnică, că aș fi colaborat cu fosta securitate, că nu aș fi dat la timp un raport etc. Toate acestea, ca și altele, sunt debitate de persoane care nu au realizat ceva, dar care profită de confuzia valorilor din societatea actuală pentru a semăna diversiuni. Nu sunt nicidecum singurul asupra căruia se proiectează dezinformarea organizată, dar mi se întâmplă și mie. În plus, cu insistenta preocupare de fixare a falsurilor, ca și cum ar fi vorba de fapte. Precizez încă o dată că în fiecare dintre cazuri este vorba de simple intoxicări. Ultima în serie este chiria record a apartamentului pe care l-am ocupat în București ca demnitar al statului, ca și cum mi-aș fi dat singur respectivul apartament. În fapt, nu m-a întrebat nimeni ce apartament prefer. Am primit apartamentul stabilit de instituția care se ocupă de cazarea demnitarilor cu domiciliul în provincie. Am părăsit acel apartament, precum odinioară, […]

Citește mai mult

Viața privată și sfera publică

de  Andrei Marga Întâlnim tot mai frecvent situații ce încalcă separația dintre privat și public. Iată câteva. Unele relatări intră fără ezitări în viața persoanelor, ca și cum acțiunea ar fi permisă. Atunci când nu se ajunge la date dorite, se inventează pe șleau. Analize recente, făcute de psihiatri (vezi George Șerban, Lying: Man’s Second Nature, 2001), ne spun, de altfel, că minciuna a devenit a doua natură a oamenilor, iar istorici ai contemporaneității anunță că s-a intrat în „societatea minciunii” (Wolfgang Reinhardt, Unsere Lügen Gesellschaft, Murmann, Hamburg, 2006, p. 9). Filosofi dezamăgiți pretind că nici nu s-ar mai putea da definiția adevărului. Serviciile secrete au trecut la supravegherea persoanelor în momente de intimitate, de la discuții confidențiale la relațiile conjugale. Ceea ce  se anticipa cu cinci decenii în urmă, anume, trecerea la „panoptism” (cum spunea Michel Foucault, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Gallimard, Paris, 1975, p.218), s-a împlinit cu prisosință. Nu se mai face secret din împrejurarea că orice persoană poate fi observată, cu tehnologiile actuale, în orice moment al vieții. Mai nou se prezintă probe în tribunale  înregistrări de convorbiri ce amestecă confuz viața privată și implicații publice. Ajunși în poziții de decizie, unii își plasează […]

Citește mai mult

În lumea falsurilor oficiale

de Andrei Marga Mi-am reprimat mereu impulsul de a reacţiona la minciunile stârnite în jurul meu, considerând că ele se demit de la sine (chiar dacă unii se ocupă doar de a le lansa). În definitiv, tot ceea ce am făcut este în acte înregistrate în arhive, de la perioada studenţiei la săptămânile din urmă. Aceste acte se pot consulta de către orice om de bună credinţă: de la lucrarea de doctorat, prima preluare a Şcolii de la Frankfurt în România, trecând prin volumele mele Anii reformei1997-2000 (2007) şi Profilul şi reforma universităţii clujene. Discursuri rectorale (2011), la cartea care tocmai a fost tipărită în aceste zile, intitulată Criza şidupă criză. Schimbarea lumii (2012), ce se referă la ministeriatul de la Externe. Aceste cărţi, precum şi numeroase altele (aflate în multe biblioteci din lume), la care se adaugă documentele de rigoare, dau seama de angajamentele mele publice, de la cel de universitar, trecând prin cele de decan, prorector şi rector (aproape două decenii), la cele de ministru al Educaţiei Naţionale şi ministru al Afacerilor Externe al României. Cine vrea să judece echitabil are la dispoziţie datele necesare. Se ştie că este matur să judecăm pe fapte, şi nu pe zvonuri […]

Citește mai mult

Răspunsuri

de Andrei Marga O mobilizare – ce arată din nou că unii nu se ocupă de altceva decât să-i împiedice pe alţii să lucreze – s-a stârnit în jurul meu după preluarea Ministerului Afacerilor Externe, în 7 mai 2012. Cum nu s-a găsit vreun motiv pentru a putea fi atacat, s-a inventat unul dictat de tot felul de interese: pretinsa colaborare cu Securitatea. Cineva a pierdut procesul împotriva unui profesor cunoscut, care a votat în defavoarea lui la un concurs (profesor pe care eu, ca rector al Universităţii „Babeş Bolyai”, l-am apărat!), şi debitează, răzbunător, verzi şi uscate. Un consilier îşi apără stăpânul confundându-mă cu tot felul de nume conspirative, de care aud pentru prima oară. Altcineva îşi scrie memoriile şi speră să-şi amplifice audienţa implicând un ministru. Alţii perorează în preajmă, să nu scape ocazia, precum în jurul unei victime planificate. Sunt nevoit să precizez din nou câteva fapte. Am fost examinat, sub aspectul raporturilor cu Securitatea, de nenumărate ori. Am făcut parte din trei guverne (1996-2000) şi am fost investigat în acest sens. Am fost vreme de cincisprezece ani (1993-2004; 2008-2012) Rectorul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca şi am fost examinat, de asemenea, de fiecare dată când cineva […]

Citește mai mult

Răspuns la falsificări

de Andrei Marga Am aflat de pe site-uri că publicaţia 22 publică o „ştire” în care se spune că am dat note informative în 1977-1978, fără a fi colaborator al fostei Securităţi. Sunt nevoit să amintesc, din nou, că am fost ministru în patru guverne, iar vreme de nouăsprezece ani am condus Universitatea „Babeş-Bolyai”. Controlul trecutului meu a fost multiplu, repetat şi recent. Nu s-a găsit nimic compromiţător. În ultimele luni, a existat însă o efectivă mobilizare pentru defăimarea numelui meu, declanşată, cum se ştie, de un consilier prezidenţial. La această campanie s-au ataşat tot felul de tismăneni, paladini etc., care bat câmpii cu dezinvoltură. În această toamnă, campania a continuat în legătură cu preluarea ICR şi acţiunile mele de demantelare a unei feude. Neputând să se atace ceea ce am făcut după 1989 (nici ca rector, nici ca profesor, nici ca ministru al educaţiei naţionale, nici ca ministru de externe sau ca autor), s-a inventat şi se inventează, după maxima „murdăreşte că tot rămâne ceva”. Spun încă o dată – cu acest prilej, spun pentru ultima oară – că nu am fost colaborator şi nu am dat niciun fel de note informative. Nimeni nu mi-a cerut să o fac. […]

Citește mai mult

Argument

de Andrei Marga După cartea Cultură, democraţie, modernizare (Editura ICR, Bucureşti, 2012), publicată pentru a face cunoscute orientările instituţiei, tipăresc acum, în volumul Sincronizarea culturii române. Un proiect (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013, 268 pagini), noile intervenţii pe care le-am făcut în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român. O fac din respect pentru cei care urmăresc activitatea acestei instituţii publice. De aceea, reiau câteva texte programatice din cartea amintită, la care adaug intervenţiile ulterioare. O fac, de asemenea, pentru a risipi falsurile, zvonurile şi confuziile semănate de campaniile îndârjite de denigrare ce au venit dintr-o primitivă înţelegere a opiniei şi a politicii, care s-a instalat din păcate, în ultimul deceniu, în viaţa publică a României şi printre intelectuali. În viaţa publică, se minte mult, de la nivele înalte ale puterii, încât s-a subţiat speranţa că se mai poate stabili univoc adevărul, iar puţini mai fac efortul. Destui auto-proclamaţi intelectuali îşi construiesc cariera nu doar pe scrieri fără valoarea pe care o pretind (şi pentru care, ca inşi ce aparţin emfatic „dreptei”, pretind să fie plătiţi din greu tocmai de către stat!), ci şi pe falsificări de informaţii. Aceştia se exprimă  fără a citi ceva despre ceea ce vorbesc şi fără grija […]

Citește mai mult

Cărțile și promovarea de instituții

de Andrei Marga Mă alătur celor care consideră că la falsurile ce se debitează în jur nu este cazul să se răspundă. Pentru un om cu capul pe umeri, acestea se demit singure. Nu se poate lupta cu ignoranța, cu reaua credință și cu obișnuința de a minți cerând celor atinși de acestea revenirea la rațiune. De aceea, nu am reacționat când,  după evocarea unei invenții tehnice din Transilvania (despre care au scris istoricii germani, precum ilustrul Harald Zimmermann, iar eu, ca și alții, folosisem exemplul deja în 2004!), printre alte performanțe indigene de recunoaștere internațională, s-a perorat cu o ignoranță demnă de compătimire. Nu am reacționat când s-a vorbit copios de o nepoată pe care aș fi angajat-o, căci nu a existat. Am reacționat  sporadic atunci când s-au pus în circulație alte minciuni grosolane, până la falsificarea biografiei. Am făcut, în cele din urmă, doar două lucruri: 1. am publicat toate luările de poziție și programele ca președinte al ICR într-un volum ( Andrei Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013, 260 pagini ), iar documentele acțiunii ca ministru de externe le-am adunat în alt volum (vezi Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu […]

Citește mai mult

Invățământul superior – încotro?

de Andrei Marga Orice țară care s-a reconstruit după Al Doilea Război Mondial și-a pus în ordine, în prealabil, universitățile. Germania, Japonia, China, Turcia sunt exemple la îndemână. Ideea era însă veche. Sfântul Scaun a creat rețeaua de universități din Europa pentru a-i reprezenta învățătura. Iar statele naționale au resimțit, la ora consolidării, că universitățile sunt adevărate locomotive pentru ele.  Doar că, între timp, ca fapt istoric, universitățile nu mai sunt locomotivele proiectelor naționale, ci mai curând promotori ai dezvoltării. Ar fi fost util pentru români ca și România să-și pună în ordine universitățile. Mai cu seamă că se făcuse încercarea în succesiunea Marii Uniri din 1918, când a existat o asemenea intenție, stinsă apoi sub lovitura extremismelor politice. Încercarea a fost reluată după 1995, dar s-a oprit din 2001. Ar fi util să se facă ceva și în zilele noastre, dar faptul, se vede bine,  întârzie. Din 2004 încoace universitățile au intrat în carcasa unei legislații eronate,  din care se iese greu. Dificultatea ține acum nu numai de epuizarea politicii în lupta dintre persoane, și nu între proiecte. Nu numai de slaba capacitate de a elabora o viziune coerentă, în locul măsurilor pe apucate. Au intrat în joc factori […]

Citește mai mult

Rădăcini ale antisemitismului

de Andrei Marga Există indicatori ai solidității unei comunități democratice, între care calitatea sistemului electoral, valoarea programelor partidelor, înlocuirea violenței cu dezbaterea argumentativă (așa cum ne arată analiza lui Raoul Girardet din Mythes et mythologies politiques, Seuil, Paris, 1986, p.53). Printre indicatori se situează poziția față de evrei, care ne spune mult despre mentalitatea colectivă, profunzimea religiei, atitudinea față de mituri și fantasme ale istoriei și tendințele culturale. Cu douăzeci de ani în urmă, cercetarea antisemitismului în Europa Răsăriteană (vezi Leon Volovici, Antisemitism in Post-Comunist Eastern Europe: A Marginal or Central Issue?, SICSA, The Hebrew University of Jerusalem, 1994, pp. 23-24) trăgea concluzia că, „printre complexele probleme ale Europei Răsăritene de astăzi, antisemitismul nu este cea mai importantă, nici cea mai acută și serioasă”(p. 23), că scena este dominată de reevaluarea trecutului. Cercetarea menționa însă că situația rămâne deschisă. „Potențialul pentru centralizarea chestiunilor <evreiești> este mereu prezent datorită importanței evreului stereotipic și mitic în retorica naționalistă și în tradiția istorică și culturală” (p. 24). Aș adăuga doar că poziția față de evrei nu este nici în această parte a Europei doar o chestiune a evreilor, ci o problemă a oricărui membru al comunității democratice, ce pretinde reflecții și rezolvări. Care […]

Citește mai mult

Universitățile private astăzi

de Andrei Marga În 1997, ca ministru al Educației Naționale, am fost invitat să inaugurez moderna clădire a Universității „Dimitrie Cantemir” din București. Am dat curs invitației și nu am regretat. Făceam parte dintr-un guvern de coaliție, condus de Convenția Democratică, menit să pregătească România pentru obținerea invitației de a deschide negocierile de aderare la Uniunea Europeană (invitație care a și sosit, grație reformelor întreprinse, în decembrie 1999!). Majoritatea profesorilor universității  bucureștene făceau parte din opoziția de atunci. Cu toate acestea, am avut o cooperare de oameni maturi, care nu ignoră ceea ce îi desparte, dar știu să fructifice ceea ce îi unește. Atunci l-am cunoscut pe venerabilul fondator al universității, profesorul  Momcilo Luburici,  care reușise deja să atragă în instituție numeroși specialiști remarcabili. De atunci, l-am întîlnit încă de câteva ori, dar, în timp, impresiile inițiale  în ceea ce privește instituția pe care o inițiase mi-au rămas pozitive. Universitatea „Dimitrie Cantemir” mi s-a părut cea mai izbutită dintre inițiativele de universitate privată din România de după 1989. O preocupare de a se înzestra cu profesori autentici, de a-și asigura infrastructura proprie, de a nu repeta programele universităților publice, de a interacționa cu instituții din alte țări le-am socotit caracteristice. […]

Citește mai mult

Demnitatea umană ca principiu

de Andrei Marga Ne confruntăm aproape zilnic cu situații ce pun pe gânduri. Serviciul  personal al firmei trântește ușa în nasul unuia care cere doar de lucru. Un sătean nu-și poate da copilul la școală, fiind nevoit să-l pună să muncească de timpuriu. Se televizează ridicarea unei persoane de către poliție, pentru anchetare, ca și cum aceasta ar fi deja condamnată. Acuzații sunt umiliți public, iar gestul este considerat procedură. Se răspândesc minciuni pe seama unor persoane, pentru a le afecta imaginea, iar faptul este interpretat ca libertate de opinie. Unii intelectuali se interesează mai mult de statele de plată ale regimurilor, decât de ceea ce se petrece în jur, gestul fiind atribuit economiei de piață. Personalități experimentate sunt excluse de la preluarea de roluri de decizie sub diverse motive, în vreme ce unora senilizați în clișee sau nepricepuți li se încredințează răspunderi pe care nu le pot duce. Enumerarea ar putea continua, desigur, căci cazuistica din societatea noastră este, din nefericire, bogată! Situațiile de acest fel pun nu doar chestiuni de drepturi și libertăți, ci și problema  profundă a demnității umane. Trebuie să spunem dintru început că societățile moderne sunt astfel  încât, chiar și în condițiile exercitării fără cusur a […]

Citește mai mult

Transilvania în cultura europeană

de Andrei Marga Despre Transilvania s-a scris mult, fără a se evidenția destul ceea ce s-a ridicat din arcul Carpaților în cultura europeană. Este meritul istoriografiei săsești, înainte de toate, de a fi sesizat că în acest teritoriu s-a realizat, în timp, ceva distinct și valoros și de a fi atras atenția asupra contribuțiilor transilvane la cultura lumii. Mă gîndesc, în primul rînd, la Harald Zimmermann, care nu numai că a investigat prezența Transilvaniei în istoria europeană (vezi fermecătorul său studiu Siebenbürgen in der europäischen Geschichte, 1986), dar a și pus în relief inițiative în științe și câmpul larg al culturii, care au venit din acest teritoriu (vezi, de pildă, conferința sa Berühmte Siebenbürger Sachsen  in Wien, 1993). Ilustrul medievist era de părere, de altfel, deja la începutul anilor optzeci, că se apropie timpul în care nu “cantitatea de ani (Quantität der Jahre)” , ci “calitatea prestației (Qualität der Leistung)” va conta, și că se va produce o deplasare în istoriografie, de la  “speculația istorică”, la folosirea “izvoarelor  scrise” disponibile (Harald Zimmermann, Siebenbürgen und seine Hospites Teutonici, Böhlau, Koln, Weimar, Wien, 1996, p.5). Teza sa este, de altfel, simplă și solidă : “Abia odată cu venirea lor [a sașilor nn], […]

Citește mai mult

Alternativa reconstrucției

de Andrei Marga Cu toate că dezbaterea asupra situației din România este firavă, se pot sesiza câteva puncte de vedere distincte în acest moment. Ele merită a fi circumscrise pentru a putea profila așteptata viziune asupra a ceea ce este de făcut.  Unii consideră că, în 2009-2012, țara noastră ar fi intrat în reforme, precum reforma sănătății, a educației, a salariilor, a pensiilor, a administrației, care ar fi chiar reforma statului și ar fi  de dus la capăt. Acest punct de vedere nu distinge între schimbări și reforme. Adepții săi ignoră vizibil ceea ce înseamnă reforma și trec sub tăcere împrejurarea că niciuna dintre schimbările întreprinse  nu a dat rezultate. „Austeritatea” carpatică nu s-a aplicat în nicio altă țară și seamănă mai curând cu deciziile  Italiei anilor douăzeci. Ea nu s-a dovedit a fi nicidecum politica  dezvoltării, de care țara noastră are nevoie. Alții acuză alunecarea României în statutul unei colonii, ca urmare a dezindustrializării, preluării marilor sectoare (bănci, energie, etc.) de către companiile străine (care transferă profitul , fără a mai face investiții la noi) și convertirii populației în simplu consumator. În țara noastră, scoaterea statului din poziția de actor economic ar fi fost dusă mai departe decât în […]

Citește mai mult

Pontificatul lui Francisc

de Andrei Marga La sfârșitul săptămânii trecute, publicații precum „The Telegraph” sau „La civilta cattolica” anunțau interviul cu Papa Francisc și rezumau ceea ce considerau a fi nou. Este limpede că după șase luni de pontificat încep să ia formă explicită schimbările ce intervin în abordarea Bisericii, societății și lumii odată cu noul pontif. Fiind vorba de o instituție cu pondere majoră în viața umanității, interesul pentru pontificat rămâne, firește, mare, chiar și în această epocă de secularizare a conștiințelor și de expansiune a unei religiozități după ureche și frecvent improvizată. În plus, noul papă vine, în premieră, din cultura extraordinar de fecundă în urmări a iezuiților (Karl Rahner fiind reperul său dintre teologii secolului trecut), cu experiența pastorală din America Latină și cu o formație teologică desăvârșită la Frankfurt am Main, sub influența lui Romano Guardini. Peste toate, stăruie întrebarea: care va fi direcția de acțiune caracteristică a Papei Francisc? Se știe prea bine că papii aleși în perioada postbelică au marcat, fiecare, istoria. Bunăoară, Ioan al XXIII-lea și-a asumat  acel aggiornamento teologic și eclesial ce a schimbat profund cursul lumii, Paul al VI-lea a condus grupul de teologi de rară calificare (de Lubac, Congar, Ratzinger, Kung și alții) […]

Citește mai mult

Arheologie biblică

de  Andrei Marga Este fascinant să observi ce se petrece în câmpul tot mai important al religiei, atât cu privire la scripturi și istoria lor, cât și în ceea ce privește conceptualizările teologice și eclesiale. Două prejudecăți se cer însă mereu depășite. Prima este opinia că nu ar fi nimic nou sub soare în religii, încât ne-am putea rezema pe ceea ce știm deja. A doua prejudecată este că doar credința trăită în intimitate contează, restul, acțiunile personale și alte manifestări exterioare, fiind nesemnificativ. Ambele prejudecăți întâmpină astăzi contraargumente hotărâtoare (pe unele le-am desfășurat în volumele Religia în era globalizării, 2005, și Teologia șiphilosophia hodje, 2008). Aceste contraargumente sunt parte a culturii de astăzi, încât cel care este în mod serios religios și responsabil le ia în seamă. După cum ar trebui să le ia în seamă și cei care se pronunță asupra religiei. Pentru cine împărtășește tradiția iudeo-creștină (folosesc acest termen consacrat de Jean Danielou) rămâne crucială relația dintre „Iisus escatologic” și „Iisus istoric”, adică dintre Iisus redat de Noul Testament ca mesia și Iisus prezentat de cercetările istorice din ultimii două sute cincizeci de ani, în fapt de la Reimarus încoace. Suntem după schimbări majore, iar generațiile care […]

Citește mai mult

Bibliometria în discuție

de Andrei Marga De aproape un deceniu s-au introdus și în România metode cantitative de evaluare a prestației în cercetarea științifică. Revistele și editurile sunt, fiecare, cotate și ierarhizate, iar performanțele autorilor sunt evaluate după efectivul de lucrări, locul în care au fost publicate, citări și alte criterii de acest fel. Sistemul a apărut în SUA, în contextul în care s-a trecut la noi organizări universitare – „universitatea antreprenorială” și „universitatea de cercetare științifică (research university)” – pe fondul chestionării competitivității și al trecerii la un nou management. China a contribuit la universalizarea sistemului elaborând „clasificarea Shanghai” a universităților, în vederea fundamentării politicii de avansare rapidă a universităților chineze printre cele mai performante din lume. Uniunea Europeană nu s-a putut sustrage tendinței, în pofida numeroaselor voci ce pretind elaborarea unui sistem propriu, european de evaluare a prestației în cercetarea științifică din universități și institute. În fiecare dintre țări se caută evaluarea cu ajutorul metodelor cantitative și aproape în fiecare universitate europeană  importantă întâlnim astăzi un soi de exasperare vis-a-vis de birocrația pe care sistemul o aduce cu sine. Provenit din SUA și răspîndit cu ajutorul Chinei, sistemul se aplică mecanic în multe țări, ignorându-se două aspecte fundamentale. Pe de o […]

Citește mai mult

Întâmpinare

de Andrei Marga Pe treptele înalte de complexitate, organizările umane fac loc conducerii ca acțiune distinctă. Ne desfășurăm viața în legătură cu firme ce sunt filiale și cu instituții publice subordonate, în care se pun în aplicare decizii. Societățile în care trăim presupun autonomia sistemelor (tehnologic, economic, social, politic, administrativ, cultural) și a valorilor corespunzătoare, care sunt aduse, de fiecare dată, la un acord. Cu mulțimea comunităților locale ce le compun, țările noastre acoperă un anumit teritoriu, la nivelul căruia se fac coordonări. Ne aflăm, cel puțin în Europa, într-o uniune de state ce împărtășesc scopuri comune și acționează în consecință. Lumea timpului nostru are actori nenumărați, încât probabilitatea ca unul să îi poată controla pe toți este mică, dar nu poate eluda nevoia orientării. Dincoace de toate acestea și, desigur, de alte exemple, ce pot fi invocate, felul în care se conduc entitățile diferențiate lăuntric și, în general, forma conducerii unităților în condiții de complexitate crescută au devenit astăzi întrebări de importanță crucială. Istoricește, tocmai s-a încheiat al treilea val al democratizării postbelice (după Germania și Italia, care au fost primul val, au urmat Grecia, Spania, Portugalia, apoi țările Europei Centrale și Răsăritene) și se așteaptă valul următor (democratizarea […]

Citește mai mult

Despre credință

de Andrei Marga Chestionarele aplicate în Europa în ultimele decenii (vezi concludenta analiză din Hermann Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002) dau ca rezultat ușoara, dar continua creștere a ponderii credincioșilor. Unii sociologi ne previn că aceasta nu înseamnă creșterea religiozității. Dar religia înseamnă credință, încât se pune întrebarea „ce înțelegem prin credință?”. Și atunci când vedem mulțimi îmbulzindu-se la moaște nu putem să nu ne întrebăm despre ce fel de credință este vorba. Nu ne putem reprima întrebarea când întâlnim preoți avari, care fac orice compromis să adune averi pământești, în pofida a ceea ce predică. Sau păstori preocupați mai curând de aranjamente cu autoritățile decât de samavolniciile din jur. Nu o putem face nici când televiziunile se umplu, la Crăciun și Paște, de discuții de prost gust despre tăiatul porcilor și sacrificarea mieilor și despre „bucate”, evident fără vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut odinioară în jurul Jerusalimului. Întrebarea revine când vedem teologi care au o informație lacunară chiar despre Iisus și apostoli. În sfârșit, întrebarea „ce este credința?” nu poate fi ocolită nici atunci când unii dintre cei care spun că fac cercetare științifică perorează neinformați asupra relațiilor cu […]

Citește mai mult

Lumea văzută din China

de Andrei Marga Suntem obișnuiți să vedem lumea prin “ochelarii” creați de opțiunile și valorile culturii europene (occidentală, după ce a mai fost considerată greacă, romană, iudeo-creștină, caracterizări ce au rămas insuficient precizate). Socotim tacit, ca un fel de reflex, că lumea în care trăim gravitează în jurul nostru, în comunitățile noastre avându-și centrul, cel puțin ca un mănunchi de criterii de  evaluare a ceea ce se petrece. Chiar dacă revoluția copernicană a avut loc de mult, tendința multor oameni este de a gîndi ptolemaic, doar că în coordonate împinse incomparabil mai departe. Puține au fost provocările istoriei la a gândi altfel, încât tendința s-a stabilizat și pare indiscutabilă. Cîteva cercetări majore recente ne atrag însă atenția că se află deja în ascensiune alternativa – o lume care este văzută altfel, iar imaginea este relevantă și are consecințe practice. Gilles Chance evoca (în volumul China and the Credit Crisis. The Emergence of a New Worldorder, John Willey & Sons, Singapore, 2010) rapiditatea reacției chinezilor la dificultăți, importanța pieței interne fără egal a țării devenite al doilea producător al lumii și trăgea concluzia că nu mai dă rezultate neîndoielnice privirea sistemului chinez cu optici europene (p.202). O tradiție de interpretare dominantă […]

Citește mai mult

Iesirea din ignoranță

de Andrei Marga Faptul că formația folclorică „Dor Transilvan” (din rețeaua Primăriei municipiului Cluj-Napoca), a cuprins în repertoriu, a multiplicat (din 2010) și, în cele din urmă, a proiectat pe TVR 3 o colindă cu versuri primitive, de genul „jidovii” care s-au răfuit cu Iisus Cristos, nu poate fi luat nici ca accident și nici superficial. De ce ? În mod clar nu este vorba de obișnuita culegere de folclor, căci abia folclorul degradat al istoriei a operat cu asemenea clișee. În plus, cultivarea folclorului nu înseamnă nicăieri colecționarea a tot felul de rime și note ce trădează doar incultura. Nu este vorba nici de libertatea de opinie, căci nimeni în lumea civilizată nu pune în față opinii ce se infirmă din prima clipă. Oamenii maturi concurează cu idei veritabile, nu cu opinii demult clasate. Nu este vorba nici de credință religioasă, căci credința este altceva decât exhibarea prostului gust. Pe de altă parte, credința creștină este diferită de ritualurile rudimentare (care duc, de pildă, la „sfințirea” a tot felul de tarabe ruginite și drumuri desfundate sau la premierea șefilor zilei!). Nu este vorba nici măcar de preluarea aproximativă a unor formulări ale Evangheliei după Ioan. Azi se știe că […]

Citește mai mult

Începutul cercetării istorice a lui Isus

de  Andrei Marga Una dintre marile înnoiri  din epoca modernă pentru cultura originată in iudaism și creștinism a fost cercetarea istorică a lui Isus. Tânărul cu înzestrări fără seamăn din Nazaret a rămas inițiatorul unei dizidențe în sânul iudaismului, care a dus, istoricește, la apariția celei mai influente religii a lumii – creștinismul. De departe, pentru noi, cea mai cunoscută personalitate a antichltății, Isus din Nazaret a inspirat, prin spusele și viața lui, deja de două milenii cultura lumii. În raport cu învățătura și viața lui Isus s-au constituit curente de gândire hotărâtoare ale istoriei. Din toate aceste rațiuni, cercetarea istorică a lui Isus din Nazaret are importanță mai  mult  decât  istorică:  ea  marchează înțelegerea  de  sine  a urnanității. Să aruncăm o privire  în începutul acestei cercetări care, la noi, a fost neglijată, iar efectele neglijării se resimt în nivelul culturii religioase. Cercetarea istorică a lui Isus a inceput cu Hermann Samuel Reimarus (1698-1768). Acesta a dat, cum spune Albert Schweitzer, „cel mai impunător produs in cercetarea vieții lui Isus.” Cu Reimarus începe de fapt examinarea istorică a relatărilor din Evanghelii, într-un efort de a aduce credința crestină pe terenul „rațiunii   naturale”   a   oamenilor,   prin   […]

Citește mai mult

Despre integritate

Într-o societate modernă sistemul de drept trebuie să fie cât se poate de autonomizat (să-și elaboreze, altfel spus, deciziile fără influență din afară, adică să fie „autopoetic”, cum se spune în noua teorie a sistemelor).  Este limpede că și în cazul „dreptății” se poate spune ceva analog cu ceea ce s-a spus în cazul „adevărului”: contează dreptatea pe care o decid magistrații în instanțe, dar împreună cu calea pe care s-a ajuns la ea.  Astăzi se face tot mai mult distincție între „a fi membru al unui grup profesional” și „a te comporta ca profesionist”. Această distincție cel mai important pedagog al acestor ani (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Bussiness Press, 2008, p.129) a rafinat-o și a consacrat-o din nou. Distincția este valabilă în orice profesie. Câți dintre membrii unui grup profesional se comportă ca profesioniști și câți fac altceva? Fiecare dintre noi are un răspuns pe baza propriei experiențe cu membrii unui grup profesional sau altul. În orice caz, o seamă de profesii – profesor, prelat, magistrat, jurnalist, de pildă – pretind, pentru a putea fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult decît alte profesii. Ele pretind, pe lângă cultură solidă, experiență de viață complexă […]

Citește mai mult

Piedici ale justiției

de Andrei Marga Conform sondajelor, mai mult de jumătate din populația țării nu are încredere în felul în care se soluționează cauzele în instanțe. Dacă așa stau lucrurile, nu poate fi vorba doar de cei implicați în cele două milioane de litigii care, ni se spune, ajung anual pe masa judecătorilor, ci de mult mai mulți cetățeni. Semnificativ de mulți, în orice caz, încât se cuvine să ne întrebăm: de ce? de unde vine neâncrederea? Opinia mea este că sunt piedici în funcționarea instituțiilor de drept care duc la neâncredere. Iată o seamă dintre ele.  Unii preopinenți politici își atacă rivalii, în țară și la Bruxelles sau Berlin, acuzând strident „aceștia nu au încredere în justiție!”, ca și cum aici ar fi un argument. Să o spunem direct: nimeni, absolut nimeni  nu poate fi bănuit că nu are încredere în justiție. Nu există vreun fapt care să sprijine o asemenea acuzare. În fapt, justiția este o valoare (cu presupoziții, firește, complexe) pe care orice cetățean matur și-o dorește. Nu justiția stârnește, în fapt, neâncredere, ci felul cum este împărțită dreptatea în sentințele din sistemul judiciar, încât disputa are sens pe terenul funcționării instituțiilor acestuia. Un fapt nu mai poate fi […]

Citește mai mult

Ce ne așteaptă?

La capătul celui de Al Doilea Război Mondial,  Hugh Seton-Watson a publicat cartea Eastern Europe between the wars, 1916-1941 (1945). Cu ascuțit simț al observației, respectatul istoric britanic nu a ezitat să facă o remarcă ce poate să pună pe gânduri cititorul și astăzi, după trecerea deceniilor.  “Toate trăsăturile menționate – scrie el – mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile […]  au existat în România în mod evident. Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă…. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei Răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când vechea clasă care a guvernat nu va dispărea, iar o nouă clasă va fi antrenată să-i ia locul. Perioada tranziției va fi lungă și sîngeroasă, dar atunci când va fi încheiată, marile energii și calități ale poporului român, al doilea ca efectiv și, probabil, cel mai talentat în mod natural din Europa Răsăriteană, îi va asigura acea poziție onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. […]

Citește mai mult

Anticipări

Sunt anticipabile câteva schimbări tematice pe termen mediu în lumea de astăzi. Enumăr cinci dintre ele şi le caracterizez succint. Prima se referă la cercetarea ştiinţifică şi înnoirea tehnologică. Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, cercetarea ştiinţifică este concentrată asupra experimentelor şi interogaţiilor ce pot avea un răspuns experimental. Ea stă sub presiunea rezolvărilor practice de probleme de viaţă foarte importante: combaterea diferitelor forme de cancer, găsirea de energii alternative, asigurarea unui mediu înconjurător favorabil vieţii etc. Aşa fiind acum lucrurile, sunt greu de întrevăzut schimbări majore în tabloul general al naturii, chiar dacă în deceniile ce vin vor fi multe descoperiri ştiinţifice cu efecte tehnologice. Două dintre ele vor avea efecte în relaţia dintre state: folosirea energiei solare în alimentarea avioanelor, cum arată probele ce au loc în zilele noastre, şi folosirea roboţilor în operaţiunile militare, cum s-a și făcut deja în lupta împotriva teroriştilor. A doua se referă la creşterea complexităţii în modernitatea târzie. Mecanismul de propulsie al societăţii moderne, alături de acumularea capitalului şi relaţia dintre muncă şi capital, care este „diferenţierea”, îşi va spune din plin cuvântul. Vom avea societăţi tot mai fragmentate şi decentrate. Abia acum se realizează intuiţiile lui Max Weber, Parsons […]

Citește mai mult

A fi creștin

 În România,  şi nu numai aici, a fi creştin este redus frecvent la a merge periodic la biserică, a avea legături cu preoţi şi episcopi, a sponsoriza ceva din ceea ce fac aceştia. Ca efect: câţi nu clamează creştinismul, dar în viaţă sunt doar instrumentele, uneori în straie de sacerdoțiu, ale grupărilor (servicii secrete, grupuri de influenţă, suporteri de guverne eşuate etc.)? Câţi din generaţiile socotite tinere nu sunt decât profitori care exploatează clişeele ideologice ale zilei ca „înţelepciune” şi atacă „ierarhia” doar pentru a-i lua locul? Câţi nu pretind „apolitismul” fiind aserviţi unor „activişti” mediocri, deveniţi peste noapte, prin confuzia de valori endemică, demnitari? Nu extind întrebările, căci lista ar fi prea lungă în România actuală, iar orice persoană responsabilă şi le pune, cu siguranţă, astăzi. Peste toate, se pune întrebarea: ce înseamnă a fi creştin şi cât de bine se cunosc creştinismul şi tradiţiile iudaice ale dreptăţii, din care fondatorul crestinismului s-a revendicat?  La această întrebare avem astăzi răspunsul mai clar. Nu mă refer acum la ceea ce am citat adesea în emisiuni de televiziune, la Antena 3, Realitatea sau TVR Cluj, pentru a-i scoate pe intelectuali din clişee. De pildă,  observaţia Angelei Merkel: „nici creştinismul nu este […]

Citește mai mult

Deligitimare și istorie

În România, legitimarea este confundată adesea cu legalitatea, dar fapte din istoria recentă obligă la distincție. De pildă, în urma alegerilor parlamentare din 2008, un partid a preluat conducerea guvernului, având ca suport ceva peste 30% din voturile unei prezențe la vot de aproximativ 40%.  Partidul putea revendica legitim o parte oarecum proporțională a puterii. În ceea ce a urmat, acesta nu numai că a participat la guvernare, dar a pretins toată puterea atunci când a dat, prin mecanismul asumării răspunderii guvernului, o mulțime de legi (pensii, salarizare, educație etc.). Pachetul respectiv a rămas legal adoptat –  cu toate că, la un examen riguros, se observă că se încălca tocmai Constituția, care permite recursul la mecanismul asumării doar în condiții istorice extraordinare (război, dezastre etc.). Respectivele legi sunt însă ilegitime. Pot fi date multe alte exemple de lipsă a legitimării în deciziile autorităților române, în pofida legalității acestora (desigur, dacă legalitatea este ea însăși înțeleasă restrictiv, doar ca respectare formală a legii, fără a se mai pune întrebarea, pe care o pune juristul matur, privind sensul legii!). În definitiv, migrația parlamentară de la un capăt la altul al spectrului politic, prin ignorarea validării electorale, nu avea legitimitate, chiar dacă legea […]

Citește mai mult

Dincoace de noul conformism

După cum se ştie, reflecţia lui Max Weber, mereu preocupat să explice şi să înţeleagă societatea modernă, a înaintat uneori până la anticiparea tendinţelor. În Die protestantische Ethik und der «Geist» des Kapitalismus (1905-1920) el ne-a lăsat imaginea tulburătoare a „carcasei tari ca oţelul (stahlhartes Gehause)” a supunerii, în care societatea modernă va intra: bunurile exterioare ale acestei societăţi, produse prin mecanismele proprii, vor câştiga „putere asupra oamenilor ca niciodată în istorie” (Max Weber, Schriften 1894-1922, Alfred Kroner Stuttgart, 2002, p.224).  Asceza, care a jucat un rol crucial în geneza modernităţii, nu va mai fi necesară pentru punerea în mişcare a producţiei. Pe de altă parte, „ iluminismul (Aufklärung) pare să fi pălit (im Verbleichen) şi, ca o fantomă a conţinuturilor de credinţă religioasă de altădată, ideea datoriei profesionale (Berufsethik) se stinge”. Chiar şi acolo unde motivarea religios-etică a fost mai mare, societatea capătă caracter agonal, din care se alimentează ceva analog competiţiei sportive. „Specialişti fără spirit, oameni ai satisfacţiei fără inimă: acest nimic se formează pentru a ocupa o treaptă niciodată atinsă de umanitate” (ibidem, p.225). Max Weber nu s-a hazardat în a pretinde vreo certitudine, dar a înclinat să dea credit acestei alternative de evoluţie a societăţii moderne. […]

Citește mai mult

Procesul Bologna. Nevoia schimbării direcției.

Universităţile europene – de care depinde în mare măsură, astăzi, dinamica economică, instituțională, culturală a Europei – sunt angajate în „procesul Bologna”. După adoptarea Declaraţiei de la Sorbona (1998), tot mai multe ţări au semnat Declaraţia de la Bologna (1999), ce avea două scopuri majore: să creeze „aria învăţământului superior european”, reducând barierele în faţa mobilităţii profesorilor, cercetătorilor şi studenţilor, şi să mărească competitivitatea universităţilor europene. Suntem semnificativ după încheierea decadei de aplicare a Declaraţiei de la Bologna, încât putem face un bilanţ şi putem semnala problemele apărute. Atunci când Declaraţia de la Bologna a fost lansată s-au formulat câteva temeri: atenuarea diferenţelor dintre sistemele de învăţământ superior din Europa va aduce invazia de specialişti dinspre ţările mai dezvoltate; formarea ariei europene a învăţământului superior va afecta originalitatea acestor sisteme; restructurarea studiilor universitare va duce la scăderea calităţii pregătirii studenţilor. Nici una dintre temeri nu s-a confirmat. Au sporit, în schimb, şansele de mobilităţi academice pentru predare şi, respectiv, pregătire în universităţi din ţări diferite, s-a redus diferenţa dintre centre şi periferii, s-a conturat dimensiunea europeană a universităţilor. Paharul schimbărilor benefice este pe jumătate plin, dar, trebuie spus, cealaltă jumătate este cu probleme. În diferite ţări din Europa se întâmpină, […]

Citește mai mult

Educația în derivă

Bacalaureatul 2013 a excelat prin sporirea măsurilor polițienești. Chiar dacă voi contrazice o opinie încă răspîndită, nu ezit să afirm că introducerea camerelor de supraveghere în sălile de examen în urmă cu doi ani a fost o stupiditate și că apelul ministerului educației actual la servicii secrete și procuratură pentru a face ordine consolidează eroarea. Cele două măsuri nu numai că sunt contraproductive, dar contrazic însuși scopul educației. Oricît de critici am fi față de moralitatea din România – și nu putem, din păcate, să nu fim – este abuziv să prezumăm oriunde tentația furtului. Persoane înstărite și intelectuali ce dau lecții fură vârtos, dar suspiciunea față de oricine este o eroare cu urmări grave, pe termen scurt și lung. Este de preferat și trebuie dezvoltată preocuparea pentru un examen curat, într-un sistem în care se asumă demnitatea persoanelor, elevi, studenți și profesori, deopotrivă. În Romania, un bacalaureat curat a fost realizat, cel mai recent, în1998, când a debutat preocuparea de a normaliza acest examen și de a face din el, precum în Franța sau Germania, examenul efectiv al maturității culturale și temelia profesiei. Atunci s-a trecut la transmiterea prin televiziune a subiectelor, în ziua fiecărei probe, s-au încrucișat examinatorii, […]

Citește mai mult

Revenirea la justiție

Nicio valoare nu s-a bucurat în România ultimului deceniu de o invocare atât de frecventă precum justiţia. Puţine au rămas mai încâlcite. Niciuna nu a dus la rezultate atât de opuse: „lupta împotriva corupţiei” s-a soldat cu extinderea acesteia. Lucrurile se cer lămurite. Plec de la disputa declanşată în 2012, când adepţii Cotrocenilor s-au autoproclamat apărătorii independenţei justiţiei, iar adversarii lor au arătat că este vorba de o justiţie controlată de sus. În fapt, ambele părţi greşesc, fiecare în fel propriu. Adepţii confundă justiţia cu persoanele şi deciziile care le convin, iar adversarii lor nu demască îndeajuns mistificarea. Opinia mea este că, în ţara noastră, se fac confuzii în trepte: cu excepţiile de rigoare, justiţia este confundată cu reglementări existente, dreptul este redus la aplicarea mecanică a unor formulări, legea se pune în operă prin decizia judecătorului, prea dependentă de procuror, el însuşi condiţionat de centru şi temător în faţa schimbărilor din politică. Desigur, justiţia este în discuţie în multe ţări, căci materia este complexă, antrenând aproape totul (economie, politică, educaţie, sănătate etc.), dar în România neajunsurile sunt astăzi mai grave. Nu stărui aici asupra fructuoasei reflecţii despre justiţie, care a implicat nume de referinţă ale dreptului. Ancorez doar în […]

Citește mai mult

Cultura fotbalului

După un turneu final de campionat mondial de fotbal se pot trage multe concluzii cu privire la starea culturii. Aceasta nu numai pentru că fotbalul este cel mai popular sport, nu doar pentru că atrage cele mai multe investiții, ceea ce ar fi suficient, desigur. Fotbalul este un joc eminamente colectiv, în care contează formarea individuală a jucătorilor, pregătirea echipei, tactica din teren, cooperarea compartimentelor, directivele antrenorului, obiectivitatea arbitrilor, calitatea reglementărilor din campionat. În 2006, la invitația unui cotidian de atunci, am comentat meciurile turneului final. Debutam seria de articole (ulterior reunite în volum, în Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.473-545) cu eseul „Fotbalul ca logică”. Plecam atunci de la ideea că „fotbalul, mai mult decât alte sporturi de echipă, concretizează o veritabilă concepție cu privire la atingerea unui scop și are o logică lăuntrică, demnă de a fi observată și comentată” (p.476). Mă lăsam condus de reflecția unui manager de club din Anglia – „fotbalul nu este o chestiune de viață și de moarte – este mult mai important decât aceasta”. Am căutat atunci să văd în fotbal logica obținerii performanței, iar comentariile aveau acest orizont. După turneul final din Brazilia (iunie-iulie 2014), multe date […]

Citește mai mult

Pe Băsescu îl lasă memoria?

de Andrei Marga În interviul acordat în 2 septembrie 2013 pentru Adevărul Live, domnul Băsescu reia meditațiile sale imprecise și grotești despre învățământ, susținând, de data aceasta, că  „domnul Marga a motivat atunci (în 1998) spunând că nu au ce preda inginerii”, încât a propus desființarea unor școli profesionale. Menționez că, în guvernele în care am fost miniștri, am avut discuții cu dânsul, el pretinzând, între altele, un învățământ cu mai multe taxe, eu criticând starea trenurilor din acea vreme și absența autostrăzilor. Discuțiile au fost mai acute după ce, grație reformei făcute în anii anteriori „Educația și Formarea Profesională” au fost, deja în mai 2000, primul capitol al aderării la Uniunea Europeană închis cu succes de România, în timp ce „Transporturile” au fost trimise să facă reforme serioase. La vremea aceea, nu persoana mea îl interesa pe domnul Băsescu, cât creștin-democrații, pe care-i ataca din toate direcțiile. Am răspuns cu date precise (ultima oară în volumul meu România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011, pp.182-184) la melodia „desființării școlilor profesionale”, pe care domnul Băsescu o cântă a treia oară, falsificînd, cum îi este obiceiul, datele și atacând aiurea. Nu repet argumente aduse atunci, valabile și acum. Adaug doar că, în […]

Citește mai mult