Arhive pentru categoria Filosofie

Risc, nesiguranță, pericol

Mulți oamenii din zilele noastre sunt încurajați de acumulările pozitive din lume. Unii dintre ei, cu gândul la sporirea vertiginoasă a cunoștințelor, spun încrezători că am intrat în „societatea cunoașterii“ și putem fi optimiști, căci vor fi soluții la probleme. Destul de repede, ei au trebuit să admită că este nevoie nu doar de cunoaștere, ci și de înțelepciune pentru a trăi convenabil și, deci, de complementul „societății înțelepciunii“. Alții, observând creșterea posibilităților de comunicație, cred, plini de speranțe, că am fi în „societatea comunicațiilor“, în care nimeni nu e singur. La fel de repede, aceștia au trebuit să accepte că unde este comunicație nu este neapărat și comunicare și că avem nevoie de încă un complement – cel al „societății comunicării“. Destul de mulți salută emergența „societății postseculare“, dar își dau seama curând că, dacă religia nu este înțeleasă la propriu și nu există o convergență a religiilor, schimbarea nu aduce de la sine pacificare și mai multă disponibilitate de a-l ajuta pe cel în necaz, ci mai degrabă conflicte. Acumulările din jur pot fi însă straturi sub care se ascund realități deloc liniștitoare. De aceea, spirite mai perspicace au căutat să capteze mai conceptualizat – deci cu mai […]

Citește mai mult

Narcisism și lăcomie

În societățile actuale se strâng fapte incomode, care cer explicații și soluții ce ies din tipare deja exersate. Nu asistăm, bunăoară, pe înseși culmile modernității, la cultivarea conformismului, la exaltarea figurilor de carton, la înrolarea neașteptată în terorism, la strângerea de bogăție mult dincolo de nevoile persoanei, la expansiunea indiferenței? Astfel de fapte pot fi explicate, până la un punct, de științe – sociologia, economia, dreptul, pedagogia. Ceea ce se și întâmplă, dar sunt tot mai mulți cei care simt că fiecăreia îi scapă ceva. Ceea ce scapă pare să se joace la nivelul unor  structuri internalizate, greu accesibile cercetărilor factuale. Ele rămân mai accesibile acelor metodologii care, plecând de la constatări empirice, modelează și propun rezolvări. Pe această direcție, încurajați de succesele psihologiei (în școlile ce modelează date plecând de la empatie, sau de la psihanaliză, ori de la cogniție) unii autori caută tipurile de personalitate, pentru a deriva apoi, din examinarea acestora, nu numai comportamente, ci și ceea ce se petrece în întregul societății. Procedeul suscită reserve justificate, întregul fiind totdeauna mai mult decât suma părților în cauză. Nu poți deriva, să zicem, macrofenomene, precum specificul popoarelor, conflictele de sisteme sociale, luptele marilor partide, revoluții și reforme, din […]

Citește mai mult

Ieșirea din indiferență

Indiferența înseamnă a privi chestiuni grave, ce ating soarta altora, ca oarecari și a trece pe lângă ele. Bunăoară, indiferență înseamnă a nu vedea sărăcia și lipsurile ce lovesc în jur, a nu observa că viața multor oameni se reduce la suferințe, că se comit hoții și nedreptăți, că impostura a luat sub control instituții, că ameliorările sunt rare, că efortul onest nu are trecere, că destui decidenți sunt nepregătiți. Nu este ceva nou în toate acestea. Ne amintim aproape spontan tulburătoarea nuvelă Proștii, a lui Liviu Rebreanu. Oameni umili își pregătesc cu mult timp înainte o călătorie cu trenul spre a-și rezolva treburi de viață, așteaptă apoi un tren care circulă rar, pe peronul improvizat. Trenul vine, ei nu apucă să urce și rămân să-și consume singuri necazul. Sau mărturisirea plină de sugestii a pastorului Niemöller. Spre a-i aresta, “naziștii au venit mai întâi pentru comuniști, iar eu nu am ridicat glasul deoarece nu eram comunist. Apoi au venit pentru evrei, iar eu nu am ridicat glasul căci nu eram evreu. Apoi au venit pentru sindicaliști, iar eu nu am ridicat glasul deoarece nu eram sindicalist. Apoi au venit pentru catolici, iar eu nu am ridicat glasul căci eram […]

Citește mai mult

Ceea ce lipsește

  Conștiința a ceea ce lipsește, dar ar putea fi, este propriu-zis europeană. Adesea ea a fost stilizată în forma distincției dintre a fi și a trebui. Uneori a alunecat în utopii și s-a discreditat, dar realitățile o recuperează de fiecare dată. În vremuri mai noi această conștiință a dus la abordări  critice ce raportează societățile moderne la baza de legitimare din care se revendică. Pe această direcție s-a profilat cel mai mult Școala de la Frankfurt, care a contrapus realităților principiile (demnitatea umană, de pildă) și valorile (libertatea, dreptatea, etc.) încorporate în constituții. Nu de mult, cel mai profilat filosof de astăzi a privit relația dintre științe, filosofie și religie din punctul de vedere al exprimării a ceea ce lipsește modernității (Jürgen Habermas, Ein Bewusstsein von dem, was fehlt, 2008). Oricare ar fi idiosincraziile, nu se poate tăgădui că Școala de la Frankfurt a avut dreptate. Societatea modernă a adus cu sine democrația liberală, care are întinse consecințe benefice, dar democrația conține ceva ce o face vulnerabilă la asalturi din sânul ei. S-a trecut la producția industrială de masă, dar discrepanțele sociale au rămas mari. Se prelucrează materiale pe scară fără precedent, cu tehnologii mai performante ca oricînd, dar […]

Citește mai mult

  Lipsa viziunii

Aplicarea Declarației de la Bologna (1999) – axată pe distincția licență, master, doctorat, pe asigurarea calității și pe crearea dimensiunii europene a educației –  a luat un curs îndoielnic după 2003. Reducerea necondiționată a duratei studiilor, diminuarea disciplinelor magistrale, reducerea conceptelor la  instrucțiuni operaționale, prevalența evaluărilor cantitative, convertirea cadrului didactic în funcționar și a studentului în client nu se găsesc în prevederile Declarației de la Bologna. Câțiva care eram atunci în conducerea European University Association am reacționat. Replica unui prețuit coleg din nordul continentului a dat de gândit: veți avea câștig de cauză dacă dispuneți de o viziune pe care să o opuneți preluării  Declarației într-o aplicare neoliberală! Altfel, ceea ce spuneți vor rămân simple observații. Nu am răspuns pe loc acestei sugestii prin enunțarea unei viziuni alternative, chiar dacă îmi formulasem una, sprijinită pe opțiunile din Magna Charta Universitatum Europaeum (1988), pe care o apărasem în reuniuni internaționale (la Würzburg, în 2002, între altele). Tema m-a frământat, însă, și am abordat-o cu diferite ocazii. L-am avut oaspete la Cluj-Napoca pe președintele American Council on Education, cu care am discutat îndelung (vezi David Ward, Bologna Process. An American Perspective, 2008), am susținut o conferință la universitatea din Reykjavik (2005) pe […]

Citește mai mult

Când comunicăm?

Recent, câțiva străini reveniți pe aceste meleaguri erau uluiți de cantitatea de zvonuri, bârfe și atacuri din declarații publice și mărturiseau că după două zile au renunțat să urmărească ce se întâmplă. Credința lor că media asigură comunicarea s-a simțit, și ea, contrazisă. Observația ar putea suscita, singură, o reflecție asupra comunicării. Nu mai insist asupra faptului că aparținem democrațiilor actuale, iar democrația este legată de un anume fel de comunicare – ceea ce ar putea pune pe gânduri. Plec însă de la observația că, la noi, despre comunicare se discută acum la fel de mult ca și despre politică sau economie. Comunicarea a devenit specializare universitară și sunt rațiuni să ne imaginăm că o cultură a comunicării a prins deja rădăcini. Dar mă tem că, dacă vom persevera cu examinarea, vom întâlni doar încă un paradox. După ce avem tot mai mulți politologi, dar politica o duce din rău în mai rău, tot mai mulți economiști, dar economia indigenă este în cea mai gravă criză, tot mai mulți istorici, dar operele ce contează se dau în altă parte, vom constata că avem absolvenți de studii de comunicare ca niciodată, dar în jur proliferează monologuri. În societate, de fapt, sporește […]

Citește mai mult

Conducerea împărtășită

Exercitarea conducerii se mișcă pe meleagurile noastre între autoritarism și inacțiune. În primul caz, vârfurile intervin adesea depășind cadrul reglementărilor; în al doilea, stări de lucruri inadmisibile sunt lăsate să treneze în numele răspunderii tuturor. Prea rar, autoritatea și cultivarea opiniei cetățenilor se unesc în acțiuni. Iar impresia generală ce se degajă este cea a neputinței. În vreme ce în democrații care se respectă desemnările în posturi cheie (demnitari ai statului, directori de servicii importante, consilieri principali, de pildă) și programele ce se pun în lucru trec măcar prin comisiile unui for public, la noi se admite că “șeful își face echipa”, ca și cum deviza ar fi inocentă, sau că “șeful are proiectul lui”, ca și cum acesta nu ar avea nevoie de dezbatere. Tradiții monarhice sau practici ale dictaturilor au revenit pe nesimțite în noile democrații. La polul opus, sunt probleme presante de rezolvat – precum reluarea investițiilor industriale, ameliorarea infrastructurii, limitarea sărăciei, debirocratizarea etc. – dar răspunderea este pasată de la unii la alții, încât soluțiile sfârșesc, în cazul bun, în promisiuni. Cu un echilibru bugetar fetișizat, chiar dacă este la nivel jos, și sub pretextul greutăților apărute, se stăruie de fapt într-o evoluție chinuită. Pe terenul […]

Citește mai mult

Dincoace de „prealabilul” blagian al cunoașterii

Cum se știe, tânărul Hegel a legat filosofia de libertatea gândirii, în virtutea căreia gândirea este liberă și trece continuu dincolo de „limitările” pe care le întâlnește. Dacă așa stau lucrurile, atunci nu poate fi un sfârșit al filosofării. Mai este însă loc pentru inițiative noi în filosofie? În perioada postbelică, la această întrebare s-a dat un răspuns plin de urmări: există o concepție filosofică cuprinzătoare în care sunt conținute adevărurile generale de care este nevoie și care lasă în urmă concepții rivale ca simple „momente”. Optica aceasta, datorată, până la urmă, tot lui Hegel, a fost îmbrățișată ca adevăr ce nu ar mai avea nevoie de discuție. Rezultatul general a fost concentrarea reflecției filosofice asupra „valorificării moștenirii culturale” în optica unei filosofii oficializate. Acest rost atribuit filosofării avea să fie întărit, odată cu cotitura din 1971 a regimului politic, spre un fel de naționalism, care a stimulat etalarea tradiției filosofice naționale. „Valorificarea moștenirii culturale” a trecut astfel încă o dată înaintea „elaborării filosofice proprii”. Este interesant faptul că „valorificarea” a rămas înaintea „elaborării” mult dincoace de 1989, până astăzi. În regimul anterior, cu excepția câtorva personalități care și-au dus mai departe unele gânduri din perioada interbelică, precum Constantin Noica, […]

Citește mai mult

Sofisme ce țin în loc

Democrația este legată de circumscrierea „sferei publice” ca spațiu în care persoane mature schimbă argumente pe chestiuni de interes general. „Eu pot să mă înșel, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună avem de găsit soluția” este deviza. Nu este democrație unde nu se dă curs soluțiilor mai bune. Argumentarea sănătoasă este parte a acesteia. Ce ar fi să observăm, însă, felul în care se argumentează?  Să intervenim în dezbateri, dar și să privim felul în care se discută? Dacă privim starea argumentării în viața publică din România actuală,  atunci trebuie să spunem că, dincolo de prestații insulare, se trăiește o costisitoare sărăcie. Argumentarea este puțină, cea sănătoasă este rară, iar dezbaterea publică este ocolită. Cu optzeci de ani în urmă, Mihail Sebastian vorbea de „cultura de brutalități și tranzacții”, cu „idei nervoase și exclusive”,  ce „nu rabdă trecerea de pe un plan pe celălalt”, în care interlocutorii obosesc în fața preciziei și rigorii. Cât de departe suntem? Presa scrisă și vocile publice s-au redus. Aceasta nu doar datorită expansiunii internetului, ci și ca urmare a declinului încrederii în analize. Jurnalistul, de pildă, și-a pierdut autonomia în urma schimbării bazei economice – care este controlată vizibil de autorități și […]

Citește mai mult

 Dincoace de raționalismul lui D.D.Roșca

Ediția în trei volume a scrierilor lui D.D.Roșca – Opere filosofice (Editura Academiei Române, București, 2012-2014) – îngrijită de Vasile Muscă, mă face oarecum nostalgic, un pic melancolic și mă determină la o explicitare. Nostalgia se leagă de două fapte. Primul este cel al amintirii profesorului D.D.Roșca, care, în 1966-1967, înainte de a se retrage la pensie, a mai predat la anul I al promoției mele de studenți în filosofie și sociologie de la Universitatea Babeș-Bolyai cursul de istorie a filosofiei antice. Nu antichitatea elină era atunci interesul nostru primordial, căci tocmai apăreau traducerile din Hegel, mult mai incitante, pe care D. D. Roșca le coordona, dar și filosofii Greciei antice retrăiau printre noi grație exactelor analize și plasticelor formulări ale profesorului. Al doilea fapt este cel al apetitului nestăvilit pentru lectură al acelor studenți, care se întreceau să epuizeze fondul de la Biblioteca Centrală Universitară și să lupte cu textele lui Leon Robin, Ueberweg-Heinze sau Höffding, pentru a nu le scăpa ceva. Pe atunci, complexul pe care îl aveai deoarece nu ai apucat să citești o carte anume îți compromitea odihna nopților și orice altceva. Vasile Muscă, asistentul de odinioară, profesorul de azi ce încheie de fapt disciplina la […]

Citește mai mult

De la animal la om

Reflecţia organizată asupra vieţii oamenilor a debutat după război cu cartea Dialektik der Aufklärung (Amsterdam, 1947). Oarecum de aşteptat, aceasta a pus în discuţie adevărurile tradiţiei. Prin sintagme şocante – “umanitatea a intrat de fapt într-o nouă barbarie” şi, odată ce se „confundă inteligenţa cu adversitatea faţă de spirit”, se desfăşoară „neobosita autodistrugere a iluminismului” –, Horkheimer şi Adorno chemau oamenii la autoexaminare. Teza centrală a cărţii – după care „supunerea a tot ceea ce este natural de către subiectul stăpân pe sine culminează, în cele din urmă, tocmai cu dominaţia a ceea ce este luat orbeşte ca obiectiv, a naturalului nud (blind Objektiven, Natürlichen)” – părea multora ermetică. Nu părea, însă, ermetic şi Kafka, până s-a perceput adâncimea interogării condiţiei individului într-o lume ce sporeşte alienările? Nu rămâne încifrat adesea Thomas Mann, cu viziunea transformării inteligenţei în sursă a acţiunilor diabolice? Ne aflăm, de fapt, în aceste opere, în faţa acelei formule a artei şi a filosofiei ce prinde ceea ce s-a petrecut în modernitatea târzie – o distorsionare a înseşi inteligenţei, raţiunii şi iluminării – şi anticipează riscurile. Îngrijoraţi de distorsiunile lumii civilizate, cei doi autori interogau felul în care oamenii se raportează la natură. Observaţia lor era […]

Citește mai mult

Pragmatismul reflexiv (Încercare de construcție filosofică)

Filosofia este gândire ce caută neîncetat temeiuri, dar nu se reduce la căutare, căci le identifică. Ea se sedimentează în răspunsuri și, deci, în construcții conceptuale. Pe de altă parte, filosofia se transmite, împreună cu istoria ei, noilor generații, dar există în măsura în care fiecare generație și-o asumă și contribuie cu noi observații și concepte la edificiul ei. Am predat istoria filosofiei contemporane, filosofia istoriei, filosofia socială și logica generală (teoria argumentării). Acestea au fost disciplinele pe care le-am avut în portofoliu pe parcursul carierei. La ele s-au adăugat, în timp, în funcție de solicitările universităților, pragmatismul american, filosofia unificării europene, religia în era globalizării, metodologia și argumentarea (Cluj-Napoca), cotitura culturală (München),  criza europeană și universitatea europeană (Ierusalim), creștinismul și iudaismul (Montpellier), relativismul și consecințele sale (Viena), filosofia lui Habermas, teologia și filosofia lui Ratzinger,  metanarativii actuali (București), alternativele Europei, globalizare și geopolitică, comunicare și societate. Ca efect, scrierile mele au fost precumpănitor de exegeză filosofică și analiză a felurilor de a gândi și de a exista. Student fiind, am fost impresionat de cultura filosofică sincronizată a lui Mircea Florian, de sagacitatea lui Herbert Marcuse în a explica ceea ce se petrece în societatea din jurul său și, ca […]

Citește mai mult

Răul ca problemă

Ne întlnim cu răul în multiple ipostaze. Bunăoară, săptămâna în curs a fost a decidenților ultimei decade, care au traficat funcții publice, în vreme ce tăiau anapoda din veniturile angajaților. Se văd acum bine roadele confuzionării sistematice a valorilor și ale ascensiunii diletanților, într-o societate ce luptă cu sărăcia. Se mai vede cum unii îi împiedică pe alții să-și valorifice pregătirea, discreditându-i în toate felurile, într-o țară ce are nevoie de inovație ca de oxigen. Nu de mult, un aviator a fost ars de viu, iar un ziarist a fost decapitat. Recent, s-au comemorat atrocitățile de la Auschwitz. Răul este prea răspândit ca să mai fie nevoie de multe exemple. Dar nu cumva, tocmai de aceea, îl nesocotim și ne preocupă prea puțin? Poate că ar trebui întoarsă foaia și văzută nu numai fața acceptabilă a realității, ci și cea în care răul își face de cap. O autoare sensibilă la suferință (vezi Susan Neiman, Evil în Modern Thought. An Alternative History of Philosophy, Princeton University Press, 2002) a și propus, de pildă, rescrierea istoriei filosofiei din punctul de vedere al abordării răului. Numai așa, filosofia devenită canonică ar mai putea fi pusă în legătură cu istoria trăită. În orice […]

Citește mai mult

Ce revine Europei?

În zilele săptămînii trecute, în Europa și pe alte continente, s-a marcat aniversarea eliberării, în urmă cu șaptezeci de ani, a lagărului de concentrare și exterminare de la Auschwitz. Momentul nu este deloc oarecare. Auschwitz-ul a fost vârful tragediei maxime a istoriei, iar istoricii germani au adus argumente pentru această evaluare: pentru prima oară un stat, prin șeful său juridic responsabil, a decis exterminarea unei întregi populații, incluzând copii, femei, bătrîni, și a pus în aplicare decizia cu toate mijloacele statului, incluzând organizarea industrială a exterminării, cu instrumentele științifice disponibile (Eberhardt Jaeckel). Exterminării ce a avut loc la Auschwitz-Birkenau i-au căzut victime luptători din rezistența poloneză, prizonieri sovietici (cărora li s-a aplicat asasinarea prin gazare) și, pe scară covârșitoare, evrei din diferite țări. Exterminării aplicate de nazism i-au fost victime germanii socotiți handicapați, apoi oameni aparținând mai multor națiuni, cea mai mare parte fiind evreii. Este limpede că este vorba de o tragedie maximă în consecința puterii exercitate malefic, de partea cea mai degradată, moral și civic, a societății (Thomas Mann). Ea interesează nu doar evreii, ci întrega comunitate a ființelor raționale. Pe de altă parte, în consecința tragediei pe care Auschwitz-ul o simbolizează și pentru ca asemenea tragedii să […]

Citește mai mult

Pragmatismul reflexiv

Atunci cînd am lansat a treia ediție a volumului Introducere în filosofia contemporană (Editura Compania, București, 2014, 656 p.) un ziarist prestigios m-a întrebat unde mă inserez filosofic printre filosofiile evocate. În definitiv, nu poți scrie nici istoria filosofiei fără a angaja o filosofie. Nu poți, în general, ajunge la exprimări fără o filosofie, fie ea și subiacentă.  Am avut atunci la dispoziție timp doar pentru a schița răspunsul meu: filosofarea mea poate fi numită, în taxonomiile existente, pragmatism reflexiv.  Acum răspund ceva mai detaliat, în două articole legate– primul, întitulat Pragmatismul reflexiv, al doilea, sub titlul Revenirea la sens. Aduc aici în formă mai eliberată de context și mai orientată spre concepte autoprezentarea pe care am făcut-o în conferința Die Funktion der kritischen Theorie im Transformationsprozess Osteuropas pe care am susținut-o la Universitatea din Erlangen (tipărită în Cristian Alvarado, Philipp Echinger, Hrsg., Identität und Unterschied. Zur Theorie von Kultur, Differenz und Transdifferenz, Transcript Verlag, Bielefeld, 2010, pp.263-275, în românește în Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.431-458), ce lămurește ascendența mea în tradiția „teoriei critice” și profilarea în cadrul ei.   Pragmatismul reflexiv   Charles S.Peirce a pus în mișcare pragmatismul ca filosofie cu celebra „maximă […]

Citește mai mult

Conceptualizări ale lumii postglobalizate

 Au început, totuși, eforturile de articulare a alternativelor la societățile timpului nostru. Economiștii trag consecințe din tendințe puse în mișcare de criza izbucnită în 2007, pe care le extrapolează. Teologi reprezentativi vorbesc de nevoia de a complementa globalizarea cu o etică adecvată. Unii autori au în vedere o societate ce corectează tendințe nemulțumitoare din societățile existente. Sînt și anticipări ale noii constelații internaționale. Să le examinăm pe rînd, considerînd abordări prototipice. Impresia dominantă a celor care reflectează asupra societăților existente este cea a accelerării schimbărilor aduse de globalizare. „Starea lumii – ni se spune –  se schimbă în mare viteză, atît din punct de vedere cantitativ (rarefierea resurselor naturale, noua distribuție a bogăției, demografia), cît și calitativ (tehnologii invazive, evoluția legăturilor sociale și a reprezentărilor, insecuritatea crescîndă a transporturilor de bunuri, de persoane și de informații, redistribuția puterii statelor, probleme puse de creștere…)” (Philippe Baumard, direction, Questions de futur. 108 experts et decideurs francais relevent le defi, CNRS Editions, Paris, 2012, p.17-18). Schimbările complicate și rapide fac din „reziliență” – capacitatea comunităților de a înfrunta schimbările, provocările și pericolele – tema centrală de investigație a unor instituții importante. Asemenea investigații se întreprind astăzi în țările de referință. Așa cum atestă […]

Citește mai mult

Ce vine după globalizare?

      Cuprins: Abordarea istorică a globalizării Orizontul globalizării Recuperarea viitorului Transcenderi ale globalizării Alternative la globalizare Conceptualizări ale lumii postglobalizate Societatea postglobalizată     Abordarea istorică a globalizării Globalizarea înseamnă extinderea la maximum a pieței pe care se valorifică produsele, prin demontarea barierelor în fața circulației libere a bunurilor, persoanelor, serviciilor. Ea transformă oamenii într-o populație numeroasă, guvernată de reguli simple ce fac abstracție de condițiile de spațiu și timp și par a fi, prin înlăturarea oricărei limitări puse libertății, însăși „triumful rațiunii” și, ca urmare, „sfârșitul istoriei”. Maximumul vizat este lumea, încât francezii vorbesc de „mondializare”, sau globul terestru, iar americanii vorbesc de „globalizare”. Globalizarea este altceva decât internaționalizarea (vezi mai larg Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2014, pp. 13-25), care înseamnă trecerea unui bun de la o națiune la alte națiuni. Internaționalizarea rămâne diferită de globalizare și atunci când include un transfer în serviciul competitivității pe piața lărgită. Dar dacă se atinge maximumul, mai poate surveni ceva care să nu fie ceea ce este deja? Putem depăși maximumul? Nu cumva logica ne interzice să vorbim despre ceea ce este mai mult decât cel mai mult? Există un „dincolo” pentru globalizare? Răspunsul […]

Citește mai mult

O scriere filosofică de cotitură

După ce ani la rînd a adus obiecții la filosofia „școlii de la Frankfurt” , la începutul anilor nouăzeci  Joseph Cardinal Ratzinger și-a schimbat evaluarea. Ocazia a fost tocmai relectura celebrei cărți a lui Adorno și Horkheimer, Dialektik der Aufklärung (tipărită, după cîțiva ani de la redactare, mai întîi la editura Querido, Amsterdam, 1947) și, înainte de toate, evenimentele petrecute între timp în societățile modernității tîrzii. Această scriere a captat – precum, în cursul unui mai bine de un secol, scrierile care au suscitat dezbaterile: Fenomenologia spiritului a lui Hegel sau Critica economiei politice a lui Marx sau Despre geneologia moralei a lui Nietzsche sau Economie și societate a lui Max Weber sau Parlamentarismul astăzi a lui Carl Schmitt sau Ființă și timp a lui Heidegger sau Krisis a lui Husserl sau Sistemul societăților moderne a lui Parsons  sau Societatea societății a lui Luhmann sau Teoria acțiunii comunicative a lui Habermas –  probleme de importanță crucială trăite în societățile moderne și originate în fundamentele lor. Poate mai mult decît unele dintre scrierile amintite, care au jalonat discursul crizei modernității, Dialektik der Aufklärung a anticipat ceea ce se petrece astăzi în societățile modernității tîrzii. Să luăm act de noua evaluare a […]

Citește mai mult