Arhive pentru categoria Cultura

Confucius astăzi

Confucius a trăit cu cinci secole înaintea lui Isus Hristos și îl precede pe Socrate, dar concepția sa a rămas, de asemenea, inspiratoare până astăzi. Lui Isus îi datorăm, cum știm, religia mântuirii prin iubirea aproapelui, sub semnul căreia se află o eră a istoriei umanității. Socrate a pus filosofia pe direcția maieuticii și a găsirii “generalului” în experiență. Confucius elaborase filosofia ca înțelepciune concentrată asupra vieții împlinite și conviețuirii. La cinci secole de la  dispariția sa, un împărat din dinastia Han a triat diversele concepții elaborate până atunci în China și a ales învățătura lui Confucius ca doctrină. Observându-i anvergura și izbiți de similitudini cu creștinismul, în 1687, la Paris, iezuiții au publicat prima traducere în latină a reflecțiilor lui Confucius. Ei i-au și consacrat numele: Qui Zhong Ni devenise, pentru discipoli, maestrul Kong, Kong Fu Zi în exprimarea acestora. A urmat o istorie care a menținut învățătura lui Confucius în tezaurul umanității într-o poziție cheie. În anii postbelici, a avut loc confruntarea fățișă dintre maoismul centrat pe “contradicție” și confucianism, centrat pe “armonie”. Confruntarea a durat până în 1974, când însuși Mao Zedong a proclamat prioritatea politică a “unității” chinezilor. Este demn de reținut faptul că liderul de […]

Citește mai mult

George Coșbuc nesimplificat

George Călinescu observa că “George Coșbuc a suferit numaidecît după moarte o uitare injustă, deși explicabilă, după ce poezii ca Mama, Cîntecul fusului, El Zorab, Noapte de vară, Trei Doamne și toți trei, Iarna pe uliță desfătară pînă la sațietate copilăria cîtorva generații prin mijlocirea manualelor didactice și a serbărilor școlare. Simboliștii, puriștii, suprarealiștii, moderniștii în genere, cruțînd pe Eminescu, au văzut îngroziți în Coșbuc triumful adecdoticului. A ajutat discreditării marea inegalitate a operei. Răsfoind volumele ticsite de versuri, cititorul superficial rămîne cu impresia că are înaintea sa niște culegeri de improvizații pentru educarea poporului. Și ce-i drept, în mare măsură poetul a urmărit acest scop. Criticul trebuie să pornescă de la compunerile cele mai evident ocazionale și prin eliminare să ajungă la grupul de poezii pure” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Minerva, București, 1986, p.586). Celebrul istoric al literaturii avea în vedere în această evaluare “didacticul” din anumite poezii, îndatorarea față de Schiller, Uhland și Platen din Balade și idile și Fire de tort și “latura anecdotică”. El continua: “Coșbuc avea de fapt simțul sublimului cosmic, dar fiind lipsit de putința representării lui de sus se mulțumea a-l sugera în orariul terestru” (p.587).  […]

Citește mai mult

Islamizarea Europei?

De la faimosul său articol Clash of Civilizations (1993), Samuel Huntington ne-a obișnuit cu ideea că identitatea religioasă este cea mai stabilă dintre identitățile trăite de oameni și că războiul următor va fi al civilizațiilor colorate religios. Între timp, s-au petrecut multe evenimente care par să o confirme. A avut loc atacarea New York-ului și Washington-ului de către teroriști islamici. A izbucnit criza din Siria. S-au produs atacuri la Madrid, Londra, Paris, Bruxelles. Cei care execută atacurile sinucigașe dispar în neant rostind “Allahu akbar!”. S-a constituit Statul Islamic. Are loc migrația populației din țări islamice spre Europa. Pe de altă parte, Europa a încetățenit mai multe milioane de muslimi, localizați în țările cele mai dezvoltate, mai ales în Franța, Anglia, Germania. În unele orașe nu se pot câștiga alegeri locale fără votul comunităților de muslimi, iar la alegerile parlamentare, în echilibrul politic existent, acest vot nu mai este neglijabil. Germania a surprins declarându-se gata să preia un milion de emigranți. Ingeniosul roman al lui Michel Houellebeck, Supunerea (2015), a extrapolat tendințe și a dat reprezentarea literară a perspectivei islamizării, ce ar aștepta Franța și, poate, Europa. În plus, amenințările Statului Islamic sunt fără ocolișuri. Sprijinul îi vine din peste treizeci […]

Citește mai mult

Eliberarea la Brâncuși

Mulți dintre cei care văd la Târgu Jiu Masa tăcerii, Poarta sărutului, Coloana fără sfârși, poate și alte sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, își dau seama că acestea exprimă altfel lumea. Unii văd și lucrările de la Craiova sau București, o seamă dintre ei pe cele din Franța, Anglia, Statele Unite sau alte țări. Nu trebuie să fii specialist pentru a percepe, oricâte piese (desen, pictură, sculptură) ai putut vedea dintre cele 720  ale marelui artist, că aici este vorba de o privire proprie proiectată asupra lumii. Considerându-i cronologic opera, se poate spune, fără teama de a greși, că, vrând să fie el însuși, Constantin Brâncuși a înaintat neabătut pe drumul găsirii de sine. “Mon jeu est a moi”, a spus chiar el, dându-ne astfel o cheie a înțelegerii operei sale (Vezi Sorana Georgescu-Gorjan, Așa grăit-a Brâncuși. Ainsi parlait Brâncusi. Thus Spoke Brâncusi, Scrisul Românesc, Craiova, 2011, p.129),. Achizițiile brâncușologiei, mai ales când sunt datorate celor care au fost în preajma lui Constantin Brâncuși – începând cu Peter Neagoe, Petre Pandrea și V.G. Paleolog, dintre români, și Carola Giedion-Welcker, Walter Pach și Robert Payne de pe plan internațional – și celor care au reconstituit cu grijă date ale vieții și […]

Citește mai mult

Dezbaterea în jurul Chinei

Ascensiunea globală a Chinei este însoțită de reacții. Unele amintesc de începutul secolului al XX-lea, când europenii și-au dat seama că evoluția lumii începe să depindă de SUA. Scrierile lui Mathew Arnold, Robert Aron, Oswald Spengler sau Hermann Keyserling sunt mărturie. Atunci se critica americanismul ca stil de viață – mai ales după Primul Război Mondial, în urma căruia Europa a pierdut centralitatea în lume. Acum, se reacționează la ofensiva Chinei în spațiul economic și cultural. Unele reacții vin evident din schimbarea de statut. China a încetat să mai depindă de asistență externă și, după 1978, a devenit o supraputere. Ea a recâștigat, într-un fel, statutul pe care l-a avut în secolele XVII-XVIII, acum însă pe fondul lumii globalizate. Ca economie, China se află astăzi doar în urma SUA, cu o prezență ce se extinde continuu în Asia, Africa și America de Sud, chiar și în Europa și America de Nord, și cu un rol politic crescând, capacitatea militară plasând-o după SUA și Rusia. Unde este concurență, apar reacții felurite. Erik Israelewicz, un economist (L’arrogance chinoise, Bernard Grasset, Paris, 2011), a analizat transformarea „modestiei” proverbiale a chinezilor, în condițiile unui succes istoric impresionant, în „încredere în sine” și „mândrie națională”. […]

Citește mai mult

Literatura rupturilor: D.R.Popescu

Dacă s-ar cerceta ierarhizările de azi și folosirea valorilor, cum, de pildă, a inițiat în Franța Emmanuel Todd, aruncând o privire în traseul celor ajunși în prim plan, tabloul ar ieși, cu siguranță, alarmant. În pofida faptului că unii sociologi  au deformat la noi sociologia pentru a o folosi ca disciplină de casă a tot felul de partide, grupuri sau ordonatori de manipulare, un fapt rămâne evident: România nu-și poate rezolva problemele și ține vârtos în brațe ultimul sau penultimul loc în Uniunea Europeană, cu șanse puține de a fi concurată de cineva în viitorul apropiat. Știm bine din istorie că sistematica confuzie a valorilor și sfidarea meritocrației nu au dus nici o societate în sus, ci au coborât-o sau măcar au ținut-o în neputință. Aceasta cu atât mai mult într-o epocă în care cele mai avansate reflecții asupra democrațiilor se strâng în jurul legării competiției liberalizate cu comportamente de profesioniști (nicidecum doar cu diplome de carton!) și criterii de merit. Nu se poate să nu-ți vină în minte ierarhizarea valorilor atunci când intri în  universul literaturii lui  Dumitru Radu Popescu. Nici când te apropii de autor. Reflecția asupra acestei literaturi și a personalității creatorului conduce, prin forța lucrurilor, la […]

Citește mai mult

Unde este creația?

Când faptele se stabilesc greu, iar evaluările sunt confuze, pare un lux să vorbești de creație. Bunăoară, adevărul privind istoria recentă nu iese la iveală nici după ani. Să mai  vorbim de alte vremuri? Aproape fiecare măsură antrenează aberații, iar aplicarea legilor duce la arbitrar. Rareori se cântărește traiectul sau valoarea vreunei persoane fără minciună (din neglijență, ranchiună, invidie). Se profită de împrejurări pentru a falsifica prin sofisme la care se consimte obosit. Deviza „merge și așa” s-a relaxat, dar se acceptă cu suficiență „este bine, căci ce altceva?”. Au trecere iarăși evaluări de complezență (precum, altădată, se luau felicitări la ocazii drept evaluări de stare!), sau pur convenționale, impuse prin consensul celor care au apucat o șansă nesperată. Un nou conformism anesteziază minți și paralizează instituții. Se confundă copios competentul cu cel care strânge lauri sau funcții. Prin parole umflate despre calificarea unor inși, se sugerează că aceștia vor schimba lucrurile, pentru ca, nu peste mult timp, sub constrângerea faptelor, să se recunoască eșecul. Alt neajuns este de fapt o prejudecată – aceea că doar indivizii pot urni lucrurile. Ea duce la un autoritarism de operetă, atribuit fals „democrației” („eu îmi doresc…”, „eu am decis…”, etc.), ridiculizat de mult […]

Citește mai mult

Despre cultura Chinei

Multă vreme în Europa s-a operat cu o „Chină imaginată”, plasată pe un tărâm ce se bănuia doar, pentru ca după primele debarcări pe acest pământ să se poată vorbi de fața efectivă a Chinei. Acum ne deplasăm spre China mai mult cu avioanele, dar până să facă acest drum, cei mai mulți caută să-și imagineze „China reală” ajutați de lecturi, filme, transmisii televizate. Dacă este însă să prinzi în câteva imagini primele trei impresii pe care le dobândești după aterizarea la Beijing, Shanghai sau Hangzhou și  care rămân confirmate de periplul chinez, atunci acestea sunt un șantier uriaș ce lasă să se întrevadă ce bulevarde, orașe, unități de producție noi vor ieși din pământ în foarte scurt timp, de modernitate asumată la proporții grandioase și de oameni îngrijiți să facă și să participe. Desigur, poți coborî în istorie pentru a reține (vezi Pierre Gentelle, direction, L Etat de la Chine, La Decouverte, Paris, 1989) dinastiile ce s-au succedat, împreună cu faptul că acestea sunt înregistrate de scrierea istoriei încă din jurul anilor 2200 î.e.n., iar evenimentele ce le-au caracterizat sunt stabilite cu relativă exactitate. Deja în secolul al XVIII-lea î.e.n., chinezii au descoperit scrisul, iar din secolul al III-lea  […]

Citește mai mult

Acțiunea culturală a Chinei

 Nu ai totdeauna răgazul să citești înaintea unei călătorii, cum recomanda George Călinescu. Îți rămâne, în acest caz, avantajul întâlnirii neatinse de experiențele altora cu locurile respective. Așa mi s-a întîmplat recent, odată ajuns la Xiamen (China), pentru a participa, ca „senior consultant”, la conferința globală a  Institutelor Confucius (Embrace a New Decade of Confucius Institute).  Aveam în minte doar generalități despre Xiamen, un oraș ceva mai întins decât Berlin-ul, răspândit pe insule și peninsule  din strâmtoarea Taiwanului. De pildă, că a fost o sursă majoră de emigrație chineză (revenită la fața locului cu investiții, inclusiv aceea a unei universități, deja în 1921), că este printre cele mai preferate orașe din China sau că a fost una dintre primele „zone economice libere”, în care s-a pus în aplicare politica inițiată de Deng Xiaoping în 1978. La Xiamen dai de o modernitate exorbitantă, plasată într-o mare de verdeață și flori subtropicale, cu o temperatură de vară târzie în decembrie. Nu poți să nu fi sensibil la eleganța arterelor și buna absorbție a liniilor arhitecturale moderne și a celor chineze tradiționale, la autostrăzile plasate pe suporturi plantate în mare (China fiind astăzi locul multor asemenea autostrăzi),  la insulele încântătoare și pietrele ce […]

Citește mai mult

Minciuna ca obicei

Este deja obișnuit ca în campanii electorale să se exagereze. La noi, însă, se depășesc limitele. Granița acceptabilului se trece fără scrupule și se minte dezinvolt. Mai grav, s-a revenit în 2014 exact la tehnicile mințirii din 1990. Pe atunci, despre Corneliu Coposu  se spunea că distribuie blugi prin sate, în vreme ce secundanții săi mituiesc populația, iar privatizarea restabilește șerbia. De data aceasta, partitura minciunii se cîntă în jurul apartamentelor achiziționate de candidați, comerțului cu copii orfani, incompatibilităților, periclitării pensionarilor. Deviza „murdărește, murdărește că tot rămâne ceva!” inspiră din nou. Îmbolnăvită de mania minciunii este nu doar politica, ci și economia. Acum, de pildă, se dezvăluie ce se află în spatele unor întreprinzători indigeni: averi făcute uimitor de repede prin extorcări din bugetul statului (Microsoft, EADS etc.), privatizări dubioase sau licitații trucate. Ori, ca un alt exemplu, minciuna ieșirii țării din criză, când indicatorii sunt, de fapt, zguduitori –  procentul scăzut de lucrători, ponderea mare a săracilor, plata salariilor din împrumuturi, randamentul scăzut al activităților, declinul pregătirii profesionale. Începe dezvăluirea minciunii din spatele legii educației din 2011, de fapt, o epurare de profesori universitari neconformiști, a treia, istoricește, după cea legionară și cea din 1948, dar cea mai amplă: […]

Citește mai mult

Concluzii la Nobel

Unul dintre premianții Nobel pentru chimie din 2014 a parcurs școala generală și, apoi, un an la liceul german din Timișoara, încât suntem stimulați să reflectăm asupra stării educației și cercetării științifice din România plecând de la exemplul lui Stefan W. Hell. Nu este singurul, George Palade, Elie Wiesel, Herta Müller fiind alți premianți Nobel cu rădăcini în România, dar consacrați în alte țări. Premiul Nobel, știm prea bine, încununează realizări de vârf și este, ca prestigiu, maximumul premiilor existente. Nu înseamnă deloc că cel care nu ia Nobel nu poate fi, de fapt, un vârf, mai cu seamă că aceste premii nu se acordă decât în câteva discipline. Pe de altă parte, procedurile (de pildă, unanimitatea voturilor în organismul care decide în unele cazuri) duc adesea la rezultate mai puțin favorabile personalităților celor mai profilate, care întrunesc anevoios, prin natura lucrurilor, consensul. În orice caz, pare mai sigură decantarea vârfului în științele experimentale, datorită posibilităților mai mari de a măsura contribuția. Ea este în discuție în literatură sau în sfera servirii păcii (domenii în care lui Bergson, Camus, Sartre, Gorbaciov sau Valesa li s-a acordat pe drept prestigiosul premiu, dar unui, să spunem, Ratzinger sau Habermas sau Attali, care […]

Citește mai mult

Cunoaștere versus clișee. Kissinger despre China

Henry Kissinger ar putea pretinde că are o perspectivă privilegiată asupra Chinei. În definitiv, fostul secretar al Departamentului de Stat a fost trimis de președintele Nixon să facă legătura cu Mao Zedong și Zhou Enlai și să repună SUA și China în relații de cooperare. El a făcut, după propria mărturisire, mai mult de cincizeci de călătorii în marea țară de la Răsărit, încât a acumulat informații mai ample și mai puțin comune ca oricine. Citind însă cartea sa, On China (Penguin, New York, 2012, 604 p.), îți dai repede seama că renumitul profesor american nu a mizat doar pe experiența sa extraordinară. El a întreprins un studiu aprofundat al Chinei, cu lecturi suficiente, atât înainte de exercițiul diplomatic și în timpul acestuia, cât și după ce a rămas doar consultant al politicii internaționale. În orice caz, cartea sa atestă preocuparea de a fundamenta relațiile Americii cu China pe o cunoaștere ferită de clișee a acestei țări și pe concluziile demersului propriu de a cunoaște și înțelege. Nevoia cunoașterii efective, spre a nu se ceda clișeelor și ca antidot la acestea, a rămas și astăzi, când China continuă ascensiunea în primul plan al vieții contemporane, iar multe întrebări sunt dezlegate […]

Citește mai mult

O scriere filosofică de cotitură

După ce ani la rînd a adus obiecții la filosofia „școlii de la Frankfurt” , la începutul anilor nouăzeci  Joseph Cardinal Ratzinger și-a schimbat evaluarea. Ocazia a fost tocmai relectura celebrei cărți a lui Adorno și Horkheimer, Dialektik der Aufklärung (tipărită, după cîțiva ani de la redactare, mai întîi la editura Querido, Amsterdam, 1947) și, înainte de toate, evenimentele petrecute între timp în societățile modernității tîrzii. Această scriere a captat – precum, în cursul unui mai bine de un secol, scrierile care au suscitat dezbaterile: Fenomenologia spiritului a lui Hegel sau Critica economiei politice a lui Marx sau Despre geneologia moralei a lui Nietzsche sau Economie și societate a lui Max Weber sau Parlamentarismul astăzi a lui Carl Schmitt sau Ființă și timp a lui Heidegger sau Krisis a lui Husserl sau Sistemul societăților moderne a lui Parsons  sau Societatea societății a lui Luhmann sau Teoria acțiunii comunicative a lui Habermas –  probleme de importanță crucială trăite în societățile moderne și originate în fundamentele lor. Poate mai mult decît unele dintre scrierile amintite, care au jalonat discursul crizei modernității, Dialektik der Aufklärung a anticipat ceea ce se petrece astăzi în societățile modernității tîrzii. Să luăm act de noua evaluare a […]

Citește mai mult

China în cultura lumii actuale

După 1978, China s-a dezvoltat în lărgime și intensitate într-o asemenea măsură, încât a urcat pe primele locuri ale scenei mondiale. Nu întâmplător, după preluarea mandatului la Departamentul de Stat, Hilary Clinton a făcut prima vizită în China și a exprimat evaluarea de cotitură: „împreună, SUA și China pot soluționa criza din lume”. Iar președintele de atunci al Chinei, Hu Jintao, a putut spune la Casa Albă că țara sa nu este loc al crizei și nu a produs-o, dar își asumă să coopereze la soluții. Astăzi, după mulți indicatori, situația  evoluează mai departe în direcția sporirii ponderii mondiale a Chinei. Oricât de reținuți sunt chinezii în autoevaluări, oricare ar fi dificultățile depășirii disparităților de dezvoltare moștenite, oricât de tenace sunt clișeele de interpretare pe care le întâmpină, rolul internațional al Chinei devine evident și se înșeală cei ce-l minimalizează. Dovezi directe sunt înfăptuirile chinezilor din trei decenii și jumătate și, mai ales, felul în care gândesc, proiectează viitorul și procedează. Vreau să pun în relief evoluția actuală a Chinei pe baza observațiilor dintr-o nouă călătorie în marea țară de la Răsărit, ocazionată de fundația Hanban și de renumita Universitate Jilin din capitala proviciei Manciuria. Observațiile mele privesc aici această […]

Citește mai mult

Shlomo Leibovici – Laiș în fața istoriei

Mulți oameni sunt pricepuți în sfera lor de preocupări, dar puțini se angajează cu toată ființa  pentru convingerile pe care le mărturisesc, lăsând astfel în seama altora să și facă ceea ce trebuie. Shlomo Leibovici-Laiș a fost o personalitate care nu trecea indiferentă printre ceilalți. El a întruchipat acel profil uman integrativ care reunește sensibilitatea față de viața celor din jur, înțelegerea cauzelor neajunsurilor, înțelepciunea deciziei, curajul opiniei proprii și acțiunea în consecință, pe care istoria evreiască a oferit-o de multe ori lumii. De aceea, din prima clipă, l-am prețuit și l-am admirat, iar sfaturile sale le-am căutat.  L-am cunoscut după ce am primit, în 2001, scrisoarea prin care mă anunța că mi s-au acordat premiul ACMEOR și Medalia Jerusalimului. Mi-am prezentat cu nedisimulată emoție discursul la Primăria din Tel Aviv – o exegeză succintă a operei lui Franz Rosenzweig și a cotiturii pe care acesta a produs-o în filosofia lumii. Shlomo Leibovici-Laiș a apreciat din prima clipă analiza, relatîndu-mi multe detalii despre celebrul gânditor din Frankfurt am Main. Apoi, am avut întâlniri și discuții, de a lungul anilor și înăuntrul unei prietenii pe care am socotit-o dintre cele mai veritabile de care am avut parte. M-a impresionat, pot spune, […]

Citește mai mult

Virgil I. Bărbat – un gînditor de referință (I)

În volumul colectiv  Cunoaștere șiacțiune. Profiluri de gânditori români (Dacia, Cluj-Napoca, 1986), pe care l-am inițiat, am pus în relief clujeni care au reflectat asupra condițiilor de posibilitate a științei, însă nu l-am reținut pe Virgil I. Bărbat. Ca student, găsisem o conferință a sa (Premisele umane ale culturii moderne, 1927), care mi-a rămas în memorie, dar era prea puțin. Reținusem, apoi, din scrierile sale, mai ales teza de doctorat (întitulată Nietzsche. Tendances et problemes, 1911) – una dintre primele monografii consacrate lui Nietzsche. Mai târziu (în Introducere în filosofia contemporană, Editura Științifică, București, 1988) l-am socotit reprezentativ pentru interpretarea psihologistă a operei celebrului filosof. Un student clujean din anii șaptezeci s-a ocupat de scrierile lui Virgil Bărbat într-o lucrare de licență, fără să poată stîrni, nici el, interesul noilor generații. Nici chiar fostul asistent al lui Virgil Bărbat, George M. Marica, extrem de învățat, dar prea reținut, nu mai aducea decât cu voce stinsă vorba de profesorul său.  Aveam să-l descopăr însă pe Virgil Bărbat ulterior, când am reconstituit receptarea pragmatismului american în cultura română (din volumul Reconstrucția pragmatică a filosofiei, Polirom, Iași, 1998). Mi-am dat seama că el a fost unul dintre intelectualii români cei mai atenți la […]

Citește mai mult

Ce ne spune opera lirică?

de Andrei Marga După Al Doilea Război Mondial, opera lirică a fost socotită a fi prea convențională și în contrast prea direct cu complexitatea vieții. Pierre Boulez clama: „aruncați în aer teatrele de operă!”, după ce acuza aspectul muzeal al repertoriilor. La nivelul anilor șaizeci, cu generații de dirijori și interpreți de mare valoare, opera a revenit în actualitate, ariile ei căpătând din nou circulație largă. Azi, situația pare ambiguă:  operele clasice atrag, dar sunt montate cu atât de mare libertate regizorală, încât seamănă prea puțin cu originalul. Luciano Pavarotti se arăta nemulțumit, pe drept, chiar de filmul operei Traviata, a lui Verdi, și spunea că operele clasice, asemenea pieselor de mobilă veche, nu ar trebui smulse din ambientul în care și-au dobândit sensul. Ne dăm seama ce s-ar putea spune astăzi, când acțiunea din Rigoletto, de pildă, este plasată în mediul gangsterilor de altădată din Chicago. Dar situația de astăzi trebuie descrisă, mai întâi. Sintezele (vezi, de pildă, Andras Batta, Hrsg., Opera. Komponisten, Werke, Interpreten, Könemann, Köln, 1999, 926 pagini) ne spun că au fost compuse până în zilele noastre aproximativ 1000 de opere lirice, dintre care teatrele de operă din lume cântă în mod frecvent vreo 60. Compozitorii cei […]

Citește mai mult