Arhive pentru categoria Educație

Reforma educației Trump- DeVos

În pofida succeselor politice, realităţile nu sunt încântătoare. „Naţiunea în care trăim azi este mai violentă şi vulgară, mai trivială şi cinică, mai ignorantă şi fără remuşcări, mai deviantă şi deprimată decât cea în care am trăit odinioară. O cultură populară, care este deseori brutală, înfiorătoare şi îndrăgostită de moarte, fură inocenţa multor copii. Oamenii ucid alţi oameni şi se sinucid cu o mai mare uşurinţă. Bărbaţii şi femeile se abandonează unii pe ceilalţi şi îşi abandonează copiii fără prea multă ezitare. Căsătoria şi familia americană sunt mai slăbite, mai instabile şi mai puţin normative”. Așa caracteriza  starea culturii William J. Benett,  fost secretar al educației americane (vezi The Index of Leading Cultural Indicators. American Society at the End of the Twentieth Century, 1999). Aceste realităţi nu țin doar de trecut și nu sunt numai în America. Aici, însă, capacitatea de reacție la timp și de inovare s-a dovedit a fi mai mare. Îmi amintesc lunga discuție pe care am avut-o în 1998 la Washington DC, pe subiecte cruciale ale culturii, cu un alt legendar secretar al educației, Richard Riley. Domnia sa spunea, încântat că tocmai primise din partea Casei Albe două miliarde de dolari, dintr-un excedent bugetar, că va […]

Citește mai mult

O  personalitate a istoriei: Nicolae Bocșan

  Nicolae Bocșan se identificase într-atât cu instituția pe care o slujea, încât mi-e greu să scriu despre el la trecut. Resimt însă mai mult decât datoria de a-l evoca precum a fost – o personalitate care a lăsat, discret, dar ferm, înfăptuiri benefice. Ne-am cunoscut în vremea studenției, fără să ne cerem vreun favor, cum se leagă mai nou prieteniile. Relațiile noastre au fost reglate în puține cuvinte, pe baza înțelegerii pe care fiecare o avea despre misiunea celui care parcurge studii universitare. Atunci când, în tumultuoșii ani 1968-69, studenții manifestau în favoarea schimbărilor, prestigiosul decan al Facultății de Istorie și Filosofie, istoricul Camil Mureșanu, spunea că studenții de la Filosofie sunt cu un cap deasupra celorlalți. I-am răspuns că studenți de la Istorie,  ca Nicolae Bocșan, fac parte din același curent, al celor dedicați cauzelor obștești. Împreună am condus studențimea facultății, care era  atunci senzorul evenimentelor și dădea tonul  în studențimea clujeană. Aveam să ne regăsim în aceeași facultate  după ce Nicolae Bocșan parcursese un stagiu la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Mentorul său, rectorul Ștefan Pascu, a socotit, pe bună dreptate, că un tânăr de rară pasiune pentru istorie, gata să scotocească până la capăt biblioteci și arhive, va profita profesional […]

Citește mai mult

Despre legislația lui Spiru Haret

În reflecția despre învățământul din România – mai ales când direcția este greșită, iar proiectele lipsesc – mulți concetățeni privesc în urmă. Sub impresia actualei dezorientări, unii spun că în trecut ceea ce se făcea în școli, licee și universități din țară nu era oarecare. Alții se întorc pe firul timpului până la reforma lui Spiru Haret, care a imprimat o formă modernă învățământului în Principate. Cei care se încumetă să meargă mai departe ajung la reforma lui Honterus, care a inspirat o vreme organizările din Transilvania. Eu cred că privirea nostalgică în urmă nu rezolvă mare lucru. Se obțin și astăzi, desigur, funcții cu formule precum “să revenim la ce ne spun înaintașii!”, în spatele căreia aceștia sunt, însă, trimiși  în muzeu sau invocați de ochii lumii. Pe de altă parte, nostalgia este de obicei și indiciu al neputinței. Un prestigios președinte al Universității Harvard cerea pe bună dreptate ca înnoirea să prevaleze în raport cu exaltarea trecutului. “Suntem purtătorii unei tradiții, spunea el, dar ceea ce este mai important pentru noi este ceea ce aducem nou, fiecare”. Afirmație demnă de luat aminte, într-un moment în care, la noi cel puțin, persistența dificultăților ține sesizabil și de sărăcia de […]

Citește mai mult

Erori în PISA și Bologna

O declarație ministerială și un program de testare internațională au răvășit învățământul universitar și preuniversitar din țările europene. O seamă de organizări tradiționale, care au durat până la nivelul anilor nouăzeci, reclamau, neîndoielnic, reforma. Aceasta a fost concepută și lansată în multe țări în anii 1990. După 2001, însă, reforma propriu-zisă a fost practic părăsită, într-un context nou, al globalizării, pentru o aventură ideologizată ce își dezvăluie pe zi ce trece riscurile. S-au înregistrat numeroase împotriviri la această aventură. Recent, pare să se fi intrat într-o fază nouă, în care cei mai buni cunoscători ai educației pun în joc o alternativă la cursul pe care a apucat învățământul european în secolul actual. Să neo prim asupra faptelor istorice verificabile. În 1999, miniștrii educației din țările europene semnau Declarația de la Bologna, care își propunea două obiective: compatibilizarea sistemelor de învățământ superior și mărirea competitivității universităților. Declarația cuprindea șase măsuri: adoptarea unui sistem de diplome comparabil, pe succesiunea bachelor – master – doctorat; aplicarea unui sistem de credite de studii transferabile; crearea mecanismelor de asigurare a calității; lichidarea obstacolelor la mobilitățile studenților; crearea dimensiunii europene a universităților; cooperarea europeană. Mulți europeni vorbesc pe bună dreptate despre Declarația adoptată semnificativ în orașul […]

Citește mai mult

Ce are de făcut școala?

Datele oficiale atestă că abandonul școlar, insuficiența pregătirii, șomajul în rândul tinerilor au crescut, iar lectura, formarea continuă a populației au dat înapoi în România ultimei decade. În fața realității, decidenții transmit ca noutăți tot felul de măsuri (precum școala celei de a doua șanse, trecerea viitorului cadru didactic printr-o pregătire aparte, curriculum la dispoziția școlii ș.a.m.d.) adoptate deja începând cu 1998. Cum se știe, însă, măsurile punctuale, oricare ar fi, nu capătă sens decât înăuntrul unui întreg bine gândit, încât, la drept vorbind, problema nu mai este astăzi de ameliorare într-un loc sau altul, ci de schimbare cuprinzătoare a educației. Chestiunea direcției se repune, astfel, în mod acut. Toate argumentele realiste sunt pentru revenirea la reforma de recuperare de la sfârșitul anilor nouăzeci. Documentele atestă că această reformă a rămas singura veritabilă și recunoscută în țară și în afară, de instituții și persoane calificate. Revenirea nu echivalează cu întoarcerea la ceea ce a fost, căci simultan trebuie mers înainte, efectuând reforma de compatibilizare cu nevoi existente și cu experiențe noi și, apoi, reforma de înfruntare a competițiilor  lumii în care trăim. Nu reiau aici argumentația din intervenții anterioare (vezi volumul Andrei Marga, Die kulturelle Wende…, Cotitura culturală…, 2005, Presa […]

Citește mai mult

Chinurile  Curriculumului Național

Întrucât fiecare a trecut prin școală, mulți trag concluzia că se pricep la curriculumul preuniversitar. Se vorbește aproximativ, din optici înguste și cu interese mărunte. Noțiuni precum modernizare, reformă, performanță rămân confuze chiar la cei care pretind că îi îndrumă pe alții. Unii au stricat, în timp, lucrurile, dar dau ca ale lor rezolvări la care s-au opus sau caută să impună în continuare decizii care s-au dovedit neadecvate. Să ne amintim istoria pe care oricine o poate verifica. Nimeni cu scaun la cap nu a contestat nevoia de reformă a educației după 1989. Toate indiciile atestau că sistemul rezultat din legislația anilor șaizeci era depășit. În fapt, acel sistem transmitea elevilor și studenților cunoștințe, dar nu forma abilități de folosire și nici competențe operaționale, educația pentru valori fiind ideologică. Orientarea tributară pozitivismului secolului al XIX-lea împiedica formarea gândirii creative. Accentul pe cunoștințe generale într-o epocă a specializărilor era o sursă de anacronism. Obsesia „standardelor proprii” în contextul internaționalizării ducea la izolare. Din momentul în care competiția s-a mutat în dreptul creșterii cunoașterii, enciclopedismul nu mai putea fi idealul. Evaluarea rămânea impresionistă. Deciziile luate preponderent „de sus” duceau la stagnare. Corupția (la examene, avansări, numiri) devenise obișnuință. Peste toate, sistemul […]

Citește mai mult

Confuziile din educație

O părere răspândită la noi este aceea că reformele ar fi cauza neajunsurilor de astăzi. Nu se mai analizează, ci se evaluează la grămadă – escrocherii, improvizații, măsuri oarecare, reforme propriu-zise – și fără să se cunoască sistemul respectiv. Se atacă orice, pornind de la ceea ce este acum. Să ne oprim astăzi la cazul educației. Dacă facem o retrospectivă – pe documente, nu pe impresii – atunci devine evident că în educație s-a atins vârful schimbărilor în 2000. În anii anteriori, a fost reformă – una propriu-zisă,  concepută și realizată riguros, cu măsuri corelate, puse în discuția publică. Ca efect, deja în iunie 2000, educația a și trecut, primul dintre domeniile vieții românești, examenul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În același an, la București se reuneau, în semn de apreciere, miniștrii educației din Europa, după ce, înainte, secretarul pentru educație al SUA și miniștrii educației din Germania, Franța, China, Italia, Israel, Polonia l-au avut ca invitat pe omologul din România, iar la “Săptămâna mondială a educației”, organizată de Banca Mondială în capitala americană (1999), ministrul român, împreună cu cel al Braziliei, susțineau conferințele inaugurale. După 2000, a venit declinul. Acesta a început – faptele ne obligă să spunem […]

Citește mai mult

Doar derapaje?

Două fapte recente dau de gândit. Mai întâi, curentul înrolării de tineri europeni  în serviciul unui stat ce are deja la activ crime contra umanității. Apoi, sinuciderea ce antrenează în neant nu doar propria persoană, ci și pe cei din preajmă. Unul desconsideră deschiderea spre diversitatea culturală. Altul depreciază sensul vieții. Ambele părăsesc organizarea culturală a motivelor de acțiune. Nu este aici locul analizei a ceea ce nu pare în ordine în societățile de astăzi. Nu se poate trece însă peste două indicii.  Pentru mulți oameni, viața se reduce la muncă, dacă dispun de un job, sau mai degrabă la completa debusolare, atunci când nici acesta nu este accesibil. Pe de altă parte, birocratizarea, pe care Max Weber a privit-o ca limitare a libertăților moderne (“copacii libertății nu cresc până la cer!”, avertiza celebrul sociolog), pare însoțită de efecte mai insidioase. Grecii antici îi izolau pe unii convivi, luându-le participarea la viața cetății; între timp, apatia a devenit obișnuință. Iar acum, apar persoane care se îndreaptă contra propriei cetăți. Aici ne interesează, însă, educația. Că unii tineri nu acceptă diversitatea culturală sau pun capăt vieții altora împreună cu încheierea vieții proprii este, orice am spune, și un efect al educației. […]

Citește mai mult

Legislație arbitrară

Ordonanța de urgență (nr.49/2014) care modifică Legea educației (2011) lasă să se vadă din nou cât de arbitrare sunt reglementările din țara noastră. În 2010,  un grup a profitat de autoritarismul politic al momentului pentru a-și legifera interesele mercantile, iar un regim fără realizări s-a agățat de ocazie voind să ofere ceva cetățenilor. În 2014, un alt grup fructifică șansa de legiferare luând în seamă nemulțumirile în creștere, dar procedează analog. Și în 2010 și în 2014 nu contează faptul că o lege valorează împreună cu felul adoptării ei, că dreptul presupune nu numai legalitate, ci și legitimitate.  Iată, însă, datele. În 2011, în România se adopta, ocolind dezbaterea parlamentară și orice altă examinare responsabilă,  legea educației. Nu insist asupra anacronismului acestei legi, care lasă să se observe, de către cei dispuși să se informeze și să compare, antropologia sumară și pedagogia de conjunctură ce-i stau la bază. Nu insist nici asupra faptului că se așteaptă rezolvări de la o lege ce-și asumă că cei din învățământ (elevi, studenți, dascăli, deopotrivă) sunt ființe tentate de fraudă, care trebuie încolonate. Nu mă refer nici la propaganda săracă în cunoștințe ce acompaniază o lege care – așa cum au arătat oameni cu […]

Citește mai mult

Dezorientarea din învățământ

Dezorientarea din învățământ     Adoptarea de măsuri eronate în învățământul din România a devenit tradiție. Iată câteva exemple. Elevii se arată tot mai puțin pregătiți, iar autoritățile anunță întărirea controlului și pedepselor, ca și cum ordinele generează motivație. Continuând o idee greșită, la bacalaureatul din 2013 s-a întărit prezența camerelor de supraveghere, iar ministerul cere instituțiilor de forță să facă lumină, ca și cum educația vine din eficiența polițienească. Abandonul școlar, ce fusese adus în 2000 sub două procente, a explodat către două cifre, iar măsurile sunt de natura heirupismului. Se lansează un cod al dascălilor centrat pe sancționarea culpei,  ca și cum devoțiunea crește în funcție de sancțiuni. Universitățile  reintroduc examene de admitere, ca și cum nivelul de pregătire din învățământul superior este pătat doar de noii veniți. Între timp, s-a extins birocratizarea evaluărilor,  prin supunere la criterii eminamente cantitative, ca și cum  cercetarea științifică ar fi scop în sine, iar prestația academică se apreciază doar numeric. Accesarea programelor europene într-un sistem corupt a devenit criteriu de valoare profesională. Turismul academic trece drept indiciu de internaționalizare. Se anunță inovații ce nu există, sperându-se că efortul de investigație poate fi înlocuit cu găselnițe. Nepregătiții aduși în inspectorate și rectorate […]

Citește mai mult

Invățământul superior – încotro?

de Andrei Marga Orice țară care s-a reconstruit după Al Doilea Război Mondial și-a pus în ordine, în prealabil, universitățile. Germania, Japonia, China, Turcia sunt exemple la îndemână. Ideea era însă veche. Sfântul Scaun a creat rețeaua de universități din Europa pentru a-i reprezenta învățătura. Iar statele naționale au resimțit, la ora consolidării, că universitățile sunt adevărate locomotive pentru ele.  Doar că, între timp, ca fapt istoric, universitățile nu mai sunt locomotivele proiectelor naționale, ci mai curând promotori ai dezvoltării. Ar fi fost util pentru români ca și România să-și pună în ordine universitățile. Mai cu seamă că se făcuse încercarea în succesiunea Marii Uniri din 1918, când a existat o asemenea intenție, stinsă apoi sub lovitura extremismelor politice. Încercarea a fost reluată după 1995, dar s-a oprit din 2001. Ar fi util să se facă ceva și în zilele noastre, dar faptul, se vede bine,  întârzie. Din 2004 încoace universitățile au intrat în carcasa unei legislații eronate,  din care se iese greu. Dificultatea ține acum nu numai de epuizarea politicii în lupta dintre persoane, și nu între proiecte. Nu numai de slaba capacitate de a elabora o viziune coerentă, în locul măsurilor pe apucate. Au intrat în joc factori […]

Citește mai mult

Universitățile private astăzi

de Andrei Marga În 1997, ca ministru al Educației Naționale, am fost invitat să inaugurez moderna clădire a Universității „Dimitrie Cantemir” din București. Am dat curs invitației și nu am regretat. Făceam parte dintr-un guvern de coaliție, condus de Convenția Democratică, menit să pregătească România pentru obținerea invitației de a deschide negocierile de aderare la Uniunea Europeană (invitație care a și sosit, grație reformelor întreprinse, în decembrie 1999!). Majoritatea profesorilor universității  bucureștene făceau parte din opoziția de atunci. Cu toate acestea, am avut o cooperare de oameni maturi, care nu ignoră ceea ce îi desparte, dar știu să fructifice ceea ce îi unește. Atunci l-am cunoscut pe venerabilul fondator al universității, profesorul  Momcilo Luburici,  care reușise deja să atragă în instituție numeroși specialiști remarcabili. De atunci, l-am întîlnit încă de câteva ori, dar, în timp, impresiile inițiale  în ceea ce privește instituția pe care o inițiase mi-au rămas pozitive. Universitatea „Dimitrie Cantemir” mi s-a părut cea mai izbutită dintre inițiativele de universitate privată din România de după 1989. O preocupare de a se înzestra cu profesori autentici, de a-și asigura infrastructura proprie, de a nu repeta programele universităților publice, de a interacționa cu instituții din alte țări le-am socotit caracteristice. […]

Citește mai mult

Educația în derivă

Bacalaureatul 2013 a excelat prin sporirea măsurilor polițienești. Chiar dacă voi contrazice o opinie încă răspîndită, nu ezit să afirm că introducerea camerelor de supraveghere în sălile de examen în urmă cu doi ani a fost o stupiditate și că apelul ministerului educației actual la servicii secrete și procuratură pentru a face ordine consolidează eroarea. Cele două măsuri nu numai că sunt contraproductive, dar contrazic însuși scopul educației. Oricît de critici am fi față de moralitatea din România – și nu putem, din păcate, să nu fim – este abuziv să prezumăm oriunde tentația furtului. Persoane înstărite și intelectuali ce dau lecții fură vârtos, dar suspiciunea față de oricine este o eroare cu urmări grave, pe termen scurt și lung. Este de preferat și trebuie dezvoltată preocuparea pentru un examen curat, într-un sistem în care se asumă demnitatea persoanelor, elevi, studenți și profesori, deopotrivă. În Romania, un bacalaureat curat a fost realizat, cel mai recent, în1998, când a debutat preocuparea de a normaliza acest examen și de a face din el, precum în Franța sau Germania, examenul efectiv al maturității culturale și temelia profesiei. Atunci s-a trecut la transmiterea prin televiziune a subiectelor, în ziua fiecărei probe, s-au încrucișat examinatorii, […]

Citește mai mult

Cultura fotbalului

După un turneu final de campionat mondial de fotbal se pot trage multe concluzii cu privire la starea culturii. Aceasta nu numai pentru că fotbalul este cel mai popular sport, nu doar pentru că atrage cele mai multe investiții, ceea ce ar fi suficient, desigur. Fotbalul este un joc eminamente colectiv, în care contează formarea individuală a jucătorilor, pregătirea echipei, tactica din teren, cooperarea compartimentelor, directivele antrenorului, obiectivitatea arbitrilor, calitatea reglementărilor din campionat. În 2006, la invitația unui cotidian de atunci, am comentat meciurile turneului final. Debutam seria de articole (ulterior reunite în volum, în Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.473-545) cu eseul „Fotbalul ca logică”. Plecam atunci de la ideea că „fotbalul, mai mult decât alte sporturi de echipă, concretizează o veritabilă concepție cu privire la atingerea unui scop și are o logică lăuntrică, demnă de a fi observată și comentată” (p.476). Mă lăsam condus de reflecția unui manager de club din Anglia – „fotbalul nu este o chestiune de viață și de moarte – este mult mai important decât aceasta”. Am căutat atunci să văd în fotbal logica obținerii performanței, iar comentariile aveau acest orizont. După turneul final din Brazilia (iunie-iulie 2014), multe date […]

Citește mai mult

Pe Băsescu îl lasă memoria?

de Andrei Marga În interviul acordat în 2 septembrie 2013 pentru Adevărul Live, domnul Băsescu reia meditațiile sale imprecise și grotești despre învățământ, susținând, de data aceasta, că  „domnul Marga a motivat atunci (în 1998) spunând că nu au ce preda inginerii”, încât a propus desființarea unor școli profesionale. Menționez că, în guvernele în care am fost miniștri, am avut discuții cu dânsul, el pretinzând, între altele, un învățământ cu mai multe taxe, eu criticând starea trenurilor din acea vreme și absența autostrăzilor. Discuțiile au fost mai acute după ce, grație reformei făcute în anii anteriori „Educația și Formarea Profesională” au fost, deja în mai 2000, primul capitol al aderării la Uniunea Europeană închis cu succes de România, în timp ce „Transporturile” au fost trimise să facă reforme serioase. La vremea aceea, nu persoana mea îl interesa pe domnul Băsescu, cât creștin-democrații, pe care-i ataca din toate direcțiile. Am răspuns cu date precise (ultima oară în volumul meu România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011, pp.182-184) la melodia „desființării școlilor profesionale”, pe care domnul Băsescu o cântă a treia oară, falsificînd, cum îi este obiceiul, datele și atacând aiurea. Nu repet argumente aduse atunci, valabile și acum. Adaug doar că, în […]

Citește mai mult