Arhive pentru categoria Politica

Platforma lui Donald Trump

La fiecare patru ani, în Statele Unite ale Americii se inaugurează președinția. Unii câștigători ai cursei pentru Casa Albă – John Kennedy, Jimmy Carter, George Bush – au parcurs o inaugurare, alții, în vremuri mai noi – Ronald Reagan, Bill Clinton, George H. Bush, Barack Obama – două. Acum, Donald J.Trump a fost cel care a trecut pragul. Momentul durabil al oricărei inaugurări este discursul de după depunerea jurământului. Prin tradiție, într-un asemenea discurs se evaluează situația Americii și a lumii și se anunță orientări majore ale mandatului. Unele discursuri au rămas mai mult decât istorie. Thomas Jefferson, de pildă, a afirmat în discursul său “principiul sacru” potrivit căruia, “deși voința majorității este aceea care prevalează în toate cazurile, această voință îndreptățită trebuie să fie rezonabilă”. Andrew Jackson a amintit că “ameliorarea internă și răspândirea cunoașterii sunt de mare importanță”. Abraham Lincoln se întreba “de ce să nu existe o încredere plină de răbdare în judecata finală a poporului?”. Woodrow Wilson menționa că “prima datorie a legii este să păstreze sănătoasă societatea pe care o servește”. John F. Kennedy a lansat  două principii: “să nu negociem niciodată din teamă, dar să nu ne temem să negociem” și “nu vă întrebați ceea […]

Citește mai mult

Temele lui Donald Trump

Alegerile americane pentru Casa Albă, din 2016, au adus în finală un candidat familiarizat cu tehnologia puterii din capitala Statelor Unite, Hillary Clinton, care s-a pregătit de un deceniu și jumătate și care voia schimbări înăuntrul politicii existente. Alegerile au adus în prim plan alți doi candidați. Mai întâi pe Bernie Sanders, în partidul democrat, care a vrut să dea satisfacție grupurilor compuse din studenți, muncitori, intelectuali nemulțumiți de conformismul administrației. Apoi, în marea finală, pe reprezentantul partidului republican, Donald Trump, întreprinzător de succes, miliardar, care a contestat esthablishment-ul și a propus o cotitură în politica Washington-ului. Istoria campaniei din interiorul celor două partide americane și a confruntării finaliștilor sunt cunoscute la această oră, încât nu mai stăruim asupra ei. Rezultatul este cunoscut, de asemenea. Ceea ce ar trebui să suscite atenție majoră, la puțin timp după victoria lui Donald Trump, sunt temele aduse pe scenă de noul președinte al Statelor Unite ale Americii în competițile în urma cărora preia Casa Albă. Mulți jurnaliști și observatori americani au  acuzat fapte ce nu au fost vreodată obișnuite într-o competiție electorală de peste ocean. Unii au spus că în finală au ajuns doi candidați insuficient agreați de populație, primul datorită faptului că […]

Citește mai mult

Profilarea externă

Când este vorba de politica externă, care este mai puțin verificabilă direct, mulți devin foarte vocali. Faptul nu este nou. Și azi Caragiale ne-ar putea spune multe în această privință. Dar nu aici este necazul, ci în faptul că cei care pretind stăpânirea domeniului nu semnează ceea ce susțin. Se poate bănui că nu o fac pentru a-și putea modifica, la nevoie, opinia.  Grija adaptării are trecere mai mare decât răspunderea pentru opțiuni. Numai că nu se poate construi durabil cu un asemenea conformism. Există însă ceva ce-i privește pe toți cetățenii: evaluarea politicii externe. Manipulările curente induc impresia că cei care răspund de aceasta ar fi în regulă. Apoi, se distribuie deducția arhicunoscută: “băieții noștri sunt buni, căci uite ce isteț formulează și cum îi privesc alții!”. Se trăiește cu acest sofism mediatizat sârguincios de tot felul de avocați ai unor activiști sau ai altora. Poate că cei care fac politica externă sunt buni, poate nu. Nici nu are importanță evaluarea în acești termeni. Rezultatele sunt însă testul edificator, iar acestea sunt eminamente slabe. Iată câteva exemple. Politica externă a României nu a putut valorifica economic parteneriatul strategic cu SUA, încât investițiile americane au rămas mici. Aceeași politică externă […]

Citește mai mult

Reconcilierea națională – Cum?

“Reconcilierea” are cel puțin trei semnificații. Potrivit primei, reconciliere înseamnă împăcarea după un conflict, potrivit celei de a doua, ea constă în punerea de acord pentru a face ceva împreună și, în sfârșit, conform celei de a treia semnificații, reconcilierea este înțelegerea oponenților de altădată. Aceste semnificații pot fi socotite trepte pe care poate urca reconcilierea. A trecut mult timp de când Ernst Renan a spus că “o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Ce este o națiune?, 1882), dar ideea nu s-a învechit. Limba și istoria sunt, desigur, premise ale națiunii, dar aceasta este mult mai mult. De unde ar putea veni “voința”, care-i dă națiunii coloana vertebrală?  Răspund la întrebare în trei pași. Indic mai întâi sciziunile societății românești actuale (1), pentru ca, în continuare, să arăt cum s-ar putea ajunge la reconciliere națională. Am în vedere două acțiuni majore: asumarea erorilor care au dus la situația actuală (2) și democratizarea mai departe a statului (3). Închei cu o reflecție asupra perspectivei (4). 1. Sciziunile actuale Discutăm reconcilierea națională căci suntem după o istorie nu doar de diferențieri, ci și de scindări ale societății în care trăim. Scindările sunt cele care au și adus […]

Citește mai mult

Corectura globalizării

Mai poate continua globalizarea? Unii o critică cu mijloace simpluțe care exprimă doar nemulțumirea, fără a oferi alternative. Alții cred că în globalizare se atinge culmea dezvoltării și propovăduiesc o deontologie ipocrită. Și unii și ceilalți se înșeală. Negocierea barierelor vamale va continua, ea fiind în interesul celor mai puternice economii din lumea actuală. Dar din această continuare nu rezultă nici că ideologia globalismului ar avea suport și nici că globalizarea va rămâne cum este. Multe indicii sunt ale trecerii la corectarea globalizării. Să venim la fapte. Nu reiau explicitarea globalizării pe care am făcut-o în altă parte. Faptele care au atestat realitatea globalizării nu sunt oarecari. Anume, în cercetarea ştiinţifică, criteriile de performanță sunt ale unei piețe unice. Securitatea fiecărui stat depinde, în era nucleară, de aranjamente la scara lumii. Cele mai competitive ziare, edituri, posturi de televiziune de astăzi acoperă globul și fasonează cunoștințele, știrile care se distribuie și sensibilitățile. În economie, la nivelul anilor nouăzeci, protecţionismul își pierduse actualitatea chiar pentru economia cea mai puternică. Începând cu argumentarea lui Robert Reich (The Work of Nations, Vintage, Random House, New York, 1992) și cu administrația lui Bill Clinton, s-a asumat că  protejând o industrie, se dezavantajează altele, că […]

Citește mai mult

Lumea candidaților la Casa Albă

În cursa din 2016 pentru Casa Albă au rămas, dintre candidații cu șanse, Hillary Clinton și Donald Trump. Este încă dificil să se spună cu destulă siguranță care va fi noul președinte al SUA. După unele sondaje, avansul candidatei democrate crește zi de zi, dar până la alegeri mai sînt cîteva luni. Oricum, mai important decât să speculăm cu privire la cine câștigă este să observăm ce lume aduc cu ei  candidații principali. Observarea este utilă având în vedere concentrarea deciziilor cu impact internațional ale SUA la Casa Albă. Desigur, nu este de ignorat faptul că, nu odată în tradiția democrației americane s-a ajuns ca cel care câștigă președinția să-și asume argumente care s-au prezentat în campania electorală de către diverși candidați și au întrunit o adeziune semnificativă. Viitorul președinte, oricare va fi, va integra într-o formă oarecare punctele de vedere exprimate de Hillary Clinton, Donald Trump și Bernie Sanders, care exprimă, cum au dovedit alegerile preliminare, optici mai larg împărtășite de electorat. Așadar, ce lume se configurează odată cu cei mai probabili ocupanți ai Casei Albe? Iau în seamă, pentru răspuns – dincolo de sinuozitățile afirmațiilor electorale și înainte de disputele televizate ale celor doi candidați, care vor fi […]

Citește mai mult

Germania între supraputeri

Germania s-a refăcut uimitor de repede după distrugerile războiului și capitularea necondiționată din 1945. Înalta calificare a forței de muncă ce a supraviețuit nazismului, inteligente soluții elaborate de clasa politică și impulsul dat de planul Marshall au asigurat restabilirea. Willy Brandt putea declara că niciodată în istorie germanii nu au dus-o mai bine. Germania devenea nu doar cel mai mare exportator al lumii, dar și țara unei înfloriri exemplare a democrației, științelor și culturii. Oricine reflecta asupra situației internaționale își dădea însă seama că Germania a ajuns un colos economic și, urmare a războiului, un pitic politic și că această discordanță trebuia rezolvată. Ea a devenit preocupantă la nivelul conducerii germane. După ce s-au pus pe o bază complet nouă raporturile cu Franța, prin inițierea Europei unite odată cu înțelegerile Adenauer – De Gaulle, au urmat alte acțiuni benefice. Cu România a început șirul recunoașterilor de drept ale RFG în “lagărul socialist” al vremii, care a fost operă a guvernării Kissinger – Brandt. S-au reglat apoi, prin tratate, raporturile cu Polonia și Cehoslovacia, sub conducerea lui Brandt. A urmat consolidarea  poziției și prestigiului Germaniei, pe care guvernarea lui Helmut Schmidt a atins-o convingător. În contextul noii interacțiuni dintre supraputerile postbelice, […]

Citește mai mult

O confuzie: apartinic – apolitic

Discursul public de la noi este deja sufocat de confuzii, în parte lansate pentru a arunca praf în ochii oamenilor de bună credință. Destui concetățeni își dau seama de șiretlic, se simt înșelați și iau distanță. Confuziile pregătesc apatia și, desigur, alte neajunsuri. Un exemplu de asemenea confuzie voită este pretenția de “guvern de tehnocrați” ce s-a lipit propagandistic de o listă de inși fără relief, adunați după pretențiile rudelor, recomandările serviciilor și cine s-a mai nimerit. Cel puțin două erori nu puteau să nu bată la ochi. Confuzia între independent politic și tehnocrat era prima: se știe prea bine că din independența în raport cu partidele existente nu rezultă, decât forțând nepermis termenii, că cineva este tehnocrat. A doua era aceea că un tehnocrat are analize profesionale proprii și soluții, distincte de cele din optica unui partid sau altul. Or, nici unul dintre cei aflați pe acea listă nu are vreo analiză tehnică remarcabilă. Un premier tehnocrat și un guvern tehnocrat, în accepțiunea lumii civilizate (cine este interesat poate consulta opera de referință a lui Niklas Luhmann, care a dat tehnocratismului, în vremuri mai noi, expresia cea mai elaborată!), sunt cu totul altceva. O confuzie nu vine singură. Vedem bine […]

Citește mai mult

Dacă Uniunea Europeană eșuează

Politica unificării europene a fost lansată de grupuri ale rezistenței din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Gata să depășească vederi partizane – liberalism clasic, socialism, creștin-democrație – acestea au acționat pentru reorganizarea durabilă a Europei. Jean Monnet considera că numai prin unificare conflictualul continent mai poate fi salvat, Willy Brandt  și Bruno Kreisky că prin unificare Germania nu va mai derapa, Altiero Spinelli că unificarea este ultima șansă pentru Europa. Robert Schumann, De Gaulle, Adenauer și succesorii lor au luat deciziile. Prin Tratatul de la Roma (1957) s-a pus baza unei unificări economice ca pregătire a uneia politice. Prin Tratatul de la Maastricht (1993), unificarea monetară a fost privită ca pas spre cea politică. Extinderile spre vest, spre sud, spre nord, spre est au creat impresia că proiectul este în natura lucrurilor. Reușitele pe care le-a generat sunt de necontestat. După război, Europa a trăit cea mai lungă perioadă de pace din istoria ei. O perioadă marcată, desigur, de Ungaria din 1956, de Cehoslovacia din 1968, de Polonia din 1980, care au semnalat că Europa nu se oprește la Zidul Berlinului, după ce, în 1953, germanii au amintit că diviziunile de la sfârșitul războiului nu pot rămâne. S-a realizat, în orice caz, aspirația […]

Citește mai mult

Cotitura Turciei?

De ani buni, Turcia a reținut atenția lumii sub cel puțin două aspecte majore. Pe de o parte, enorma dezvoltare economică, tehnico-științifică și explozia demografică, care au făcut din această țară, în ultima decadă, o putere regională. Pe de altă parte, emergența politicii islamiste în țara care intrase cu aproape un secol în urmă pe calea secularizării statului, inițiată de Kemal Atatürk. Fiind vorba de una dintre țările puternice și de o democrație pluralistă într-o țară islamică, interesul pentru schimbările din Turcia a fost mereu ridicat. Iar ceea ce se petrece astăzi – penalizarea dură și epurarea masivă de personal din armată, justiție, educație și presă – nu numai că mărește interesul, dar face inevitabilă întrebarea: se află Turcia în fața unei cotituri istorice? Schimbă această țară, care se revendică din democrație, cursul modernizator pe care a fost plasată de fondator și pe care a evoluat cu succes? Chiar dacă evenimentele rămân încă în desfășurare și nu permit pentru moment concluzii ultime, sunt necesare măcar ipoteze. Rațiunile pentru a pune întrebările de mai sus nu sunt noi. În definitiv, Erbakan (1996) a reluat Islamul politic, ca reacție la occidentalizarea din Turcia, încât a fost nevoie de intervenția armatei, garant al […]

Citește mai mult

Urmări ale Brexitului

Discuția privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europaenă amestecă date ale situației cu reacții de toate proveniențele, încât adevărul rămâne departe. Fiind vorba de o țară de pondere majoră și de un gest care pune sub semnul întrebării cursul Europei de după 1993, lucrurile trebuie lămurite. Se cuvin făcute mereu distincții. Bunăoară, între Europa și ideea europeană sau interpretarea de sine a culturii europene, apoi, între ideea europeană și asumarea ei politică, cum este astăzi Uniunea Europeană, și, în sfârșit, între proiectul Uniunii Europene și realități. Cine critică realitățile din Europa nu este neapărat ostil Uniunii Europene, căci poate să o facă și în numele proiectului. Nu se poate spune că cel care părăsește Uniunea Europeană respinge ideea europeană, căci poate fi în dezacord doar cu deciziile uniunii. Cine vede altfel ideea europeană nu este antieuropean. Deja acum câțiva ani, fostul președinte al Germaniei, Roman Herzog, titra neașteptat o intervenție – „Uniunea Europeană dăunează ideii europene” (Die EU schadet der Europa-Idee, în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 15 Ianuarie 2010), dar nimeni din jur nu s-a gândit să-l eticheteze drept „antieuropean”! Venind însă pe terenul faptelor recente, trebuie spus că Brexitul nu este prima părăsire a Uniunii Europene. El vine după exitul […]

Citește mai mult

Cum se concepe politica Americii?

Dincolo de variații datorate partidelor și personalităților, politica externă a SUA a devenit de decenii de sine stătătoare. Ea este marcată de optici partizane și depinde de forțele din societate, dar și-a sporit continuu autonomia. Pe bună dreptate, o examinare din lunile recente (vezi Perry Anderson, American Foreign Policy and Its Thinkers, Verso, London, New York, 2015) a tras concluzia că acțiunea instituțiilor ce au în vârf Casa Albă, susținute de o elită care creează până și vocabularul discuțiilor din zilele noastre, are ca orizont administrarea lumii. Se poate spune, retroactiv, că, după Al Doilea Război Mondial, SUA au prelungit căutarea de soluții înăuntrul propriilor frontiere, cooperând firește, cu intervenții în exterior. Uniunea americană a dobândit astfel un profil aparte. Observația nu a fost făcută de oponenți care să fi acuzat America de “imperialism”, în înțelesul controverselor de la începutul secolului al douăzecilea. Ea provine din rândul unor personalități atașate Americii. Bunăoară, Raymond Aron a lansat termenul de “republică imperială” (Republique imperiale: les Etats-Unis dans le monde 1945-1972, Calman Levy, Paris, 1973) într-un efort de a face inteligibile împreună republicanismul constituției americane și intervenționismul, la nevoie armat, în diferite părți ale lumii. Paul Kennedy (The Rise and Fall of the […]

Citește mai mult

Rătăciri

Proprietate privată, economie de piață, drepturi și libertăți individuale, tripartiție a puterilor în stat și scoaterea justiției din abordări partizane au rămas, împreună, soluția istorică și pentru România. Schimbarea începută în 1989 în regiunea europeană în care ne aflăm s-a făcut pe direcția valorificării moștenirii liberale. Sunt însă liberalii de astăzi la înălțimea istoriei? Întrebarea se cuvine pusă din nou după eșecul acestora la alegerile locale din 2016. Dacă privim realitatea în față, adică dincolo de manipulările curente, atunci se poate spune că liberalii propriu-ziși (nu ne gândim la cei rebotezați prin fuziuni!) au fost minimizați din  direcții multiple: dinspre un partid social-democrat mai preocupat de viața cetățenilor, dinspre mariajul neinspirat cu un partid compromis, dinspre liderii în mâinile cărora și-au pus soarta, dinspre aprobarea oarbă a represiunii în interior și a politicii de vorbe în exterior. În mod evident, liberalii nu au fost capabili să contribuie la  lărgirea libertăților și drepturilor individuale. Decidenții pe care i-au adus în față s-au dovedit atât de nepregătiți, iar politicile pe care le-au propus de la o vreme atât de nechibzuite, încât, în mod explicabil, cetățenii maturi, la București și în multe alte locuri, le-au întors spatele. Nu numai că nu au mai […]

Citește mai mult

Maladii din zilele noastre

Prin admiterea excepției privind interceptările, Curtea Constituțională a deschis, în sfârșit, calea unei salutare schimbări în țară. Este vorba de revenirea de pe ruta nefastă a „statului total”, ca să folosesc noțiunea teoriei dreptului, la Constituția din 1991. Orice s-ar spune, momentul poate constitui o cotitură într-o societate deja răvășită de abuzuri și amatorism. Nu discutăm aici împrejurarea că vocile cetățenilor fiind lăsate în pustiu, a fost nevoie de protestul unor străini și de intervenții din partea unor cancelarii pentru a atrage atenția autorităților că justiția nu se face cu servicii secrete. Nicăieri în lumea civilizată „câmpul tactic” al serviciilor nu absoarbe justiția și nu se oficializează „colaborări” ale judecătorilor cu procurorii. Nu examinăm nici perspectiva ce se crease ca CEDO să respingă pe bandă sentințe ale instanțelor din România, socotindu-le neprofesionale. Ne oprim doar asupra oportunei decizii. Curtea Constituțională reamintește de fapt că  în 1989 și în toți anii care au urmat, majoritatea covârșitoare a cetățenilor au optat pentru libertăți și drepturi inalienabile, la care Constituția obligă să se rămână. Indiferent de cedările care au început  deja cu neinspirata ordonanță a Guvernului, decizia Curții Constituționale readuce în atenție prioritatea democratizării față de orice alt considerent în funcționarea statului. Nu […]

Citește mai mult

Oprirea terorismului

După Charlie Hebdo s-a crezut că așa ceva nu se va repeta. În urma tragediei de la Paris, din noiembrie 2015, s-a crezut la fel. După atacurile de la Bruxelles înclinația va fi aceeași. Au fost numeroase atacuri teroriste și după aproape fiecare a prevalat impresia terminării șirului. Orice așteptare a fost însă infirmată. Se poate trage concluzia că, în condițiile date, terorismul va mai lovi în Europa. Prea puține date în jur indică altceva. Amenințarea planează, dar cu terorismul  democrația nu are cum să coabiteze. Democrația nu poate nici să renunțe la valorile ei sau să le relativizeze, cum cere o dreaptă iluzionară. Dacă ar limita libertățile și drepturile existente, societățile democratice nu ar face decât jocul celor care instrumentează terorismul. Mai nou, însă, terorismul amenință să ajungă la arme nucleare, ceea ce mărește infinit pericolele deja existente. Ce este de făcut pentru a-l opri? Nu ne putem substitui serviciilor secrete, care au în răspundere urmărirea fenomenului și destrămarea din fașă a atacurilor. Foarte probabil că se lucrează cu forțe considerabile și cu rezultate în această direcție. Este însă cât se poate de evident că acțiunile secrete vizând demantelarea organizării terorismului – inclusiv a circuitelor bancare, a rețelelor informatice […]

Citește mai mult

Noile  mituri politice

Fiecare nouă administrație este salutată cu speranță, pentru ca ulterior să fie scoasă în fluierături. Așa s-au petrecut lucrurile cu guvernul ieșit dintr-o copleșitoare victorie electorală, în 2012, pentru ca, în 2015, să se caute înlăturarea lui cu orice mijloc. Se dă vina pe ce se nimerește – de la biografia celor socotiți „salvatori”, la forțe malefice. De fapt, de ce nu se ajunge la succesiunea chibzuită a administrațiilor? De ce nu se intră în normal? Se dau răspunsuri diverse, dar mai presus este un adevăr simplu, cu două laturi. Pe de o parte, pregătirea  demnitarilor, cu rare excepții, este slabă (unii spun că este tot mai slabă!), iar selecția lor este eronată. Străinii întreabă deseori: cum de ajung la voi să decidă oameni atât de nepregătiți?  Răspunsul a devenit evident. Selecția se face în funcție de ceea ce în alte societăți nu mai  contează decât prin accident: relații de rudenie, intervenții oculte, preferința decidenților pentru persoane docile. Pe de altă parte, democrația, invocată la ocazii, nu mai contează când este vorba de selecția personalului. Cum spunea cineva, aranjamentul bate regulamentul. Recenta compunere a guvernului a arătat – grație unor televiziuni, căci altfel lucrurile rămâneau dosite – nu numai că […]

Citește mai mult

Politicianul veritabil. Omagiu lui Helmut Schmidt

Discuția despre politicieni este fără criterii și confuză nu numai datorită carențelor de informare. Acestea sunt, se poate spune, considerabile și ne dăm seama  de ele observând imprecizia cu care se folosesc termenii, de pildă,  europenizare sau globalizare, mai nou tehnocrație, ce trădează nesiguranță. Într-o asemenea discuție este vorba însă și de ceva mai profund. Am în vedere schimbarea profilului celor care fac politică, care a avut loc în deceniile din urmă. Altfel spus, ne aflăm în societatea modernă târzie după procese ce au modificat acest profil, nu totdeauna univoc și în bine. Bunăoară, printre subsistemele societăților actuale (economic, instituțional, cultural, etc.), politica a preluat primatul. Politica nu determină în fiecare moment mersul societății, fiind covârșită în mod frecvent de economie sau de interesele de securitate, dar rămâne cea care imprimă direcția de evoluție. Pentru politician, de a cărui manifestare depinde soarta unor comunități întregi, rezultă astfel imperativul de a avea o concepție asupra societății, ba chiar o viziune asupra alternativelor de evoluție. Oricare cetățean are o părere, fiecare poate evalua ceea ce este în jur, dar concepții și viziuni sunt, din nefericire, la prea puțini, iar când acestea lipsesc la politicieni, consecințele sunt izbitoare: lucrul de azi pe mâine, […]

Citește mai mult

Proteste și urmări

Mișcările de protest din Capitală și din alte orașe, Timișoara, Sibiu, Constanța, Cluj-Napoca, nu ar trebui să surprindă. Desigur că tragicul deznodământ al concertului de la clubul „Colectiv” le-a declanșat, dar se înșală cine le-ar reduce la acesta. Nemulțumirea în țară este vastă și nu de câteva zile. Rațiunile sunt numeroase. Oriunde mergi – la oraș și la sat, în instituții și firme, în nord și sud, est și vest – întrebările sunt aceleași: De ce se strică orice? De ce nu se rezolvă nimic? Nimeni nu vede abuzurile? Chiar nimeni nu răspunde? Au fost alegeri prezidențiale care au înlocuit vârful unui regim detestat, dar nu au adus încă schimbarea așteptată. Mișcările de protest au pus în lumină – fie și în lozinci uneori naive – o seamă de fapte. Privatizarea industriei s-a făcut – spre deosebire de reușita altor țări – cu două efecte nefaste: dezindustrializarea și îmbogățirea frauduloasă a unora. Aruncarea în șomaj a sute de mii de oameni și  lipsa de orizont au urmat. Democrația – în alte țări veritabil motor al schimbărilor benefice – s-a oprit la tehnici de manipulare, încât planează îndoiala asupra legitimității aleșilor. Decidenții par să nu cunoască faptul că în democrație nu-și […]

Citește mai mult

Ce fel de Europă?

După cotitura istorică din 1989, prin care a încetat scindarea ideologică pe continent, tratatul de la Maastricht (1992) a pus țările europene pe direcția unificării politice  în cadrul democrației. Uniunea Europeană își sporea  atunci necontenit prestigiul. Mult prea curând însă, cu noi generații de decidenți, Europa unită a început să adune neajunsuri. Mai întâi, a fost neputința de a adopta o Constituție, ca urmare a disensiunilor privind preluarea moștenirii culturale. Indecizia privind forma de conducere a devenit apoi caracteristică. Proiectul inițial, cel al unei Europe a cetățenilor, a fost substituit tacit cu neoliberalismul. Criza din 2008 s-a prelungit datorită inadecvării politicii de „austeritate”. Mai încoace, a fost înlocuirea integrării cu extinderea și crearea de așteptări nerealiste în Răsărit. Simptomatic, Europa a lipsit de la decizia asupra reconfigurării politice din jurul Mediteranei. Situația romilor proveniți din Carpați și Balcani nu a mai înregistrat schimbări semnificative. S-au produs atacurile teroriste în Franța și alte țări. Grecia atestă că disparitățile de dezvoltare nu pot fi soluționate cu mijloacele neoliberalismului. Iar în săptămînile recente a izbucnit chestiunea de mult latentă a imigrației, care domină acum tabloul. Valul imigranților a pus în lumină o realitate cutremurătoare: sute de oameni mor, poate zilnic, în apele Mediteranei, […]

Citește mai mult

Cleptocrație și securitate

Cei care au trăit intens cotitura istorică din 1989 își amintesc ușor speranțele acelor zile. Speranța că monopolului puterii îi va lua locul  democrația, iar dictatura de familie va fi înlocuită cu guvernarea în interes public. Speranța că selecției după afilieri îi va succeda meritocrația. Speranța că nepriceperea în decizii va ceda locul competenței. Speranța că autoizolării îi va urma deschiderea spre cultura avansată. Peste toate era speranța că se lasă în urmă o societate anacronică, cu oameni nepotriviți la locul nepotrivit, cu o cultură întârziată în idei depășite și se intră într-o societate care va întâlni dificultăți, dar nu va repeta astfel de tare. Scrutând lucid spectacolul din societatea de astăzi, se observă fenomene care, măcar prin dimensiuni, sunt premiere istorice. Asistăm la o amplă acțiune de arestare preventivă și condamnare de lideri și reprezentanți de la toate nivelele: național, județean, local, din toate partidele, din toate generațiile. Nu putem să discutăm vreun dosar, căci nu cunoaștem detaliile vreunuia, dar un fapt devine sigur pe zi ce trece: mulți deținători de funcții au fraudat, în mod sistematic, după scheme vizibile, pentru partidele lor și pentru ei înșiși. Ca urmare, este justificată întrebarea: în ce fel de stat s-a ajuns? […]

Citește mai mult

Noile  mituri politice

Fiecare nouă administrație este salutată cu speranță, pentru ca ulterior să fie scoasă în fluierături. Așa s-au petrecut lucrurile cu guvernul ieșit dintr-o copleșitoare victorie electorală, în 2012, pentru ca, în 2015, să se caute înlăturarea lui cu orice mijloc. Se dă vina pe ce se nimerește – de la biografia celor socotiți „salvatori”, la forțe malefice. De fapt, de ce nu se ajunge la succesiunea chibzuită a administrațiilor? De ce nu se intră în normal? Se dau răspunsuri diverse, dar mai presus este un adevăr simplu, cu două laturi. Pe de o parte, pregătirea  demnitarilor, cu rare excepții, este slabă (unii spun că este tot mai slabă!), iar selecția lor este eronată. Străinii întreabă deseori: cum de ajung la voi să decidă oameni atât de nepregătiți?  Răspunsul a devenit evident. Selecția se face în funcție de ceea ce în alte societăți nu mai  contează decât prin accident: relații de rudenie, intervenții oculte, preferința decidenților pentru persoane docile. Pe de altă parte, democrația, invocată la ocazii, nu mai contează când este vorba de selecția personalului. Cum spunea cineva, aranjamentul bate regulamentul. Recenta compunere a guvernului a arătat – grație unor televiziuni, căci altfel lucrurile rămâneau dosite – nu numai că […]

Citește mai mult

Democratizarea Uniunii Europene

Cum și-ar putea dobândi Uniunea Europeană unitatea de acțiune? Întrebarea a revenit cu ocazia crizei emigranților, care a etalat divergențe între statele componente. Iar crizele care pot urma, ale unei lumi în schimbare, vor readuce întrebarea în actualitate. Ne aflăm, desigur,  după  înfăptuiri pe cursul unificării  în Europa. Le-am descris în Filosofia unificării europene (CUP, 2003), iar aici le rezum doar. În Europa s-a generalizat economia de piață. S-au format moneda unică și sistemul bancar european. Pluralismul politic și democrația liberală au fost generalizate, la rândul lor. Un sistem de drept european (având Curtea de Justiție ca nucleu) prinde contururi. Frontierele au fost  absorbite în sistemul Schengen. O cultură ce are ca referință Europa unită și-a făcut loc. Suntem după primele acorduri privitoare la cetățenia europeană, drepturi ale cetățeanului și recunoașterea Uniunii Europene ca entitate. Realizările nu sunt neglijabile. Paharul este, totuși, abia pe jumătate plin. Piața este comună, dar așteptarea ca ea să reducă disparitățile de dezvoltare nu s-a confirmat. O sărăcie, fie ea și relativă, urcă spre mijlocul unor societăți. Disparitățile sociale nu numai că nu au dat înapoi, dar au crescut. Partidele democratice nu au putut preveni derapajele autoritare. Nu s-a izbutit includerea cetățenilor în procesul decizional […]

Citește mai mult

Eroare și dezinformare

 În 1993, The American Academy of Arts and Sciences a organizat la Cambridge (Massachussetts) o reuniune pentru a examina ceea ce se petrecea în Europa. Un grup de zece specialiști am fost invitați pentru elucidarea conceptuală a direcției în care continentul se îndreaptă. În esență, era de dat răspuns la întrebarea dacă continentul, având deja realizări certe sub aspectul pacificării și dezvoltării, și-a găsit  acea formulă democratică care să prilejuiască manifestarea personalităților și creativitatea. Dezbaterile au fost reunite în două volume ale revistei Daedalus, aflate la dispoziție. Atunci, influentul profesor de istorie europeană de la New York University, Tony Judt,  a făcut multe observații, între care și una asupra României. În opinia sa, aici deciziile se iau “de sus”, fără grija procedurilor, iar “jos”, lipsind informația, cetățenii acceptă și se mobilizează în consecință. Ca urmare, prea târziu se ajunge la chibzuință și la adevăr. În acest fel, schimbările societății se amână, pentru ca între timp să se plătească costurile erorii – ca imagine, dacă nu chiar financiar și material. Am adus atunci contraexemple la observația lui Tony Judt. În definitiv, au fost și mișcări plecate de “jos”, chiar dacă “de sus” au rămas călăuzite discutabil spre soluții democratice și viabile. […]

Citește mai mult

Lacunele politicii externe

Lacunele politicii externe se văd de ani buni, cu ochiul liber. Într-o audiere la comisiile Parlamentului, din 7 mai 2012, am menționat “insuficienta fructificare a cadrului de cooperare stabilit cu SUA și țările din Uniunea Europeană”, “relativa stagnare a relațiilor cu China, Rusia, Turcia și alte țări”, “efectele economice prea mici ale acțiunii externe”, “absența oricărei viziuni”, “prestigiu diminuat în ultimii ani”, “personal prea redus și ocuparea posturilor aproape exclusiv prin numire, chiar și a acelora în care alte țări practică concursul” (Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Interviuri cu Andrei Marga, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013, p.11). Aceste lacune nu numai că nu au fost depășite, dar cu timpul, într-o atmosferă de suficiență, trec ca ceva normal. S-a ajuns astfel ca politica externă să fie redusă la formalisme protocolare. Contactele oficiale au consecințe minuscule. Prea rar sociologii sau istoricii se apropie de politica externă (ca altădată, de pildă, Virgil Bărbat sau Gheorghe Brătianu), iar cei care o pun în aplicare sunt  mimetici. Nu prea lasă să se vadă că au ceva de spus, în afară de clișee uzuale. S-a putut constata aceasta, din nou, în ultimul an, în criza Ucrainei. Într-o chestiune în care România putea juca un rol […]

Citește mai mult

„Adevărul va ieși la iveală“

Mulți cred că jurnalistul este înrobit evenimentelor cotidiene și exprimă opinii pasagere, încât nu contează decât prin articole perisabile, mai puțin prin totalitatea acestora și viziunea lor. Prin definiție, jurnalistul ar fi legat de efemer, ca de o soartă! De aceea, poate, atunci când unui jurnalist, fie și de notorietatea lui Cornel Nistorescu, apropiații i-au tipărit editorialele, sub titlul În cazanul tranziției 1997-2000 (Editura Compania, București, 2015, volumele I, II, III), puțini le mai analizează, considerându-le absorbite în momentul scrierii. Faptul nu mi se pare justificat. Aceasta din motivul simplu că în aceste volume este vorba nu numai de o cotitură în viața României, ci și de una dintre vocile publice principale, care și-a asumat jurnalismul veritabil și l-a reprezentat. Se știe că Einstein a fost un student oarecare, că Wittgenstein nu s-a omorât cu Aristotel, iar Albert Camus nu se lăuda că l-a parcurs pe Kant. Așa stând lucrurile, să nu ne așteptăm însă la minunea inversă, ca din absolvenți de orice nivel să iasă performeri – în știință, în administrație, în artă, în jurnalism. Nici măcar în confuzia de valori ce s-a instalat la noi și derutează vizibil destule minți! Cornel Nistorescu face jurnalism din studenție, dar, trebuie […]

Citește mai mult

Geometria supraputerilor

Întrebarea privind lumea ce vine preocupă intens. Experți americani au atras atenția că se schimbă lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuția puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) propune regândirea opțiunilor într-o lume mai complicată. Chiar și conservatorul Robert Kagan (The World America Made, Alfred A.Knopff, New York, 2012) ia act de schimbare. Nu mai amintesc analizele franceze (vezi, de pildă, Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013), care caută să anticipeze ceea ce urmează. Însăși situația lumii din momentul de față este greu de prins într-o formulă simplă, de felul clișeelor voite de noii amatori de dogme. Câteva certitudini există, totuși. Dependența țărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)”, conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s-a confirmat. Această dependență a fost perceptibilă, cum s-a văzut în ultimele săptămîni, în trepidațiile ce au urmat moderării de mult anunțate a ritmului de creștere în China și, desigur, reducerii cererii în Europa, ca și noii situații din comerțul cu petrol. Intuiția lui Metternich cu privire la configurarea lumii […]

Citește mai mult

Restanțe ale Europei

Chiar unii dintre cei care au contribuit substanțial la construcția Uniunii Europene sunt nemulțumiți observând că ponderea Europei în lume a scăzut în ultimul deceniu. Nu altcineva decât Helmut Schmidt arăta (deja în Die Mächte der Zukunft…, 2006) că, neavând politică externă elaborată, Europa nu are cum să acționeze profilat și nu poate, de pildă, să lege Rusia de propria evoluție. Un consilier de stat francez semnala că pericolul în Europa nu îl constituie atât recesiunea, cât “recesiunea fără sfârșit”(originată în îndatorare publică, a cărei abordare se ocolește încă) și inerție. Zilele trecute, fostul cancelar al Germaniei federale afirma că perspectivele Europei nu sunt deloc generoase. Nu insist asupra imaginii în afară. În optici americane, în Europa renasc demoni ai trecutului. În optici chineze, există țări europene, precum Germania, Franța, Anglia, dar mai mult nominal Europa unită. În optici israeliene, Europa nu și-a lămurit până la capăt istoria. În optici islamice, Europa revine în poziția de margine a unei lumi ce are centrul între Rabat și Djakarta. Într-o optică răspîndită, europenii trec anevoie dincolo de retorica valorilor istorice. Nu se poate pune orice pe umerii noii distribuții geopolitice, rezultată din consolidarea supraputerii hegemonice a SUA și ascensiunea Chinei la rangul […]

Citește mai mult

Puterea și folosirea ei

Puterea trece din din nou ca argument în viața internă și în spațiul internațional. Altădată ea era asumată tacit în dezbateri, dar, pe față, se apela la acțiuni în comun – în vremuri mai recente, la „democrație” și „dezbatere”, respectiv la „destindere” și „cooperare”. Acum puterea este invocată deschis și se consideră că nu ar fi realist să fie ignorată în abordarea situațiilor. Să observăm de această dată cum stau lucrurile în viața internațională, mai ales. Momentul de cotitură, în istoria recentă, a fost reacția legitimă a Statelor Unite ale Americii la atacarea New York-ului și Washington-ului de către teroriști islamici, în 11 septembrie 2001. O țară atacată are dreptul să reacționeze cu întreaga ei putere. Pe de altă parte, terorismul însuși atestă că, între timp, în lume s-a constituit o putere de un fel nou. Ea nu mai este concentrată în unități militare și în mâinile unor decidenți localizabili, ci în rețele difuze, organizate militar, bancar și politic. Contra acestora nu se poate lupta în câmp precis, cu tancuri și avioane. În orice caz, lumea s-a schimbat după 2001. Acum ne aflăm într-o fază a istoriei în care puterea este socotită resursă principală. Se consideră că, până să se […]

Citește mai mult

Europeni despre ordinea lumii

Deja cu un deceniu în urmă, tabloul european al ordinii lumii a înregistrat modificări importante. Tonul l-a dat Helmut Schmidt (cu Die Mächte der Zukunnft. Gewinner und Verlierer in der Welt von Morgen, Goldmann, Hamburg, 2006) care a atras atenția asupra schimbării configurației create în 1989. Consolidarea puterii globale a Americii, urcarea Chinei la rangul de putere mondială (Weltmacht), agravarea conflictului dintre Occident și Islam (încât eventualitatea ciocnirilor nu mai este exclusă), dezvoltarea din Rusia, atenuarea profilului Europei unite (ca urmare a absenței politicii externe comune) erau luate ca indicatori. Am înaintat, la rândul nostru, pe direcția captării „schimbării schimbării” (Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013) și am argumentat în favoarea considerării lucide a răspunderilor SUA ca supraputere hegemonică, a ponderii  Chinei ca supraputere, a alternativelor Europei, a revenirii Germaniei, a năzuințelor Rusiei, a anvergurii Franței, a emergenței Poloniei, Turciei, Braziliei printre puteri. Decidenții cu vederi organizate din diferite țări europene resimt, în orice caz, prin forța situațiilor ce apar cu iuțeală sporită, nevoia lămuririi noii geografii economice, politice, militare și culturale a lumii. Desigur, viața lăuntrică a țărilor nu depinde neapărat, cum propagă o ideologie rudimentară, de ceea ce se petrece pe scena […]

Citește mai mult

Ordinea lumii

Sunt puțini cei care ajung în roluri de decizie și au capacitatea analizei proprii. În mod sigur, în reflecțiile asupra relațiilor internaționale, Henry Kissinger este unul dintre ei, alături de Helmut Schmidt, Jacques Attali și Shlomo Avineri, de pildă. Cine este interesat de gândire elaborată în acest domeniu, cu viziune propriu-zisă, se impune să-i frecventeze. Mai cu seamă atunci când este vorba de turbulențele acestor ani (terorismul, proliferarea nucleară, resurgența fundamentalismelor, Ucraina etc.) și cu deosebire în atmosfera unui nou conformism, ce s-a instalat, cum se poate ușor observa, în minți și în opinii. Henry Kissinger are, desigur, avantajul că vine din locurile în care se iau deciziile de cel mai larg impact, el însuși fiind la un moment dat coauthor al acestora. După ce a dat volumul On China (2012), în care a apărat bazele abordării lumii puse de înțelegerile Nixon-Mao Zedong, inovativul cugetător se regăsește acum în librării cu mult așteptata sa carte World Order (Penguin, New York, 2014). Familiarizat cu “realismul” unui Metternich sau Bismarck, pe care îl și continuă, de altfel, Henry Kissinger vrea să capteze direcția evenimentelor într-o lume în care nici accidentele, nici haosul nu ies din discuție. Else întreabă cum s-ar putea ajunge […]

Citește mai mult

Repere franceze

Cu ani în urmă, reactionam la nesăbuita depreciere a Franței din percepția unor oficiali de la București. Reproșul pretinsei “luări a tainului” de către un demnitar francez  devenise oarecum paradigmă. Am amintit atunci (vezi Andrei Marga, Criza și după criză. Schimbarea lumii, Eikon, Cluj-Napoca, 2012) că Franța a fost avocatul României la intrarea în NATO și UE și rămâne putere influentă în lumea de astăzi (prima destinație turistică a lumii, al treilea loc, după SUA și China, în ordinea atragerii investițiilor externe, țara cu sprijin ridicat pentru educația preuniversitară, loc clasic al efervescenței intelectuale etc.), a cărei susținere este importantă. Observam, pe de altă parte, că Franța nu este promovată suficient. Ca rector, de exemplu, a trebuit să-i conving pe beneficiarii sprijinului venit din partea acestei țări să constituie o organizație alumni, care să-și răspândească experiența franceză. Putem discuta ierarhii ale epocii și recunoaște, de pildă, SUA ca putere hegemonică, China ca a doua supraputere economică, Germania ca putere în revenire, Rusia ca putere în reconstrucție, Anglia ca putere continuă, Turcia și Polonia ca puteri emergente. În mod sigur, însă, Franța este unul dintre actorii economici, politici și militari de prim plan ai lumii. Revenit în urmă cu o lună […]

Citește mai mult

China și diplomația armoniei

Societățile de astăzi se dovedesc dependente mai mult ca oricând de ceea ce se numește, de la Niklas Luhmann încoace, „societatea mondială”. Nu orice   se poate pune în seama dependenței (de pildă, lipsa de proiecte proprii, selecția greșită a personalului, sărăcia de idei, deformarea democrației etc.), dar cine vrea dezvoltare și modernizare, întâlnește forțele societății în format mare. Pe acest fundal, geopolitica nu numai că a fost reabilitată, dar tinde să integreze cunoașterea lumii actuale. În cadrul ei, observarea politicii externe a Chinei, unul dintre actorii principali ai „societății mondiale” actuale, nu mai este un gest exotic, ci are importanță practică pentru oricine. Ascensiunea globală a Chinei, începută  cu vizita președintelui american la Beijing, în 1972, și cu reorientarea, în 1978, a politicii chineze, sub Deng Xiaoping, este socotită, pe drept, cel mai important eveniment politic al erei globalizării. Este, în fapt, și ceea ce a schimbat cel mai mult situația din lume. Desigur că și politica celei mai populate țări a trebuit să facă adaptarea la noua poziție, ca a doua supraputere economică a lumii. Pe de o parte, China trebuia să prevină răspândirea impresiei că pe scenă apare o forță ce amenință ordinea, pe de altă parte, chiar […]

Citește mai mult

Chestiuni delicate

În campania prezidențială 2014 din România s-au ridicat trei chestiuni delicate: este pregătit cineva care a lucrat numai în provincie pentru principala funcție în stat? se cuvine să devină președintele țării membrul unei minorități etnice? poate fi un lutheran, într-o țară majoritar ortodoxă, acel președinte? Aceste chestiuni au fost puse atât de vehement la un moment dat, chiar de către persoane cu răspunderi publice, încât păreau să fie hotărâtoare. Electoratul le-a dezlegat, însă, cu o bună intuiție, ceea ce este deja un fapt istoric, cu siguranță. România nu s-a lăsat la remorca prejudecăților. Numai că, așa cum știm, democrația nu se reduce la fapte împlinite, ci pretinde lămuriri raționale.  În țara noastră, suntem obișnuiți cu recrutarea din București a liderilor de la vârf. Rareori izbutește cine nu este un „escu”. Înainte de a ajunge în poziții de decizie, mulți dintre cei din provincie au trecut printr-un fel de stagiu prealabil în capitală. Și alte țări au această tradiție chestionabilă, după cum sunt țări în care oameni consacrați în provincie cuceresc direct funcțiile de vârf. În definitiv, mulți președinți americani  (Carter, Reagan, Clinton în vremurile mai noi) veneau din poziția de lideri din afara capitalei federale, la ca și unii premierii […]

Citește mai mult

Împotmolirea reformelor

În 1996, candidații la alegeri erau evaluați după capacitatea de a face reformă, iar în urmă cu zece ani, reforma mai era pe agenda guvernului.Tranziția de la socialismul oriental la societatea deschisă a inclus de la început reforme pentru intrarea în Uniunea Europeană și în NATO, încît deviza era la ordinea zilei. Educația și formarea profesională au fost, grație reformării, în 2000, primul capitol închis în negocierile de la Bruxelles, iar guvernele Isărescu și Năstase au izbutit, succesiv, negocierea celorlalte capitole, până în 2004. Între timp, reformele din țara noastră s-au împotmolit. Referința la ele este acum doar nominală. Explicația opririi reformelor în România ultimei decade rezidă în cel puțin patru cauze. Prima este lipsa competenței în a concepe reforme. După 2004, s-a reluat obiceiul lui Ceaușescu de a numi nepricepuți în posturi de decizie, de această dată sub pretextul „sângelui proaspăt”, cum s-a spus cu emfază. Astăzi, în fața crizei grave în care a fost adusă țara, se poate spune că „întinerirea” forțată (căci cei ulterior născuți vin oricum pe scenă!) nu a dat rezultate, ea nefiind – cum mulți și-au dat seama de la început – decât o ideologie a înlăturării rivalilor. Câtă vreme noii decidenți  sunt recrutați […]

Citește mai mult

Criza partidelor

Apatia politică este, în România,  prea extinsă  pentru o democrație tânără. La orice sondare a opiniilor, partidele înregistrează încredere redusă. Mass media suspectează membrul de partid că nu a reușit în altceva (profesie, afaceri etc). Parlamentarii și demnitarii au proastă reputație.  Dincoace de aceste evaluări, ce pot fi discutate, realitățile sunt cele care ar trebui să alarmeze. România este în criză – poate cea mai cuprinzătoare criză din epoca modernă a istoriei ei – iar criza de azi ia forme izbitoare: industrie restrânsă, mari suprafețe agricole nelucrate, infrastructură învechită, salarii și pensii plătite din împrumuturi, educație în declin, emigrație crescândă, motivație firavă. Criza este gravă căci reunește toți acești indicatori. Statistica nu poate farda, oricum ar fi sucită, efectivul scăzut de lucrători, reducerea investițiilor, sărăcia tenace. De ce stau lucrurile astfel, iar corectarea situației întîrzie? Este la îndemână să se acuze conjurații, tradiții neprielnice, lipsa de educație, religia răspândită. Subiectul istoriei nu este însă anonim, căci totdeauna cineva a luat deciziile care au creat situația de criză. În plus, România s-a bucurat după 1989 de cea mai largă independență de decizie în ceea ce o privește. Adam Smith spunea că este destul ca națiunile să fie libere ca să-și ia […]

Citește mai mult

Profilul politicii externe

Raportarea decidenților din România la „cazul Ucraina” evidențiază neajunsuri profesionale majore. Comparând filmul ultimelor luni  cu ceea ce s-a petrecut pe teren, multe fapte dau  de gândit. Oficialii noștri nu cunosc suficient dosarul Ucraina. Ministrul de resort vorbea, la un moment dat, despre înțelegerea de la Kiev dintre protestatari și putere, ca peste trei ore puterea să fie înlocuită. Apoi, nu s-a evaluat realist amploarea nemulțumirilor din societatea ucrainiană, nici slaba capacitate a noii puteri de a integra, prin decizii convingătoare, populația Ucrainei. Pe de altă parte, orientările protestatarilor kieveni nu au fost univoce, cum s-a asumat la noi, deși în țările occidentale s-a semnalat, pe bună dreptate, această împrejurare. Sunt doar câteva exemple dintr-un șir întreg. De la început, în țara noastră au fost voci care au sugerat prudență, prevenind că nu va fi un conflict deschis al marilor puteri în jurul Ucrainei, ci o abordare de altă natură. Cei responsabili au continuat, însă, cum arată exprimările publice, refrenul conflictului. Pe deasupra, ar fi fost de observat că unii responsabili europeni au atenționat de la început că în Ucraina trebuie discutat nu doar cu grupuri preferate, ci și cu populația. S-a putut sesiza, de asemenea, că reprezentanți români vorbeau […]

Citește mai mult

Politică și onestitate

Politică și onestitate   de Andrei Marga Democrația bine înțeleasă nu se închide în agitația cu care politica este confundată, ci pleacă de la ceea ce trebuie să fie politica spre a evalua ceea ce se petrece. Nu este vorba aici de a aplica politicii vreo moralizare, ci de a începe cu ceea ce fac în politică oamenii atunci când sunt responsabili. Chiar și în  exersata democrație americană s-a resimțit nevoia unei alte conceperi a politicii decât epuizanta luptă pentru putere. O asemenea luptă oferă spectacol, dar nu rezolvă problemele cetățenilor. 1. O cotitură în politică Cel care este considerat, cu destule motive, cel mai mare gânditor politic al secolului al XX-lea, John Rawls, și-a asumat să lege din nou politica de dreptate (justice) și, mai departe, de onestitate (fairness). El a oferit o formulare a politicii în care Constituția are o importanță hotărâtoare, iar convingerile cetățenilor sunt valori conducătoare. Patru dintre ideile sale ne interesează aici. Politica se face cu gândul nu numai la interese, ci și la principii. „Dreptatea ca onestitate (justice as fairness) începe cu ideea că, acolo unde sunt necesare principii comune și în avantajul fiecăruia, acestea trebuie elaborate din punctul de vedere al unei situații […]

Citește mai mult

Nesfârșita tranziție

de Andrei Marga După 1989, România a căutat să ducă reformele până la capăt și să intre, asigurând bunăstare și democrație cetățenilor ei, între țările lumii civilizate. Această căutare este încă departe de rezultatele dorite. Care sunt cauzele? Întrebarea se repune odată cu prăbușirea celei mai recente forganizări în care s-a făcut încercarea – Uniunea Social Liberală. O societate poate fi examinată sub aspectul economiei, al administrației, al politicii și al culturii ei. Nu se poate ocoli nici în cazul României observația că politica este sistemul ce conduce evoluția. M-am referit în alt loc (vezi, de pildă, Andrei Marga, România actuală.Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011) la starea societății românești. Aici mă opresc doar asupra întrebării: de ce nu reușește în România încercarea recentă de a încheia capitolul tranziției (sau al postcomunismului)? Știm prea bine că tranziția presupune reforme care sunt mai mult decât îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană, cum se crede. În plus, s-a putut observa că unele reforme au fost deteriorate după negocierile de aderare (vezi, de pildă, crearea pieței de capital, educația etc.). Negocierile pe unele capitole (precum agricultura, resursele naturale etc.) au fost diletante și au nevoie de corectură. Reformele anilor nouăzeci trebuie completate și, peste […]

Citește mai mult

Alternativa reconstrucției

de Andrei Marga Cu toate că dezbaterea asupra situației din România este firavă, se pot sesiza câteva puncte de vedere distincte în acest moment. Ele merită a fi circumscrise pentru a putea profila așteptata viziune asupra a ceea ce este de făcut.  Unii consideră că, în 2009-2012, țara noastră ar fi intrat în reforme, precum reforma sănătății, a educației, a salariilor, a pensiilor, a administrației, care ar fi chiar reforma statului și ar fi  de dus la capăt. Acest punct de vedere nu distinge între schimbări și reforme. Adepții săi ignoră vizibil ceea ce înseamnă reforma și trec sub tăcere împrejurarea că niciuna dintre schimbările întreprinse  nu a dat rezultate. „Austeritatea” carpatică nu s-a aplicat în nicio altă țară și seamănă mai curând cu deciziile  Italiei anilor douăzeci. Ea nu s-a dovedit a fi nicidecum politica  dezvoltării, de care țara noastră are nevoie. Alții acuză alunecarea României în statutul unei colonii, ca urmare a dezindustrializării, preluării marilor sectoare (bănci, energie, etc.) de către companiile străine (care transferă profitul , fără a mai face investiții la noi) și convertirii populației în simplu consumator. În țara noastră, scoaterea statului din poziția de actor economic ar fi fost dusă mai departe decât în […]

Citește mai mult

Lumea văzută din China

de Andrei Marga Suntem obișnuiți să vedem lumea prin “ochelarii” creați de opțiunile și valorile culturii europene (occidentală, după ce a mai fost considerată greacă, romană, iudeo-creștină, caracterizări ce au rămas insuficient precizate). Socotim tacit, ca un fel de reflex, că lumea în care trăim gravitează în jurul nostru, în comunitățile noastre avându-și centrul, cel puțin ca un mănunchi de criterii de  evaluare a ceea ce se petrece. Chiar dacă revoluția copernicană a avut loc de mult, tendința multor oameni este de a gîndi ptolemaic, doar că în coordonate împinse incomparabil mai departe. Puține au fost provocările istoriei la a gândi altfel, încât tendința s-a stabilizat și pare indiscutabilă. Cîteva cercetări majore recente ne atrag însă atenția că se află deja în ascensiune alternativa – o lume care este văzută altfel, iar imaginea este relevantă și are consecințe practice. Gilles Chance evoca (în volumul China and the Credit Crisis. The Emergence of a New Worldorder, John Willey & Sons, Singapore, 2010) rapiditatea reacției chinezilor la dificultăți, importanța pieței interne fără egal a țării devenite al doilea producător al lumii și trăgea concluzia că nu mai dă rezultate neîndoielnice privirea sistemului chinez cu optici europene (p.202). O tradiție de interpretare dominantă […]

Citește mai mult