Pentru europeni, chinezii – cel mai vechi popor dintre cele care au profil în zilele noastre – au fost mereu o prezenţă. Multă vreme vagă, uneori greu penetrabilă, alteori impresionantă, mai tîrziu atrăgătoare, acum cu multe necunoscute – o prezenţă însă sigură. De la relatările evului mediu târziu şi apoi ale erei moderne, până la abundentele referinţe de astăzi, China a fost percepută continuu ca altceva, impunător, căruia trebuie să i se acorde atenție.
China se află de patru decenii în cursul unei ascensiuni fără precedent pe scenele lumii, după autoizolarea impusă de „revoluţia culturală”, din faza târzie a epocii lui Mao Tzedong. Indrăznețele politici lansate în 1978 sub îndrumarea lui Deng Xiaoping şi urmate până astăzi au asigurat dinamica ridicată și necontenită tehnologiei, economiei, societății şi culturii țării, care plasează China între primii actori ai lumii.
De aceea, am resimțit ca avantaj pentru Universitatea Babeş-Bolyai aprobarea, de către Hanban (Beijing), renumita fundație ce coordonează activitatea institutelor „Confucius” de pe glob, a solicitării pe care am adresat-o, începînd din 2007, de a înfiinţa un Confucius Institute la Cluj-Napoca. Prin conlucrarea fructuoasă cu Ambasada chineză de la Bucureşti și în urma discuţiilor pe care le-am avut la Hangzhou (China) cu prestigiosul rector Du Wei, al Zhejiang University of Science and Technology, desemnată patron al inițiativei noastre, am putut inaugura acest institut într-o locaţie optimă în 21 septembrie 2009. Doi ani mai tîrziu, institutul clujean fost premiat la Beijing ca unul dintre cele mai active din rețeauna globală a institutelor Confucius.
Institutul Confucius de la Universitatea Babeş-Bolyai nu numai că a asigurat pregătirea în limba şi cultura chineză a mii de persoane, tineri şi adulţi, studenţi şi angajaţi ai firmelor, dar a şi prilejuit vizita la Cluj-Napoca a unor personalităţi şi grupuri chineze şi, invers, călătoria în China a multor grupuri de profesori şi studenţi ai universităţii clujene. Astfel de călătorie a fost, pentru cei mai mulți, un eveniment ieșit din comun. China a fost, mărturisit, o revelaţie, sub multe aspecte. Din acest motiv, am propus fiecăruia dintre vizitatorii Chinei din universitatea pe care o conduceam să contribuie la un volum cu impresii de călătorie. Primii care au răspuns se regăsesc în cuprinsul volumului întitulat China în ascensiune (Presa Universitară Clujeană, 2011), a cărui coordonare am încredințat-o asistentei mele de atunci.
Am avut satisfacția de a fi de multe ori în China: în 1998, ca ministru al educației naționale, invitat de omologul chinez, apoi în 2009, invitat de Hanban, în 2010, la invitaţia rectorului Du Wei, în acelaşi an invitat de instituţii chineze pentru World Expo Shanghai 2010, din nou invitat la aniversarea a 30 de ani de la înfiinţarea, în cooperare, de către guvernul Chinei şi guvernului Germaniei, a universității din Hangzhou. Am fost apoi de cîteva ori în calitate de Senior Consultant al Fundației Hanban și cu alte ocazii. Am fost în Taiwan, în 2008, invitat de autorităţi, şi, ceva mai tîrziu, în Hong Kong, invitat de British Council. Am căutat, de fiecare dată, să experimentez viața în China și să cunosc cît se poate de detaliat această țară. Și, desigur, să citesc ceea ce este mai informativ, încît să înțeleg ceea ce se petrece în sînul civilizației și culturii chineze.
Cu timpul am simțit că este de datoria mea să fac un pas nou. Este vorba de a-mi pune în aplicare formația filosofică și sociologică pentru a lămuri profilul Chinei în constelația globală actuală. Este ceea ce încerc în volumul de față. Sînt însă conștient că nici după ani de lecturi nu poți de unul singur să parcurgi măcar informațiile relevante despre China. De aceea, în argumentarea vederilor mele recurg la analize din literatura internațională, folosindu-le, după evaluarea mea, pe cele de primă mână.
Sînt conștient și de împrejurarea că, oricît aș scrie, multe date, laturi, semnificații ale subiectului rămîn fatal în afara considerării, fiind o scriere ce are, ca orice alta, limitările ei. Dar dacă nu putem cuprinde infinitul în relatările noastre, să ne străduim ca măcar să-l surprindem și ca ceea ce spunem să fie spus onest. În condiții normale, un text se judecă pentru ceea ce spune, nu pentru oceanul nespusului ce-l înconjoară.
Din perspectiva de contemporanist – ca preocupare de cercetare și convingere personală, căci, în definitiv, privim istoria prin prisma formelor mai evoluate, nu din perspectiva celor mai simple – m-am apropiat prin lecturi intense de fenomenele caracteristice și culturile hotărîtoare de direcție ale vremurilor în care trăim. Era, în ceea ce mă privește, și unul din modurile de a gîndi ceea ce am socotit indispensabil României – o învățare din experiențele ce au loc și, pe cît posibil, o sincronizare cu ceea ce se petrece în lumea largă.
Am cercetat distinct fenomenul globalizării și efectele sale, începînd cu volumul Religia în era globalizării (Editura Academiei Române, București, 2013), am examinat prima criză majoră a epocii globalizării, în Criza și după criză (Eikon, Cluj-Napoca, 2009) și am căutat să captez noua configurație geopolitică a lumii în cartea Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (Editura Academiei Române, București, 2012). Pe fiecare dintre aceste direcții m-a interesat să articulez o viziune sistematică și să deriv consecințe în ceea ce privește înțelegerea lumii în care trăim.
Am fost entuziasmat să descopăr civilizația și cultura Statelor Unite ale Americii și să o cercetez. Rezultatele la care am ajuns în investigațiile și reflecțiile consacrate Americii se pot sesiza cel mai condensat în cartea mea Reconstrucția pragmatică a filosofiei (Polirom, Iași, 1998). Am cercetat dosarul istoric al unificării europene, cum se poate constata în cartea Filosofia unificării europene (EFES, Cluj-Napoca, 2005), și alternativele Europei unite actuale, mărturie fiind The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, București, 2012). Am căutat să înțeleg rădăcinile mai adînci ale culturii în care sîntem formați, ca europeni, și am dat pînă acum, ca rezultat, cartea Frații mai mari. Întîlniri cu iudaismul (Hasefer, București, 2009). Pe măsura adîncirii în analize personale și lecturi, am simțit că timpul pe care îl trăim nu poate fi “prins în forma gîndurilor” – misiune ce revine mereu, cum deja Hegel ne-a spus, filosofiei – fără a mă opri asupra Chinei. Ascensiunea acestei țări este, cum s-a spus pe bună dreptate, unul dintre evenimentele caracteristice erei globalizării – foarte probabil că cel mai plin de consecințe de pînă acum.
Cartea de față își propune să capteze indicatorii și trăsăturile ascensiunii Chinei printre puterile globale și să lămurească cîteva lucruri care împiedică sau măcar întîrzie înțelegerea transformărilor din China de astăzi. Sînt, de fapt, interpretări devenite clișee, ce au, uneori, de partea lor prestigiul unor voci de indiscutabilă autoritate intelectuală.
Hegel, bunăoară, era reținut în ceea ce privește recunoașterea existenței unei filosofii chineze, iar prelegerile sale de istoria filosofiei probează ezitarea. Ernst Renan susținea că limba chineză, fiind pictografică, nu ar putea exprima gîndirea abstractă, încît științele nu ar avea teren prielnic în China. Max Weber înclina să socotească incompatibile preceptele morale moderante ale confucianismului și încordatul spirit de întreprinzător în capitalism. Economistul Gunar Myrdal socotea China “condamnată la subdezvoltare”, mai ales din cauza suprapopulării. Unii au considerat că o religie în China nu ar prinde teren. Cercetători de prim plan susțineau în 1990 că va fi nevoie de cel puțin treizeci de ani pentru China spre a ajunge din urmă producția Japoniei. Analiști bine documentați considerau că nu are perspective reunificarea Chinei, scindată în urma conflictului dintre comuniști și naționaliști. Mulți cred că această țară își datorează ponderea mărimii neobișnuite a populației sau vreunei încolonări a oamenilor, fără vreo idee demnă de a fi reținută. Adepți ai unei psihologii cognitiviste sumar înțelese consideră că felul de a gîndi ce a luat forma canonică începînd cu Organon-ul aristotelic este singurul fel de gîndi convergent cu știința și desconsideră abordări concurente. Unii contemporani cred că democrația nu are cum să prindă în China.
Ne aflăm evident în fața unui șir de negații relative la țara care s-a schimbat cel mai mult în lume, cel puțin în ultimele aproape patru decenii, și a schimbat cel mai mult lumea în secolul XXI. Sînt aceste negații tenabile sau este nevoie de informare mai bună atunci cînd vrem să discutăm despre realitatea chineză, poate chiar să revedem unele asumții? Nu cumva mult discutatele doctrine ale dezvoltării din zilele noastre, care își au ascendența în Spencer, Comte, von Ketteler, Marx, Max Weber, Parsons, sînt puse la încercare și “provocate” la schimbări tocmai de experiența Chinei? Va aduce secolul XXI consacrarea definitivă a Chinei în istoria modernă, după ce secolul anterior a fost al Statelor Unite ale Americii, iar secole precedente au fost ale Europei? Caut să dau, în cartea de față, răspunsuri la aceste întrebări la nivelul cercetărilor de referință existente.
Pot spune în acest loc, fie și în mod cu totul rezumativ, că răspunsurile mele sînt diferite. Chiar dacă filosofia este o inițiativă grecească, cum bine știm, chinezii și-au însușit-o ca formă intelectuală și au ilustrat-o cu analize tot mai demne de interes. Opinia lui Ernst Renan se poate respinge ușor observînd că și limba chineză, fiind destul de diferită sub aspect logic, recurge la asamblarea de expresii complexe din expresii simple, încît scrierea pictografică nu a fost ultimul cuvînt. Max Weber este oricum contrazis de dezvoltarea mentalității de întreprinzător în China, în care, așa cum stau lucrurile, se dovedește că aceasta nu pornește, istoricește vorbind, doar din ascetismul moralei protestante, ci și din alte considerente (aspirația cîștigării competiției cu alții, de pildă). China dovedește, pe de altă parte, că dimensiunile populației nu grevează fatal dezvoltarea, ci pot fi folosite de o dinamică opusă. Dezvoltarea ei rapidă a întrecut toate prognozele, în primul rînd pe cele pesimiste. Religia este îmbrățișată de China actuală, încît ne putem aștepta la mari surprize în anii ce vin. În pofida asumției că doar o tradiție ce fructifică logica aristotelică a relației general-particular-individual este viabilă, China atestă că sînt posibile mai multe forme de captare cognitivă a lumii, cu rezultate competitive.
Se pot face formula justificat multe ipoteze privind China, dar trebuie mereu să fim precauți față de extrapolările la care este tentată mentalitatea grabei. Așa cum această țară a surprins în ultimele decenii – de pildă, prin angajarea bruscă a cooperării geopolitice cu America, după ani de nedisimulată reactivitate, prin cultivarea inițiativei private într-un regim ce favorizeză consecințele sociale ale activităților, prin înclinația spre valori naționale profitînd din plin de opotunitățile erei globalizării și altele – nu este exclus nicidecum ca ea să surprindă și în viitor. Preocuparea mea principală este, în această carte, de a arăta că, pe fondul acestei dinamici deschise spre înnoirea istoriei universale, China aduce în discuție o experiență a istoriei vieții oamenilor de care este rațional să ținem seamă.
La un moment dat al biografiei mele ca responsabil de instituții publice, mai exact în 1995, am luat decizia de a reorganiza principala universitate a Transilvaniei asumînd pînă la capăt existența culturilor profilate istoric, cultural și confesional, iar majoritatea covîrșitoare a colegilor mei au susținut energic proiectul. Cum se poate constata pe documente de arhivă, așa s-a lansat în România de după 1989 abordarea multiculturală. Prin aceasta am avut în vedere, în esență, trei lucruri: mai întîi posibilitatea de folosire nestingherită a limbii materne în studiile universitare, deci multilingualitate; apoi, autogestiune a fiecărei unități specificată lingual și istoric, înăuntrul unui curriculum comun, deci o anumită autoadministrare; și, în sfîrșit, interacțiune a componentelor, deci o nouă unitate bazată pe interculturalitate. Am reacționat atît la uniformizare culturală, cît și la un multiculturalism înțeles ca simplu pluralism. Multiculturalismul ce nu permite interculturalitate nu dă rezultate, ba poate fi chiar contraproductiv.
Pot spune că marea țară de la Răsărit, China, ne cere, celor care venim din cultura euroamericană, mult, dacă vrem să o cunoaștem și înțelegem. Ne cere adică multiculturalism în adevărata, genuina semnificație a termenului. Aceasta deoarece în joc, în interacțiunea noastră cu China, sînt culturi nu doar cu tradiții, ci și cu performanțe istorice și viziuni diferite. În fapt, este pentru prima oară cînd cultura euroamericană întîlnește o cultură, cea chineză, ce are de partea ei nu numai o istorie venerabilă, de lungime fără egal, ci și efecte impunătoare – fiind support al unei societăți ce s-a dovedit a fi capabilă de performanțe competitive. O cultură aptă să susțină astfel de societate nu poate fi, desigur, una oarecare.
Se știe, Kant și-a organizat filosofia în jurul a patru întrebări: ce pot să știu? ce trebuie să fac? ce îmi este îngăduit să sper? ce este omul?. Lumea a devenit, însă, astfel încît nu mai ajunge să punem doar aceste întrebări, oricît de indispensabilă rămîne fiecare. Diversitatea culturală, în orice caz, ne obligă se ne întrebăm: sîntem pregătiți să înțelegem culturi diferite de a noastră?
Dacă este să facem intuitivi indicatorii lumii de azi, se poate spune că, așa cum evoluează lucrurile, doar în cîțiva ani fiecare al patrulea locuitor al Planetei va fi chinez, pe care, cu o probabilitate mai ridicată ca oricînd, îl vom întîlni aproape cotidian. Lumea va trebui să se pregătească pentru o distribuție demografică pe glob pe care, cel puțin Europa, nu a întîlnit-o vreodată. Cu cîteva luni în urmă un expert francez scria “înțelegerea lumii de astăzi presupune înțelegerea Chinei, iar înțelegerea Chinei presupune înțelegerea lumii de astăzi”. Nu putem să nu-i dăm dreptate.
Nu mai insist asupra împrejurării că evoluțiile din lume sînt favorizate de cunoașterea reciprocă, iar China a dobîndit o astfel de pondere încît de cunoașterea ei atîrnă multe în viața oamenilor de pretutindeni. Să contribui, la rîndul meu, la această cunoaștere este ceea ce urmăresc în cartea de față.
Cartea lămurește, în prima ei parte, întitulată “Revenirea Chinei”, cum s-a declanșat și a continuat ascensiunea Chinei la rangul unei supraputeri. A doua parte, “China în constelația globală”, caută că capteze indiciile ponderii actuale a Chinei în viața internațională. Partea a treia, “Cultura chineză”, își propune să pună în lumină ceea ce a fost și este mereu “infrastructura” societății chineze – o anumită civilizație, cu opțiuni culturale caracteristice. În partea a patra, “Perspective actuale”, examinez abordarea chineză actuală a drepturilor omului și elucidez posibilitatea și importanța interculturalității. Închei cu un grupaj de intervenții în presa timpului despre realitățile Chinei de astăzi, ocazionate de diverse călătorii, care contribuie la a face mai intuitiv tabloul ascensiunii globale a Chinei. Ultimul text, “Promovarea culturii chineze”, a fost discursul pe care l-am susținut la Xiamen, la reuniunea globală a Institutelor Confucius, din decembrie 2014.