Arhive pentru categoria Dezbateri

Chestiunea monarhiei acum

Foarte probabil, discuțiile în jurul reginei Ana și funeraliile memorabile prin decență și rigoare, transmise exhaustiv de televiziuni, i-au întărit în convingeri pe adepții monarhiei și i-au pus pe gânduri, dacă nu cumva i-au convertit, pe mulți dintre ceilalți. Nu știm destul de exact proporția monarhiștilor și nu-și au rost speculațiile. Pentru mulți cetățeni se pune însă acum, mai deschis decâtaltădată după 1989, întrebarea: ce este mai potrivit pentru România? O republică precum cea ai cărei decidenți nu reușesc democratizarea, nu izbutesc să pună în mișcare energiile țării și să croiască șanse cetățenilor? Sau o monarhie care promite, măcar din poziția de alternativă, restabilirea demnității persoanelor, democrație, o viață civilizată în comunitățile românești lovite încă de sărăcie? La această întrebare nimeni nu poate da un răspuns demn de încredere, oricare ar fi acesta, fără a-și mărturisi traseul propriu. De aceea, aș menționa că aparțin generației ai cărei părinți au deplâns abdicarea forțată a regelui Mihai I și au luat apoi istoria așa cum au putut. Generația mea nu a mai fost crescută, însă, cu ideea monarhică, dar prin lecturi și reflecții și-a dat seama de adevăruri estompate de propaganda oficială. Era clar că manualele ce rămâneau la separări logice între guvernarea de […]

Citește mai mult

Postdemocrația

În anii nouăzeci s-a vorbit cu entuziasm, cel puțin în Europa, de “noul val al democratizării”, pentru ca, ulterior, să se înregistreze schimbări notabile în multe țări. Convingerea răspândită era că democrația face mai sigure organizările și sporește șansele de realizare ale oamenilor. Între timp, însă, democrația și-a pierdut aura de care era înconjurată. Abraham Lincoln o socotea “guvernare a poporului, de către popor, pentru popor”. Azi, o asemenea certitudine trece numai ca un vis agreabil. Guvernează, de fapt, poporul în democrațiile existente? Se guvernează oare pentru popor? Mai contează în decizii cetățeanul simplu care este fiecare? Întrebările se pun nu doar pentru că, din anii treizeci încoace, democrația a fost mijlocul de care s-au servit dictaturi pentru a se instala. Nici pentru că au revendicat apartenența la democrație organizări adesea divergente –  “democrația liberală”, “democrația dirijată” și “democrația în culori naționale”. Există o justificare  suplimentară pentru a pune aceste întrebări – desfigurarea democrației chiar în societăți care au întruchipat-o cu succes. Britanicul Colin Crouch a dat o carte memorabilă,  Postdemocrația (tradusă imediat în italiană, la Gius, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2003, și germană, la Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008), care a introdus un termen și a orientat reflecția spre […]

Citește mai mult

Europa, încotro?

  Că Europa a devenit din nou o problemă este evident. După înaintarea spre unificare din anii nouăzeci, au intervenit soluții nepricepute ale unor noi generații de decidenți și realități aspre. Extinderea spre vest, sud, est și nord a fost un succes, dar gestionarea este neinspirată, chiar greșită. S-a rămas la democrația interguvernamentală și la alegerea unui Parlament european înzestrat cu puteri slabe. Birocrația bruxelleză a crescut proporțional cu ineficacitatea ei și cu banii aruncați pe cheltuieli pe care nici un economist rațional nu le-ar putea accepta. După Maastricht (1993), nu s-au mai găsit soluții, exceptând, de exemplu, impunerea de decizii în Est (cazul României din 2012) și Sud (Grecia din 2015), ceea ce a sporit euroscepticismul. Încremenirea instituțională duce la mișcări secesioniste (Marea Britanie, Peninsula Iberică etc.). După criza izbucnită în 2008, Europa a rămas cu o creștere chinuită, o datorie publică uriașă și un șomaj ridicat în rândul tinerilor. Politica austerității, adoptată cu tam-tam propagandistic, nu a pus în mișcare economiile. Integrarea nu doar sistemică, ci și socială și culturală a propriilor populații este un pod prea îndepărtat. Sub cupola neoliberalismului, luat naiv ca “sfârșit al istoriei”, declinul educației europene s-a accentuat. Europa de Răsărit nu a înfrânt […]

Citește mai mult

O nouă emancipare în Europa?

Nu altcineva decât autori de primă mărime din Olanda, țară care a beneficiat net de unificarea europeană, vorbesc fără ezitare de o necesară nouă emancipare în Europa (vezi, după van Wolferen, mai recent, Geert Mak, Was, wenn Europa scheitert, Pantheon, München, 2012, p.139). Argumentul lor sună astfel: „în deceniile ce urmează se constituie o lume nouă, în care China, Statele Unite, Japonia, India și, probabil, Brazilia vor juca un rol major. Dacă Europa nu este recunoscută drept jucător de pondere, atunci continentul va deveni mingea de joc a altor puteri. În loc să fie un semn de speranță, cum a fost cândva, în loc să fie un exemplu al ordinii internaționale, Europa devine un vacuum, un loc al izbucnirii continue de războaie ale statelor și, înainte de toate, ale nonstatelor” (p.138). Pericolul periferizării continentului nostru vine din confuziile în care a intrat unificarea europeană după 2010 și din starea actuală a Uniunii Europene. Din ambele direcții, „sistemul dezvoltat după război, care trebuia să servească la a face posibilă o colaborare pașnică a statelor europene, acum pare să eșueze. Din nou, distribuția europeană a puterii părăsește echilibrul. Iarăși contează dreptul celui mai puternic” (p.28). Despre ce este vorba? Proiectul Uniunii Europene, […]

Citește mai mult

Sfidări în noul an

La fiecare palier ce ne încadrează viața – țara, Europa, lumea –  2015 a fost cenușiu. S-a asumat că organizările sunt în ordine, având nevoie doar de ajustări pe idei consacrate. De aici a rezultat un an pestriț, mai curând dificil, cu prea puțină înnoire. Nu are cum veni un 2016 mai bun, decât dacă vor fi schimbări curajoase de abordare. În România, a fost anul unei creșteri economice bazate masiv pe circulația mărfurilor, cu inflație sub control și cu prea puțină dezvoltare privind capitalul, ocuparea forței de muncă și infrastructura. A fost anul deciziei salutare de a reduce TVA și de a mări veniturile angajaților, într-un efort de a impulsiona dinăuntru economia devenită teren de stors profituri cu investiții minore. Se continuă astfel înlocuirea „austerității”, care a fost, la rândul ei, sursă de rămânere în urmă. A fost anul stagnării administrative, cu acuzații de corupție în serie, din care nu s-a recuperat vreo daună majoră. Acest an a atestat – prin tragedia de la clubul “Colectiv”, dar și prin altele – că vechea plagă a bramburelii, care a cauzat și altădată tragedii și pierderi, nu s-a vindecat. A fost anul în care viața politică a depins direct de operațiile […]

Citește mai mult

Diștepții și camelota

Constantin Brâncuși spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără  tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă. Ca să cultivi un pogon sărac de Gorj cu porumb și dovleci îți trebuie vitejie, tenacitate și inteligență, pe care n-o găsești la Capșa și prin anticamerele demnitarilor capitalei române. Cu un pogon, țăranul hrănește familia, dacă nu ar fi birurile. Din pricina prolificității și a birurilor au împânzit Bucureștii  pe care-l hrănesc cu cobilițele. Mai trimit și acasă pentru mălai și casă nouă. Am fost trimis și eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat ca om”. Reflecția este aforismul nr.117, din „Pravila lui C. Brâncuși”, întocmită de Petre Pandrea. Este, evident, o reflecție ce trimite la mai multe teme: starea României, morala rurală, soarta istorică a sătenilor din Gorj, propria evoluție. Să rămânem acum la prima parte. Ea ne spune că persoane istețe („diștepte”) ocupă demnități și roluri influente și „produc” o marfă proastă, de cârpaci („camelotă”). Sunt persoane care nu trăiesc dedicarea […]

Citește mai mult

Șanse irosite

L-am întâlnit pe Victor Ponta în 2009, în pregătirea programului USL pe educație, economie și alte domenii, după ce conducerea social-democrată a fost schimbată. Pe atunci mai era grija de a gândi bine, cu contribuția cât mai multor cetățeni, ceea ce este de făcut. Am susținut ideea alianței social-liberale ca șansă de a scăpa de un regim retrograd și de guvernele sale diletante (vezi și volumul România actuală. O diagnoză, Eikon, 2011). Curând însă mi-am dat seama că însuși Victor Ponta imprima preocuparea ca nu cumva liberalii să devină prea tari. De pildă, la educație și cercetare pregătisem un program de reformă temeinic, căruia tot felul de trepăduși îi adăugau chestiuni străine de temă. Am trecut faptul în seama stângăciilor de început. Era evident că România avea de altceva decât de regimul lui Traian Băsescu, care o împingea, prin nepricepere și apucături, în prăbușirea din care nu s-a mai ieșit și în care, din nefericire, unii se complac, socotind că așa arată politica, economia și justiția în noua Europă. Erau mulți amatori cărora le surâdea o șansă în acel regim și care se iluzionau că o și merită. Victor Ponta părea mai organizat și promitea să tămăduiască nedreptățile multor ani […]

Citește mai mult

Punct și de la capăt

Cine ia decizii în România actuală se află în fața alternativei: să continue abordarea din ultima decadă sau să  procedeze la reconstrucție? Ambele variante au avocați. În condiții normale, însă, ceva se continuă atunci când a adus ceva pozitiv. Din nefericire, cei zece ani trecuți nu pot fi citați sub acest aspect. Se invocă intrarea în UE și NATO, dar, la drept vorbind, aceasta s-a pregătit în regimurile anterioare. Acțiunile anticorupție s-au soldat deocamdată cu sporirea corupției. Iar dacă se pretind „reforme”, atunci avem de a face doar cu o confuzie de termeni. Nici în educație, sănătate sau în alte sectoare nu a fost vorba decât de încropeli, iar măsurile au mărit de fapt dezorientarea. Peste toate, au fost ani irosiți în pălăvrăgeli și lupte oarbe, din care nu a rămas nici măcar un proiect, în vreme ce alte țări au înaintat, chiar și în criza din 2008-2014 sau în mediul noii sciziuni internaționale. Nu mai vorbim de vasta învrăjbire ce a rezultat în societate din  confuzia valorilor. Dincolo de flatări de ocazie, situația este dificilă, încât reconstrucția nu are alternativă mai bună. „Punct și de la capăt”, cum s-a spus, este formula potrivită. Am argumentat cu ani în urmă […]

Citește mai mult

Lacune ale dezbaterii publice

Dintre guvernări, cum nota deja Winston Churchill,  democrația prezintă cele mai puține neajunsuri. Ea nu este însă imună la pervertire. Populismul, urcarea la decizie a diletanților, condiționarea votului, manipularea cetățenilor, anihilarea dezbaterii publice țin de patologia ei. O reflecție asupra acesteia este mereu utilă, căci multe derapaje din societate s-ar preveni dacă asemenea maladii nu ar exista. Experiențele democrației sunt felurite. S-au încercat formule multiple – „democrație moderată”, „democrație radicală”, „democrație federalistă”, „democrație reprezentativă”, „democrație plebiscitară”, „democrație marketizată”, „democrație pluralistă”, „democrație socială”, „democrație directă”, „democrație participativă”. Dincoace de succese și eșecuri, putem spune însă că nucleul democrației rămâne alegerea  liberă de către cetățeni a reprezentanților. Ne aflăm în prezent după noi „valuri ale democratizării” postbelice. Democrația s-a extins, cum se știe, la Germania și Italia, la Peninsula Iberică și Grecia, apoi la Europa Centrală și Răsăriteană și înaintează spre Răsărit. Putem trage astfel concluzii mai ferme cu privire la ceea ce a rezultat. Din alegeri libere ies, cum se poate ușor sesiza pe harta Europei de azi, lucruri diferite, în funcție de cultura civică a comunităților. În unele țări a ieșit un „pluralism confuz (feckless pluralism)” ce nu duce nicăieri: se proclamă libertăți politice, alegeri libere, din care rezultă doar […]

Citește mai mult

Ce poate fi în 2015?

Viitorul este în continuare la noi mai mult ghicit decât explorat. Simptomatic, mass media acordă spațiu mai degrabă astrologilor decât celor care cercetează viitorul. Prevestirea este preferată prognozei. Științele sociale oferă mai degrabă oportunități de exploatare a prezentului, decât sonde în ceea ce ar putea să vină. Prognozele sunt, desigur, mai anevoioase. Cu atât mai mult atunci când în discuție sunt societăți întregi. În analiză intră nenumărate variabile, la care se adaugă gradul cunoașterii realității de către cei implicați și, inevitabil, reflexivitatea lor și disponibilitatea la acțiune, ceea ce complică, așișderea, ecuațiile. În plus, cum Niklas Luhmann arăta convingător (în Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), nici o societate nu se mai poate autonomiza pe cât se dorește în raport cu „societatea mondială (die Weltgesellschaft)”. Dacă vrei performanțe (bunăoară, să ieși din sărăcie, să profiți de modernitate, să joci un rol semnificativ) trebuie să pășești în realitate, care înseamnă, din capul locului, interacțiune cu ceilalți. De aceea, atunci când vrem prognoze, se cuvine să stabilim interacțiunile din jur, să captăm evoluții posibile și să circumscriem alternativele probabile. La ce avem, așadar, a ne aștepta în 2015? Care sunt alternativele de evoluție a „societății mondiale”? Dar ale țării […]

Citește mai mult

Derapaje ale democrației

Alegerile libere sunt un pas enorm înainte și un indiciu al democratizării. Nu există democrație fără alegeri libere. Se sfârșește însă democrația cu organizarea alegerilor?  De mai bine de un secol se strâng argumente pentru răspunsul negativ: o democrație ce se lasă redusă la alegeri libere trece în autoritarism. Le amintesc  deoarece astăzi nu se mai interoghează suficient condițiile instituționale ale democrației. Politica este redusă la lupta, aproape darwiniană, pentru poziții, învingătorul este luat drept politician, iar democrația pare să fie doar cadru al confruntării. Din scopurile democrației și, în mod exact, din deliberarea publică a rămas mai mult amintirea. Se știe că cel care introduce un buletin în urna de vot face mai mult decât o alegere între candidați. Votantul exprimă un proiect de viață. Dacă se reduce la alegeri libere, atunci democrația nu diferă de simpla instalare de căpetenii (John Dewey, 1898). Ne confruntăm cu o birocratizare îndărătnică a societății moderne, ce desprinde cratos-ul de demos și-l trece în mâinile funcționarilor publici (Max Weber, 1920). S-a adâncit, între timp, diferența dintre „voința poporului” și realitatea parlamentară. Aleșii urmează mai curând indicația partidului decât interesul cetățenilor care i-au votat (Carl Schmitt,1924). Politicile noi, populiste și tehnocratice, deopotrivă,  ascund de […]

Citește mai mult

Șansa democrației curate

Subsecretarul de stat american a declarat recent că în Europa Centrală de astăzi “amenințările interne la adresa democrației și libertății sunt la fel de îngrijorătoare (precum cele externe n.n.). În întreaga regiune, cancerul regresului democratic și corupția amenință visul urmărit de atât de mulți oameni care au luptat pentru el în 1989. Avem lideri politici din Europa Centrală care profită de avantajele de a fi membri NATO și UE, găsim lideri în regiune care par să fi uitat de valorile pe care se bazează aceste instituții”. Victoria Nuland a reafirmat imperativul “guvernării curate, transparente și care dă seama poporului pe care îl servește”. Declarația nu este o reflecție ocazională, cum se crede deja. Ea exprimă, în termeni neobișnuit de gravi, optica durabilă a partidului democrat din SUA privind evoluția societății, inclusiv evaluarea stării democrației de dincoace de zidul de odinioară al Berlinului.  La modul concret, despre ce este vorba? În tradiția democraților – mai exact de la John Dewey (cu The Ethics of Democracy, 1898), dacă vrem să localizăm optica – se  asumă adevărul, aparent simplu, că democrația începe cu alegeri libere, dar nu se termină nicidecum cu organizarea alegerilor. Altfel spus, democrația ce se reduce la alegerea periodică a […]

Citește mai mult

După globalizare?

Se discută intens ordinea mondială a anilor ce vin, căci ceea ce s-a petrecut nu este neglijabil. Africa de Nord, cel puțin Tunisia, Libia, Egipt, au explodat cînd nimeni nu se aștepta. Siria, la fel. Mai nou Ucraina nu-și găsește locul. În lumea islamică apele nu se liniștesc. Iranul pretinde un alt rol. Nemulțumirile Rusiei și ale Chinei nu pot fi ignorate. Abordarea germană a relațiilor internaționale se particularizează. Franța se hotărăște să acționeze, iar Turcia și Brazilia se activează. Acestea sînt numai cîteva indicii că realitatea politică a lumii s-a schimbat și cere noi soluții de securitate. În perioada postbelică s-a trăit, o vreme, în Europa, mai ales după acordurile de la Helsinki (1975), în optica unei lumii a națiunilor ce interacționează fiecare în respectul celorlalte. Progresele globalizării au schimbat însă această lume, iar Statele Unite, rămase, după 1989, singure în poziția de supraputere hegemonică, au gestionat o lume ce promitea să răspîndească valoarea libertății personale și a competiției libere pe o piață lărgită continuu. Această lume pare acum pusă la încercare. Teza mea este că asistăm la schimbarea lumii din ultimele decenii (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2012) și intrăm într-o […]

Citește mai mult

De ce s-a rupt USL?

De ce s-a rupt USL?       Se discută obsedant sfârșitul Uniunii Social Liberale (2014) și răspunderea celor implicați. Este însă un amestec de zvonuri, supoziții și interpretări fără suport din care omul cu capul pe umeri nu are cum să înțeleagă ceva. Desigur, ipoteza cea mai simplă nu este neapărat și cea adevărată. Dar, în condițiile în care, așa cum se întâmplă de obicei, mulți se pronunță știind subiectul doar din auzite, discuția se cuvine să fie adusă la ceea ce se poate proba factual și, firește, la logică. De altfel, se observă ușor că nu rezolvă probleme și nu dă rezultate durabile continua înlocuire a ceea ce nu se cunoaște precis cu simple bănuieli sau supoziții. Am revenit în viața politică cu o pledoarie la Casa de Cultură a Studenților din Cluj în favoarea schimbării și cu participarea președintelui liberal la lansarea primei cărți despre criză publicată în țară (volumul Criza și după criză, Eikon, Cluj-Napoca, 2009). Am dorit atunci să rămân rector al universității clujene și, pentru a respecta Carta instituției, am intrat doar în Biroul de conducere al partidului, ceea ce m-a onorat. Primisem în 2004 Premiul Național Brătianu, cu propuneri în consecință, dar nu […]

Citește mai mult

Contractualismul lui John Rawls

Unul dintre elevii care au petrecut mulți ani în preajma lui John Rawls (1921-2002) a captat precis și sugestiv sensul conceptualizării celui pe care Habermas îl consideră „cel mai important teoretician al politicii din secolul XX”.  Este vorba de „întrebarea dacă oamenii – ca indivizi și în ipostaza de colectiv – pot trăi astfel încât viața lor merită să fie trăită: sau, în cuvintele lui Kant, dacă merită ca oamenii să trăiască pe Pământ…. Rawls a încercat să trăiască în mod pozitiv o viață demnă de a fi trăită și să ducă cu un pas înainte și întrebarea cu privire la viața demnă de a fi trăită” (Thomas W.Pogge, John Rawls, C.H.Beck, München, 1994, p.34-35). Iar atunci când s-a ocupat de întrebare, Rawls s-a concentrat asupra societății. În raport cu realitățile uneori aspre, ținând de natură și de împrejurări,  ale societății, el a pus întrebarea:  „se poate contura o ordine socială sub care conviețuirea umană ar fi demnă de a fi trăită?…. Întrebarea este dacă o utopie realistă este posibilă – o ordine socială ideală care ar funcționa efectiv în această lume” (p.35). Cu mențiunea că este vorba despre o ordine socială care să denote, cel puțin în parte, că […]

Citește mai mult

Unde este onoarea?

Fără onoare politicienii se descalifică – ne atrage atenția Cristian Pârvulescu invocîndu-l pe Aristotel. Într-adevăr, acest fapt este adus, din nou, în dezbaterea publică a democrațiilor. Bunăoară, Michael J.Sandel se arată neliniștit de diferența dintre legislația ce includea „onoarea”, „virtutea” și scopul „vieții bune”, gândită de grecii antici, și comercialismul ce a cucerit modernitatea. Aceasta face separarea  între reguli, pe de o parte, și scopuri ale activităților și valori ale persoanelor, pe de altă parte, și plasează funcționarea regulilor dincolo de aceste scopuri și valori. Atunci când, de pildă, se alocă un teren de tenis, acesta se dă mai curând celor care plătesc mai mult decât celor care joacă tenis mai bine, iar când se distribuie o vioară Stradivarius, aceasta revine câștigătorului licitației, nu neapărat vreunui violonist. Potrivit anticilor, soluția ar trebui să fie diferită: terenul de sport să fie alocat celor mai pregătiți să-l folosească, iar vioara celui care o poate întrebuința.  Iar dacă ne întoarcem în realitatea de la noi, se ridică multe întrebări. De pildă, atunci când se pun în vânzare terenuri agricole mănoase, primii la achiziție trebuie să fie cei care dețin pârghii de putere și influență la băncile de stat sau cei care au trăit […]

Citește mai mult

Societatea actuală în concepția lui Francisc

de Andrei Marga În consecința înaltei calificări a teologilor de referință –  Karl Rahner, de Lubac, Congar, spre exemplu –  și a unor cardinali care au ocupat poziții hotărâtoare sub pontificate de cotitură istorică –  cardinalul Bea sau cardinalul Montini sau cardinalul Ratzinger, de pildă – s-a ajuns la o tradiție solidă de enciclice ce au captat problemele timpului și au înnoit orizonturile. Enciclici precum Mater et Magistra (1961), a lui Ioan al XXIII-lea, sau Populorum Progressio (1967), a lui Paul al VI-lea, Solicitudo rei socialis (1987), Fides et ratio (1998), ale lui Ioan Paul al II-lea, Deus caritas est (2005), Caritas in veritate (2009), ale lui Benedict al XVI-lea sunt expresii reprezentative ale epocii precum mari creații din literatură, artă, știință, filosofie. Și prin ele epoca și-a lăsat sigiliul în curgerea istoriei lumii. Din multe considerente, se aștepta cu mult interes encliclica de început a papei Francisc. Căci pe scenă a venit nu doar primul papă iezuit, ce întruchipează în mod firesc vederile ordinului care a marcat definitiv educația și gândirea lumii, ci și un papă al cărui centru de acțiune este pastorația. Ioan al XXIII lea avea ca centru al preocupării reforma, Paul al VI-lea raportarea la modernitate, […]

Citește mai mult

Viața privată și sfera publică

de  Andrei Marga Întâlnim tot mai frecvent situații ce încalcă separația dintre privat și public. Iată câteva. Unele relatări intră fără ezitări în viața persoanelor, ca și cum acțiunea ar fi permisă. Atunci când nu se ajunge la date dorite, se inventează pe șleau. Analize recente, făcute de psihiatri (vezi George Șerban, Lying: Man’s Second Nature, 2001), ne spun, de altfel, că minciuna a devenit a doua natură a oamenilor, iar istorici ai contemporaneității anunță că s-a intrat în „societatea minciunii” (Wolfgang Reinhardt, Unsere Lügen Gesellschaft, Murmann, Hamburg, 2006, p. 9). Filosofi dezamăgiți pretind că nici nu s-ar mai putea da definiția adevărului. Serviciile secrete au trecut la supravegherea persoanelor în momente de intimitate, de la discuții confidențiale la relațiile conjugale. Ceea ce  se anticipa cu cinci decenii în urmă, anume, trecerea la „panoptism” (cum spunea Michel Foucault, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Gallimard, Paris, 1975, p.218), s-a împlinit cu prisosință. Nu se mai face secret din împrejurarea că orice persoană poate fi observată, cu tehnologiile actuale, în orice moment al vieții. Mai nou se prezintă probe în tribunale  înregistrări de convorbiri ce amestecă confuz viața privată și implicații publice. Ajunși în poziții de decizie, unii își plasează […]

Citește mai mult

Întâmpinare

de Andrei Marga Pe treptele înalte de complexitate, organizările umane fac loc conducerii ca acțiune distinctă. Ne desfășurăm viața în legătură cu firme ce sunt filiale și cu instituții publice subordonate, în care se pun în aplicare decizii. Societățile în care trăim presupun autonomia sistemelor (tehnologic, economic, social, politic, administrativ, cultural) și a valorilor corespunzătoare, care sunt aduse, de fiecare dată, la un acord. Cu mulțimea comunităților locale ce le compun, țările noastre acoperă un anumit teritoriu, la nivelul căruia se fac coordonări. Ne aflăm, cel puțin în Europa, într-o uniune de state ce împărtășesc scopuri comune și acționează în consecință. Lumea timpului nostru are actori nenumărați, încât probabilitatea ca unul să îi poată controla pe toți este mică, dar nu poate eluda nevoia orientării. Dincoace de toate acestea și, desigur, de alte exemple, ce pot fi invocate, felul în care se conduc entitățile diferențiate lăuntric și, în general, forma conducerii unităților în condiții de complexitate crescută au devenit astăzi întrebări de importanță crucială. Istoricește, tocmai s-a încheiat al treilea val al democratizării postbelice (după Germania și Italia, care au fost primul val, au urmat Grecia, Spania, Portugalia, apoi țările Europei Centrale și Răsăritene) și se așteaptă valul următor (democratizarea […]

Citește mai mult

Iesirea din ignoranță

de Andrei Marga Faptul că formația folclorică „Dor Transilvan” (din rețeaua Primăriei municipiului Cluj-Napoca), a cuprins în repertoriu, a multiplicat (din 2010) și, în cele din urmă, a proiectat pe TVR 3 o colindă cu versuri primitive, de genul „jidovii” care s-au răfuit cu Iisus Cristos, nu poate fi luat nici ca accident și nici superficial. De ce ? În mod clar nu este vorba de obișnuita culegere de folclor, căci abia folclorul degradat al istoriei a operat cu asemenea clișee. În plus, cultivarea folclorului nu înseamnă nicăieri colecționarea a tot felul de rime și note ce trădează doar incultura. Nu este vorba nici de libertatea de opinie, căci nimeni în lumea civilizată nu pune în față opinii ce se infirmă din prima clipă. Oamenii maturi concurează cu idei veritabile, nu cu opinii demult clasate. Nu este vorba nici de credință religioasă, căci credința este altceva decât exhibarea prostului gust. Pe de altă parte, credința creștină este diferită de ritualurile rudimentare (care duc, de pildă, la „sfințirea” a tot felul de tarabe ruginite și drumuri desfundate sau la premierea șefilor zilei!). Nu este vorba nici măcar de preluarea aproximativă a unor formulări ale Evangheliei după Ioan. Azi se știe că […]

Citește mai mult

Ce ne așteaptă?

La capătul celui de Al Doilea Război Mondial,  Hugh Seton-Watson a publicat cartea Eastern Europe between the wars, 1916-1941 (1945). Cu ascuțit simț al observației, respectatul istoric britanic nu a ezitat să facă o remarcă ce poate să pună pe gânduri cititorul și astăzi, după trecerea deceniilor.  “Toate trăsăturile menționate – scrie el – mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile […]  au existat în România în mod evident. Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă…. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei Răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când vechea clasă care a guvernat nu va dispărea, iar o nouă clasă va fi antrenată să-i ia locul. Perioada tranziției va fi lungă și sîngeroasă, dar atunci când va fi încheiată, marile energii și calități ale poporului român, al doilea ca efectiv și, probabil, cel mai talentat în mod natural din Europa Răsăriteană, îi va asigura acea poziție onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. […]

Citește mai mult

Anticipări

Sunt anticipabile câteva schimbări tematice pe termen mediu în lumea de astăzi. Enumăr cinci dintre ele şi le caracterizez succint. Prima se referă la cercetarea ştiinţifică şi înnoirea tehnologică. Aşa cum se prezintă în momentul de faţă, cercetarea ştiinţifică este concentrată asupra experimentelor şi interogaţiilor ce pot avea un răspuns experimental. Ea stă sub presiunea rezolvărilor practice de probleme de viaţă foarte importante: combaterea diferitelor forme de cancer, găsirea de energii alternative, asigurarea unui mediu înconjurător favorabil vieţii etc. Aşa fiind acum lucrurile, sunt greu de întrevăzut schimbări majore în tabloul general al naturii, chiar dacă în deceniile ce vin vor fi multe descoperiri ştiinţifice cu efecte tehnologice. Două dintre ele vor avea efecte în relaţia dintre state: folosirea energiei solare în alimentarea avioanelor, cum arată probele ce au loc în zilele noastre, şi folosirea roboţilor în operaţiunile militare, cum s-a și făcut deja în lupta împotriva teroriştilor. A doua se referă la creşterea complexităţii în modernitatea târzie. Mecanismul de propulsie al societăţii moderne, alături de acumularea capitalului şi relaţia dintre muncă şi capital, care este „diferenţierea”, îşi va spune din plin cuvântul. Vom avea societăţi tot mai fragmentate şi decentrate. Abia acum se realizează intuiţiile lui Max Weber, Parsons […]

Citește mai mult

A fi creștin

 În România,  şi nu numai aici, a fi creştin este redus frecvent la a merge periodic la biserică, a avea legături cu preoţi şi episcopi, a sponsoriza ceva din ceea ce fac aceştia. Ca efect: câţi nu clamează creştinismul, dar în viaţă sunt doar instrumentele, uneori în straie de sacerdoțiu, ale grupărilor (servicii secrete, grupuri de influenţă, suporteri de guverne eşuate etc.)? Câţi din generaţiile socotite tinere nu sunt decât profitori care exploatează clişeele ideologice ale zilei ca „înţelepciune” şi atacă „ierarhia” doar pentru a-i lua locul? Câţi nu pretind „apolitismul” fiind aserviţi unor „activişti” mediocri, deveniţi peste noapte, prin confuzia de valori endemică, demnitari? Nu extind întrebările, căci lista ar fi prea lungă în România actuală, iar orice persoană responsabilă şi le pune, cu siguranţă, astăzi. Peste toate, se pune întrebarea: ce înseamnă a fi creştin şi cât de bine se cunosc creştinismul şi tradiţiile iudaice ale dreptăţii, din care fondatorul crestinismului s-a revendicat?  La această întrebare avem astăzi răspunsul mai clar. Nu mă refer acum la ceea ce am citat adesea în emisiuni de televiziune, la Antena 3, Realitatea sau TVR Cluj, pentru a-i scoate pe intelectuali din clişee. De pildă,  observaţia Angelei Merkel: „nici creştinismul nu este […]

Citește mai mult

Dincoace de noul conformism

După cum se ştie, reflecţia lui Max Weber, mereu preocupat să explice şi să înţeleagă societatea modernă, a înaintat uneori până la anticiparea tendinţelor. În Die protestantische Ethik und der «Geist» des Kapitalismus (1905-1920) el ne-a lăsat imaginea tulburătoare a „carcasei tari ca oţelul (stahlhartes Gehause)” a supunerii, în care societatea modernă va intra: bunurile exterioare ale acestei societăţi, produse prin mecanismele proprii, vor câştiga „putere asupra oamenilor ca niciodată în istorie” (Max Weber, Schriften 1894-1922, Alfred Kroner Stuttgart, 2002, p.224).  Asceza, care a jucat un rol crucial în geneza modernităţii, nu va mai fi necesară pentru punerea în mişcare a producţiei. Pe de altă parte, „ iluminismul (Aufklärung) pare să fi pălit (im Verbleichen) şi, ca o fantomă a conţinuturilor de credinţă religioasă de altădată, ideea datoriei profesionale (Berufsethik) se stinge”. Chiar şi acolo unde motivarea religios-etică a fost mai mare, societatea capătă caracter agonal, din care se alimentează ceva analog competiţiei sportive. „Specialişti fără spirit, oameni ai satisfacţiei fără inimă: acest nimic se formează pentru a ocupa o treaptă niciodată atinsă de umanitate” (ibidem, p.225). Max Weber nu s-a hazardat în a pretinde vreo certitudine, dar a înclinat să dea credit acestei alternative de evoluţie a societăţii moderne. […]

Citește mai mult

Procesul Bologna. Nevoia schimbării direcției.

Universităţile europene – de care depinde în mare măsură, astăzi, dinamica economică, instituțională, culturală a Europei – sunt angajate în „procesul Bologna”. După adoptarea Declaraţiei de la Sorbona (1998), tot mai multe ţări au semnat Declaraţia de la Bologna (1999), ce avea două scopuri majore: să creeze „aria învăţământului superior european”, reducând barierele în faţa mobilităţii profesorilor, cercetătorilor şi studenţilor, şi să mărească competitivitatea universităţilor europene. Suntem semnificativ după încheierea decadei de aplicare a Declaraţiei de la Bologna, încât putem face un bilanţ şi putem semnala problemele apărute. Atunci când Declaraţia de la Bologna a fost lansată s-au formulat câteva temeri: atenuarea diferenţelor dintre sistemele de învăţământ superior din Europa va aduce invazia de specialişti dinspre ţările mai dezvoltate; formarea ariei europene a învăţământului superior va afecta originalitatea acestor sisteme; restructurarea studiilor universitare va duce la scăderea calităţii pregătirii studenţilor. Nici una dintre temeri nu s-a confirmat. Au sporit, în schimb, şansele de mobilităţi academice pentru predare şi, respectiv, pregătire în universităţi din ţări diferite, s-a redus diferenţa dintre centre şi periferii, s-a conturat dimensiunea europeană a universităţilor. Paharul schimbărilor benefice este pe jumătate plin, dar, trebuie spus, cealaltă jumătate este cu probleme. În diferite ţări din Europa se întâmpină, […]

Citește mai mult