Arhive pentru categoria Istorie

O scriere monumentală

Știm prea bine că lumea în care trăim schimbă felurile de scriere a istoriei. De aceea, spre exemplu, un om cu rigoarea profesiei de istoric, precum Harald Zimmermann (Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1996, pp.1-22), sublinia nevoia urcării de la istoria cantităților, ce domină tradiția scrisului istoric, la „istoria calitativă”. Sub acest termen, peste care se trece prea grăbit de către istoricii regiunii, este vorba de istoria realizărilor exemplare în materie de instituții, descoperiri și creații, nivel de viață, deschidere spre lume. După părerea mea, apelul acestui cunoscător profund al istoriei de la Carpați se cuvine complementat cu apelul la intrarea în istoria factuală a comunităților, prin recurs la surse certe. O asemenea istorie factuală a comunităților din Transilvania ne-o oferă astăzi, într-o scriere monumentală, Ladislau Gyemant și echipa care l-a secondat – Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureșan și Amalia Gyemant (pentru indici și ilustrare) – cu lucrarea Conscripția fiscală a Transilvaniei din anul 1750 (Editura Enciclopedică, București, 2009-2016). Ne aflăm, în acest moment, după publicarea, în 2009, a primului volum din lucrare, în două părți, însumând 2550 de pagini, și, în 2016, a celui de al doilea volum, în trei părți, însumând 2462 […]

Citește mai mult

Discreția celui mai bun

Desigur că vorbind despre Ladislau Gyemant, în joc este și o componentă sentimentală. Mă grăbesc să adaug, însă, că aceasta nu este importantă aici. Căci, deși am parcurs cei cinci ani de studii de licență în aceeași ani, abia ne salutam. Explicația poate părea surprinzătoare acum, dar eram preocupați să câștigăm competiția cu noi înșine și cu alții, parcurgând avizi cărți cu nemiluita în neuitata Bibliotecă Centrală Universitară de atunci, încât ne uitam unul la altul pentru a observa cum procedează celălalt, nu pentru confesiuni. În Facultatea de Istorie și Filosofie, care ne reunea la Universitatea “Babeș-Bolyai în vremea “micii liberalizări a României” de după 1964, nu era loc  pentru superficialitate profesională și pentru aranjamente salvatoare (părinți bine plasați, pile etc.). Nu știam decât că ceea ce prestăm în seminarii și, credeam noi, ceea ce scriem, poate să ne reprezinte. Mulți dintre noi ambiționam să ajungem în preajma celor mai prestigioși profesori. În 1970, la comisia de repartizare a istoricilor, ce a avut loc la Iași, Ladislau Gyemant, șeful de promoție pe țară, titlu care atunci spunea ceva, a luat postul de la Institutul de Istorie din Cluj. Înțelepciunea rectorului de atunci, Stefan Pascu, a fost premonitorie luându-și un colaborator […]

Citește mai mult

Europa actuală și războiul mondial

O nouă ideologie, ai cărei promotori sunt dominați de trecut până la a nu mai gândi ce se petrece astăzi, s-a instalat tacit. Se argumentează reflex, mai curând în clișee, adesea în pofida stărilor de lucruri. Trecutul se instrumentează pentru a abate atenția de la problemele zilei. Ca exemplu, teoria „războiului civil european” a devenit nucleul unei viziuni improvizate, luată însă ca orientare. Se consideră că războiul din 1917-1945 ar explica ceea ce s-a petrecut în Europa Centrală și Răsăriteană până în zilele noastre. Ne-am mișca, cum s-a spus, înăuntrul unui „trecut care nu vrea să treacă”. În fapt, trăim noi realități, iar după 2010, suntem într-o lume în schimbare, inclusiv în raport cu cea la care s-a ajuns, în mod salutar, în 1989, chiar dacă interpretările sunt inerte. După 1989, cel puțin, am intrat într-o lume ce pretinde noi delimitări. Aceasta deoarece problemele vieții de astăzi – oricât caută și la noi autori travestiți în istorici de ocazie să impună – nu mai sunt cele de cu multe decenii în urmă, actorii situațiilor sunt diferiți, pericolele sunt noi, iar soluțiile nu pot fi construite cu analize întoarse cu fața spre trecut. Din aceste motive, și din multe altele, extrapolarea […]

Citește mai mult

Viața în era digitală

Grație digitalizării, fiecare poate obține informații asupra evenimentelor în timp real și fără intermediar. Rețeaua comunicațiilor s-a extins până la a face imposibilă insularizarea propriu-zisă a vieții persoanei. Chiar dacă impactul digitalizării este vast, în jurul acesteia stăruie încă destulă ceață. La început au explodat vederi cam utopice, care voiau să acrediteze ideea după care computerele ar prelua conducerea societății. Se poate vedea prototipul acestei abordări într-o celebră carte a lui Ray Kurzweil (The Age of Spiritual Maschines: When Computers Exceed Human Intelligence, 1999), care a inspirat și la noi autori luați ca reper. Mai recent, au intervenit însă analize realiste, familiarizate cu cercetarea societăților. Mă gândesc, desigur, în primul rând, la intervenția celui mai profilat filosof al timpului, Jürgen Habermas, care arăta, pe drept, că prin digitalizare – ce urmează descoperirii scrierii și inventării cărții, ca a treia inovație epocală în media – problemele „vieții publice” nu numai că nu dispar, dar Internetul nu “știe” deocamdată cum să le abordeze. “Dimpotrivă, Internetul, în momentul de față, distrage atenția și risipește (dispels)”. Ne putem aștepta ca Internetul să extindă informarea, dar comunicarea în care se articulează în mod rațional “interesul public” este mult mai complicată și intră în alt registru […]

Citește mai mult

Grecia și restanțele Europei

Jürgen Habermas critică sever acordul formal la care s-a ajuns în cazul crizei financiare și economice din Grecia. Argumentele sale, expuse într-un articol recent și într-un interviu memorabil din The Guardian (16 iulie 2015), citat acum pe mapamond, și sunt dintre cele mai grave puse în discuție. Reacția celui mai profilat gânditor de astăzi vizează procedura adoptării acordului dintre reprezentanții Uniunii Europene și cei ai guvernului elen. Aceasta ar fi redus Grecia la statutul unui „protectorat” și atestă „falimentul (bancrupcy)” Consiliului European, care nu a promovat „principiile democratice ale Uniunii Europene”. Nefiind altceva decât o „mixtură toxică de reforme structurale necesare ale statului și economiei și de impuneri (impositions) neoliberale”, acordul nu are cum să dea rezultate. Nici măcar ceea ce un bancher precum Mario Draghi a ajuns să ceară (vezi Suddeutsche Zeitung, 17 martie 2015), anume, mai multă „responsabilitate democratică (more democratic accountability)” în chestiunile financiare, nu a mai contat. Pe deasupra, nu se poate aplica un acord când un semnatar îl consideră din capul locului inacceptabil. Fără „restructurarea datoriilor”, grecii nu vor putea niciodată să achite datoria uriașă ce li se pune pe umeri, fie și lăsând la o parte faptul că nu este lămurit unde s-au dus […]

Citește mai mult

Europa actuală și războiul mondial

O nouă ideologie, ai cărei promotori sunt dominați de trecut până la a nu mai gândi ce se petrece astăzi, s-a instalat tacit. Se argumentează reflex, mai curând în clișee, adesea în pofida stărilor de lucruri. Trecutul se instrumentează pentru a abate atenția de la problemele zilei. Ca exemplu, teoria „războiului civil european” a devenit nucleul unei viziuni improvizate, luată însă ca orientare. Se consideră că războiul din 1917-1945 ar explica ceea ce s-a petrecut în Europa Centrală și Răsăriteană până în zilele noastre. Ne-am mișca, cum s-a spus, înăuntrul unui „trecut care nu vrea să treacă”. În fapt, trăim noi realități, iar după 2010, suntem într-o lume în schimbare, inclusiv în raport cu cea la care s-a ajuns, în mod salutar, în 1989, chiar dacă interpretările sunt inerte. După 1989, cel puțin, am intrat într-o lume ce pretinde noi delimitări. Aceasta deoarece problemele vieții de astăzi – oricât caută și la noi autori travestiți în istorici de ocazie să impună –  nu mai sunt cele de cu multe decenii în urmă, actorii situațiilor sunt diferiți, pericolele sunt noi, iar soluțiile nu pot fi construite cu analize întoarse cu fața spre trecut. Din aceste motive, și din multe altele, extrapolarea […]

Citește mai mult

Urmări ale “Marelui Război”

Chiar dacă schimbările sunt rapide și sub privirile noastre, societățile actuale nu se pot înțelege fără trecut,. Aceasta fie și din rațiunea simplă că se trăiește în cadre instituționale și de gândire  lăsate în urmă de generații anterioare. Spunând aceasta, nu este vorba de a dizolva prezentul în trecut și de a-i face pe cei de odinioară responsabili de inerțiile, confuziile și nepriceperea de azi. Este vorba doar de a câștiga repere pentru a face sigură cunoașterea  a ceea ce se petrece acum. Cele mai multe dintre situațiile cu care ne confruntăm  astăzi vin, desigur,  din ceea ce fac sau nu contemporanii. Unele vin însă și din istorie, dintr-un timp mai lung. Urme ale Primului Război Mondial sunt astfel printre noi. De aceea, aniversarea unui secol de la conflagrația din 1914-18 ar trebui să fie o reflecție asupra a ceea ce a rămas din experiența războiului și afectează lumea actuală, nu doar o consemnare calendaristică. Ce face din Primul Război Mondial un prag pentru cei care trăiesc astăzi? Să luăm în considerare câteva  evaluări demne de încredere.  Eric Hobsbawn (The Age of Extremes.1914-1991, Abacus, London, 1995) pune în prim plan extinderea efectiv mondială a confruntării și „masacrele” fără precedent pe […]

Citește mai mult

Pogromul de la Iași (1941)

Istoriografia din țară a adus recent în prim plan o tragedie rămasă confuză, dar invocată adesea pe plan internațional: pogromul de la Iași, din 1941. Am în vedere volumul bilingv, coordonat de Carol Iancu și Alexandru Florin-Platon, Pogromul de la Iași și Holocaustul în România. Le  Pogrom de Iași et la Shoah en Roumanie (Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015, 364 p.). Aici se face, în premieră, efortul de a circumscrie ceea ce s-a petrecut în metropola Moldovei în zilele de 28-30 iunie 1941, după declanșarea de către Germania nazistă a războiului din Răsărit și alăturarea regimului lui Ion Antonescu la acțiunea împotriva Uniunii Sovietice. În timp, au fost, desigur, referințe la acțiunea regimului și a forțelor legionare, asistată de trupe germane, cu concursul unor locuitori ai urbei, în urma căreia au fost omorâți mii de evrei, într-un oraș cu majoritate tradițională evreiască. Efectivul victimelor a rămas în discuție, de la 2000, cum declara la un moment dat Nicolae Ceaușescu, la peste 14000, cum consemnează unii membri ai comunității  evreiești din Iași. Desigur,  și viața unui singur om ar trebui să conteze, încât, dincolo de controversa cifrelor, pe care și acest volum o lasă deschisă, problema este reconstituirea unei […]

Citește mai mult

Urmări ale Shoah

Istoria tragediei de la Auschwitz – a cărei încheiere lumea civilizată o rememorează în 27 ianuarie 2015 printr-o reuniune a unor personalități internaționale la fața locului  – este deja scrisă. Ceea ce se discută este în principal interpretarea ei. Explicarea destructivității de atunci nu s-a  încheiat. Pe de altă parte, repercusiunile acestei tragedii sunt de pondere istorică universală. Astăzi, Europa continuă să fie confruntată cu întrebarea dacă despărțirea de trecutul conflagrațiilor pornite din sânul ei a fost dusă până la capăt. Din aceste rațiuni, am împărțit răspunsurile mele la întrebările ce se pun în articole – Aspecte istoriografice, Explicația destructivității, Urmări ale Shoah și Ce revine Europei din experiența Auschwitz-ului? – ce se pot citi și separat. Care au fost urmările de importanță istoric-universală ale tragediei ce a atins culmea la Auschwitz? Ce efecte au fost în conștiința de sine a umanității? Ce revine Europei din tragica experiență? Aici răspund succint la aceste întrebări. Cine citește memoriile lui Nahum Goldmann poate reține mărturisirea că – în condițiile controlării informațiilor de către naziști, atunci cînd cineva sosit din Germania (Gerhard Rieger) a putut aduce  știrea că se plănuia „soluția finală”, iar apoi au venit primele confirmări ale exterminării din lagărele de […]

Citește mai mult

Urmări ale terorismului actual

Atacarea redacției „Charlie Hebdo”, din Paris, ne arată că terorismul ultimelor decenii și-a dezvoltat caracteristicile. De-a lungul timpului, el a fost sprijinit dinăuntrul unor state. Acum, mișcările teroriste vor să-și constituie un stat – „Statul islamic”. Fiind pregătite militar, alimentate financiar și inspirate (după cum mărturiseau atacatori din capitala Franței) de personalități religioase, acțiunile lor se reduc și mai puțin la gesturile unor răzleți. În plus, aceste mișcări cuprind tot mai mult descendenți de imigranți și chiar indigeni. Vedem tineri din Franța, Anglia sau din alte alte părți, care se înrolează în rețele teroriste din Orientul Mijlociu pentru a ataca țările părinților lor. Aceste rețele sunt răspândite difuz în aglomerații urbane, încât pot acționa neașteptat. Loviturile lor se îndreaptă tot mai vizibil către valorile civilizației euroamericane, spre a o disloca.   Atacul de la Paris a vrut să zdruncine valori de bază ale acestei civilizații – libertatea de exprimare și recunoașterea diversității în societate. El continuă, de fapt, atacarea New York-ului și Washington-ului din 11 septembrie 2001, ca centre ale lumii libere. Putem discuta îndelung aspectul pe care Samuel Huntington (deja cu celebrul articol The Clash of Civilisations, 1993) l-a anticipat în termeni sumbri: conflictele internaționale ale viitorului vor fi […]

Citește mai mult

Transilvania în cultura europeană

de Andrei Marga Despre Transilvania s-a scris mult, fără a se evidenția destul ceea ce s-a ridicat din arcul Carpaților în cultura europeană. Este meritul istoriografiei săsești, înainte de toate, de a fi sesizat că în acest teritoriu s-a realizat, în timp, ceva distinct și valoros și de a fi atras atenția asupra contribuțiilor transilvane la cultura lumii. Mă gîndesc, în primul rînd, la Harald Zimmermann, care nu numai că a investigat prezența Transilvaniei în istoria europeană (vezi fermecătorul său studiu Siebenbürgen in der europäischen Geschichte, 1986), dar a și pus în relief inițiative în științe și câmpul larg al culturii, care au venit din acest teritoriu (vezi, de pildă, conferința sa Berühmte Siebenbürger Sachsen  in Wien, 1993). Ilustrul medievist era de părere, de altfel, deja la începutul anilor optzeci, că se apropie timpul în care nu “cantitatea de ani (Quantität der Jahre)” , ci “calitatea prestației (Qualität der Leistung)” va conta, și că se va produce o deplasare în istoriografie, de la  “speculația istorică”, la folosirea “izvoarelor  scrise” disponibile (Harald Zimmermann, Siebenbürgen und seine Hospites Teutonici, Böhlau, Koln, Weimar, Wien, 1996, p.5). Teza sa este, de altfel, simplă și solidă : “Abia odată cu venirea lor [a sașilor nn], […]

Citește mai mult

Deligitimare și istorie

În România, legitimarea este confundată adesea cu legalitatea, dar fapte din istoria recentă obligă la distincție. De pildă, în urma alegerilor parlamentare din 2008, un partid a preluat conducerea guvernului, având ca suport ceva peste 30% din voturile unei prezențe la vot de aproximativ 40%.  Partidul putea revendica legitim o parte oarecum proporțională a puterii. În ceea ce a urmat, acesta nu numai că a participat la guvernare, dar a pretins toată puterea atunci când a dat, prin mecanismul asumării răspunderii guvernului, o mulțime de legi (pensii, salarizare, educație etc.). Pachetul respectiv a rămas legal adoptat –  cu toate că, la un examen riguros, se observă că se încălca tocmai Constituția, care permite recursul la mecanismul asumării doar în condiții istorice extraordinare (război, dezastre etc.). Respectivele legi sunt însă ilegitime. Pot fi date multe alte exemple de lipsă a legitimării în deciziile autorităților române, în pofida legalității acestora (desigur, dacă legalitatea este ea însăși înțeleasă restrictiv, doar ca respectare formală a legii, fără a se mai pune întrebarea, pe care o pune juristul matur, privind sensul legii!). În definitiv, migrația parlamentară de la un capăt la altul al spectrului politic, prin ignorarea validării electorale, nu avea legitimitate, chiar dacă legea […]

Citește mai mult