Arhive pentru categoria Teologia

Enciclicele lui Benedict al XVI-lea

Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea poate fi întâlnit în istoria enciclicelor papale în triplă ipostază: ca pregătitor, în virtutea ponderii neobișnuite, fiind teolog de vârf și prefect al Sanctum Officium, al unor enciclici ale lui Ion Paul al II-lea; ca papă și autor al trei enciclici;  și ca autor al enciclicii aflată în pregătire la data retragerii din 2013, preluată și definitivată de de noul suveran pontif, papa Francisc. Din prima categorie fac parte mai multe enciclici, dar în primă linie Fides et Ratio (1998), care exprimă detaliat concepția ratzingeriană asupra corelațiilor rațiunii și credinței. Din a doua fac parte Deus Caritas Est (2006), Spe salvi (2007), Caritas in Veritate (2009). A patra enciclică scrisă de Benedict al XVI-lea este Lumen Fidei (2014), care a fost transferată succesorului său, care o și semnează. Trei observații se impun făcute din capul locului. Prima se referă la întrebarea dacă este mult sau puțin. Așadar, dacă sunt suficient de multe encliclici sub numele lui Benedict al XVI-lea. Atunci cînd a fost întrebat, papa emerit a răspuns, în Letzte Gespräche (2016), că munca la monografia Iisus din Nazareth i-a luat timp. Putem adăuga imediat o întrebare retorică: cîte enciclici nu sunt cuprinse în […]

Citește mai mult

Mărturisirile lui Benedict al XVI-lea 

Cel mai influent teolog din anii șaizeci încoace și primul papă emerit din istorie, Benedict al XVI-lea, a publicat un nou volum, sub titlul Ultimele convorbiri (Letzte Gespräche. Mit Peter Seewald, Droemer – Knaur, München, 2016, 286 p.). Titlul este tulburător. Poate fi, să sperăm, doar ultimul volum din seria de convorbiri ( Salz der Erde, 1996; Gott und die Welt, 2000; Licht der Welt, 2010) pe care Joseph Ratzinger le-a realizat cu ilustrul jurnalist. Oricum, momentul este istoric. Suntem în fața gândurilor recente ale personalității care a fost, cum spunea papa Francisc, “mintea  teologică” a lungului pontificat al lui Ioan Paul al II-lea  și cel mai mare teolog dintre papi. În interviul luat de Peter Seewald în mănăstirea Mater Ecclesiae din Grădina Vaticanului, în care s-a retras fostul papă, Benedict al XVI-lea mărturisește că nu puterea pe care o dă scaunul papal a fost sentimentul său. Dimpotrivă, “am resimțit <puterea> nu ca și cum eu aș fi mai tare, ci totdeauna ca răspundere, ca ceva greu, care te copleșește. Ca ceva care te obligă să te întrebi în fiecare zi: sunt eu pe măsură?” (p.27). Iar atunci când la întrebare răspunsul propriu a fost negativ, a intervenit, onest, retragerea. […]

Citește mai mult

Despre absolut

După cum știm, Nietzsche a acuzat „moartea lui Dumnezeu” în cultura tot mai scientizată a timpului său. Este vorba, trebuie spus imediat, de acuzarea unui fapt comis de oameni, nu de o proclamaţie emfatică, cum se interpretează adesea greşit! Mai știm că, în Fraţii Karamazov, Dostoievski a speculat în jurul a ceea ce s-ar petrece dacă Dumnezeu nu ar fi. În scena Marelui Inchizitor, el a imaginat chiar ceea ce ar întâlni Iisus dacă ar veni printre oamenii subjugaţi de aparate birocratice. Ştim, de asemenea, că ştiinţele moderne şi-au avut terenul de emergenţă în tradiţia iudeo-creştină, că iluminismul a fost legat la origini de optici religioase asupra lumii şi că, pe acest fundal, s-a ridicat întrebarea: oare nu tocmai creştinismul a generat secularizarea care avea să-l provoace în secolele al XIX-lea şi al XX-lea? Între timp, au apărut teoreticieni – unii sunt teologi – care leagă, pe de-o parte, scăderea raportării explicite la Dumnezeu din cultura actuală de expansiunea „hermeneuticii deconstructiviste” şi opun relativismului devastator de azi comportamentul „ca şi cum Dumnezeu ar exista”. Dietrich Bonhoeffer este citat frecvent ca iniţiator al „teologiei creştinismului lipsit de religie”. Ştim, în sfârșit, că deja Kierkegaard a pus problema recreştinării culturii moderne, după […]

Citește mai mult

Spiritul creștinismului

Neobișnuit de ampla dezbatere din jurul lui Isus Cristos s-a îmbogățit cu date noi în secolele din urmă. Iar odată cu înaintarea cercetărilor, cititorul găsește răspunsuri mai detaliate la întrebări pe care și le pune în legătură cu cel care a avut cel mai mare impact în istoria cunoscută. Bunăoară, azi știm sigur că Isus avea o formație impresionantă și “cunoștea perfect atât Scriptura Sfântă, cât și tradiția orală, și stăpânea folosirea ambelor” (vezi David Flusser, Jesus, L’Eclat, Paris, 2005). Știm mai precis cum și-a privit Isus însăși misiunea (după ce Rudolf Bultmann a deschis cercetarea ei cu Jesus, Mohr Siebeck, Tübingen,1983). Știm mai mult despre traseul vieții lui Isus, reconstituit adesea arheologic. Știm ceea ce s-a petrecut în ultimele zile ale vieții sale pământești și putem localiza cu exactitate evenimentele din jurul anului 30 pe harta Ierusalimului (vezi Shimon Gibson, The Final Days of Jesus, Lion, New York, 2009). Observăm că descrierea istorică nu poate da seama de ceea ce s-a petrecut după răstignire și că “explicația materialistă și cea astronautică” sunt excedate de resurecția descrisă de martori (Gianfranco Ravasi, Le cardinal et le philosophe, Plon, Paris, 2013). Se lămurește ce înseamnă iubirea la Isus, în relația dintre eros, […]

Citește mai mult

Terorism și religie

  Acțiunea teroristă de la Paris din 13 noiembrie a.c. – constând din atacuri simultane, executate de atacatori nemascați, care nu cer negocieri, ci omoară și-l invocă, odată cu propria dispariție, pe Allah – readuce în discuție legătura dintre terorism și religie. Fundalul, acum „criza siriană”, nu este, desigur, simplu. Un aspect al crizei ține de regimurile  cleptocratice ce s-au dezvoltat cu timpul în Orientul Mijlociu și de fricțiunile în care au intrat comunitățile de acolo. Un alt aspect, geopolitic,  este conferit de ponderea economică și strategică mondială a regiunii, care se află de milenii în sfera de intervenție a marilor puteri. Aspectul religios, legat mai nou de conflictul deschis dintre sunniți și șiiți înăuntrul Islamului, dar, mai ales, de conflictul pe care o direcție a Islamului îl întreține cu restul lumii, este parte a situației. Un aspect militar, reprezentat de forțele organizate pe teren și, inevitabil, de intensul comerț internațional cu arme, se adaugă la toate acestea. Fără a ceda unui idealism desuet exagerând rolul viziunilor asupra lumii, dar și fără a ne face iluzii ignorând faptul că oamenii se lasă conduși de imagini, afirm că aspectul religios rămâne, în momentul actual, totuși, una din cheile situației. Nu va […]

Citește mai mult

Religia chineză?

Pentru europeni, religia este un complex de idei, trăiri, acțiuni și instituții. Ea înseamnă cinci componente reunite: a) „revelație” din partea lui Dumnezeu, care se îngrijește ca ființele create după chipul și asemănarea sa să cunoască ceea ce au de făcut pentru a  se împărtăși din fericirea existenței în care au fost plasate; b) „mântuire (redempțiune)” pentru cei merituoși, pe căi pe care cele trei religii monoteiste – iudaismul, creștinismul și islamul – le-au diversificat; c) „liturghie” – ceremonial de chemare a voinței divine să intervină în viața oamenilor spre a o favoriza; d) „organizare în societate” – sinagoga, biserica, moscheea – cu ierarhii specifice; e) „credință” – adică nu doar asumarea existenței lui Dumnezeu, ci și punerea soartei celui care crede în mâinile Sale. Această concepere a religiei ce include, așadar, revelația, mântuirea, liturghia, instituția, credința este cea care a modelat, de multe secole, însăși noțiunea de religie. Iudeo-creștinismul a devenit prototipul înțelegerii religiei, Jerusalimul fiind originea acesteia. Tocmai din perspectiva acestei conceperi, religia a și fost înțeleasă multă vreme. În fapt până la expansiunea studiilor de antropologie culturală din epoca colonială a Europei, care a adus în discuție diversitatea credințelor și a lărgit oarecum conceptul. Este evident că, […]

Citește mai mult

Isus istoric. Unde s-a ajuns?

Una dintre marile înnoiri ale culturii moderne provine din expansiunea cercetării istorice a căii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Hristos. De personalitatea lui Isus este legată, cum se știe, inițierea unei dizidențe în sânul iudaismului, care a dus, istoricește, la apariția celei mai influente religii – creștinismul. De departe cea mai cunoscută personalitate a antichității, Isus a inspirat deja de aproape două milenii omenirea. În raport cu învățătura și viața sa au luat ființă curente de gândire care au hotărît cursul istoriei. Cercetarea istorică a lui Isus are astfel importanță mai  mult  decât  istorică:  ea  marchează înțelegerea  de  sine  a umanității.  Dincoace de împrejurarea că iudeii și creștinii privesc diferit unele dintre aspectele istoriei și de faptul că sunt sensibile diferențe între protestanți, catolici și ortodocși, se poate spune că cercetarea lui Isus sub aspect istoric este un bun comun al bisericilor și al iudaismului și creștinismului. Ea confirmă, la rândul ei, optica – reprezentată de la apostolul Pavel la Rosenzweig și, apoi, la Ratzinger – potrivit căreia nu avem de a face în relația iudaism-creștinism cu religii diferite, ci cu o singură religie, ce se ramifică în funcție de două căi ale mântuirii (redempțiunii). Nu se […]

Citește mai mult

Ce poate face credinciosul?

Deunăzi, o personalitate venerabilă a istoriei României atrăgea atenția, desigur oportun, asupra nevoii de a pune în valoare religia nu doar concretistic (de pildă, circularea moaștelor), ci și ca înflăcărare pentru acțiuni benefice în societate. Intervenția amintește, pe bună dreptate, că oamenii credinței trebuie să găsească o cale între retragerea în ritualuri și revendicarea conducerii comunităților, care sunt, ambele, în contratimp cu cerințele vieții în societățile diferențiate de astăzi. Dar care este această cale? Ne aflăm astăzi după o perioadă de schimbări certe în privința credinței  religioase (la care m-am referit în detaliu în Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2014). Efectivul de credincioși nu scade, ci, dimpotrivă, crește ușor în ultimele decade, cum ne spun anchetele europene de opinii. S-a prăbușit critica modernă a religiei – de la Hegel, trecând prin Feuerbach, Comte, Marx, Nietzsche și Freud – în locul ei intrând recunoașterea, împreună cu Rosenzweig, a permanenței religiei printre formele spiritului. S-a prăbușit, totodată, modelarea lui Kant a relației dintre știință, filosofie, teologie, în favoarea tezei  „corelaționalității” acestora, apărată de Habermas și Ratzinger. Nici speranța întemeierii științifice a moralei și nici organizarea pe baze filosofice a societății nu au dus la rezultate așteptate, încât trebuie căutate […]

Citește mai mult

Îl cunoaștem pe Isus?

de Andrei Marga Sărbătorile pascale readuc în minte ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în urmă cu peste nouăsprezece secole. Un tânăr bine legat, impresionant prin cunoștințele, înțelepciunea și darurile sale extraordinare, pe care tot mai mulți oameni îl urmau plini de speranță, a fost răstignit, la capătul unei sumare proceduri romane și al unei confuzii de rațiuni politice și motive religioase. A treia zi, o tânără aparte, Maria din Magdala, a vestit lumii că mormântul este gol, iar cel care-și încheiase viața pe cruce a înviat. Isus din Nazaret se dezvăluise adepților săi a fi așteptatul Cristos, iar pe învățătura lui, transmisă prin evanghelii și epistole ale apostolilor săi, s-a clădit cea mai influentă religie a istoriei – creștinismul. În peste nouăsprezece secole s-a scris enorm despre Isus, mai mult decât despre orice altă personalitate. Se spune că sunt înregistrate peste 20000 de cărți. Asupra lui avem mai multe informații decât despre oricine din istoria veche. O cotitură istorică a reprezentat-o asumarea, alături de vestirea lui Isus ca mântuitor, a cercetării lui Isus pe terenul istoriei. De la Reimarus (1778) încoace, cercetarea istorică nu a încetat să crească. Învățați creștini și învățați iudei sunt de acord astăzi asupra datelor […]

Citește mai mult

Societatea actuală în concepția lui Francisc

de Andrei Marga În consecința înaltei calificări a teologilor de referință –  Karl Rahner, de Lubac, Congar, spre exemplu –  și a unor cardinali care au ocupat poziții hotărâtoare sub pontificate de cotitură istorică –  cardinalul Bea sau cardinalul Montini sau cardinalul Ratzinger, de pildă – s-a ajuns la o tradiție solidă de enciclice ce au captat problemele timpului și au înnoit orizonturile. Enciclici precum Mater et Magistra (1961), a lui Ioan al XXIII-lea, sau Populorum Progressio (1967), a lui Paul al VI-lea, Solicitudo rei socialis (1987), Fides et ratio (1998), ale lui Ioan Paul al II-lea, Deus caritas est (2005), Caritas in veritate (2009), ale lui Benedict al XVI-lea sunt expresii reprezentative ale epocii precum mari creații din literatură, artă, știință, filosofie. Și prin ele epoca și-a lăsat sigiliul în curgerea istoriei lumii. Din multe considerente, se aștepta cu mult interes encliclica de început a papei Francisc. Căci pe scenă a venit nu doar primul papă iezuit, ce întruchipează în mod firesc vederile ordinului care a marcat definitiv educația și gândirea lumii, ci și un papă al cărui centru de acțiune este pastorația. Ioan al XXIII lea avea ca centru al preocupării reforma, Paul al VI-lea raportarea la modernitate, […]

Citește mai mult

Pontificatul lui Francisc

de Andrei Marga La sfârșitul săptămânii trecute, publicații precum „The Telegraph” sau „La civilta cattolica” anunțau interviul cu Papa Francisc și rezumau ceea ce considerau a fi nou. Este limpede că după șase luni de pontificat încep să ia formă explicită schimbările ce intervin în abordarea Bisericii, societății și lumii odată cu noul pontif. Fiind vorba de o instituție cu pondere majoră în viața umanității, interesul pentru pontificat rămâne, firește, mare, chiar și în această epocă de secularizare a conștiințelor și de expansiune a unei religiozități după ureche și frecvent improvizată. În plus, noul papă vine, în premieră, din cultura extraordinar de fecundă în urmări a iezuiților (Karl Rahner fiind reperul său dintre teologii secolului trecut), cu experiența pastorală din America Latină și cu o formație teologică desăvârșită la Frankfurt am Main, sub influența lui Romano Guardini. Peste toate, stăruie întrebarea: care va fi direcția de acțiune caracteristică a Papei Francisc? Se știe prea bine că papii aleși în perioada postbelică au marcat, fiecare, istoria. Bunăoară, Ioan al XXIII-lea și-a asumat  acel aggiornamento teologic și eclesial ce a schimbat profund cursul lumii, Paul al VI-lea a condus grupul de teologi de rară calificare (de Lubac, Congar, Ratzinger, Kung și alții) […]

Citește mai mult

Arheologie biblică

de  Andrei Marga Este fascinant să observi ce se petrece în câmpul tot mai important al religiei, atât cu privire la scripturi și istoria lor, cât și în ceea ce privește conceptualizările teologice și eclesiale. Două prejudecăți se cer însă mereu depășite. Prima este opinia că nu ar fi nimic nou sub soare în religii, încât ne-am putea rezema pe ceea ce știm deja. A doua prejudecată este că doar credința trăită în intimitate contează, restul, acțiunile personale și alte manifestări exterioare, fiind nesemnificativ. Ambele prejudecăți întâmpină astăzi contraargumente hotărâtoare (pe unele le-am desfășurat în volumele Religia în era globalizării, 2005, și Teologia șiphilosophia hodje, 2008). Aceste contraargumente sunt parte a culturii de astăzi, încât cel care este în mod serios religios și responsabil le ia în seamă. După cum ar trebui să le ia în seamă și cei care se pronunță asupra religiei. Pentru cine împărtășește tradiția iudeo-creștină (folosesc acest termen consacrat de Jean Danielou) rămâne crucială relația dintre „Iisus escatologic” și „Iisus istoric”, adică dintre Iisus redat de Noul Testament ca mesia și Iisus prezentat de cercetările istorice din ultimii două sute cincizeci de ani, în fapt de la Reimarus încoace. Suntem după schimbări majore, iar generațiile care […]

Citește mai mult

Despre credință

de Andrei Marga Chestionarele aplicate în Europa în ultimele decenii (vezi concludenta analiză din Hermann Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002) dau ca rezultat ușoara, dar continua creștere a ponderii credincioșilor. Unii sociologi ne previn că aceasta nu înseamnă creșterea religiozității. Dar religia înseamnă credință, încât se pune întrebarea „ce înțelegem prin credință?”. Și atunci când vedem mulțimi îmbulzindu-se la moaște nu putem să nu ne întrebăm despre ce fel de credință este vorba. Nu ne putem reprima întrebarea când întâlnim preoți avari, care fac orice compromis să adune averi pământești, în pofida a ceea ce predică. Sau păstori preocupați mai curând de aranjamente cu autoritățile decât de samavolniciile din jur. Nu o putem face nici când televiziunile se umplu, la Crăciun și Paște, de discuții de prost gust despre tăiatul porcilor și sacrificarea mieilor și despre „bucate”, evident fără vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut odinioară în jurul Jerusalimului. Întrebarea revine când vedem teologi care au o informație lacunară chiar despre Iisus și apostoli. În sfârșit, întrebarea „ce este credința?” nu poate fi ocolită nici atunci când unii dintre cei care spun că fac cercetare științifică perorează neinformați asupra relațiilor cu […]

Citește mai mult

Începutul cercetării istorice a lui Isus

de  Andrei Marga Una dintre marile înnoiri  din epoca modernă pentru cultura originată in iudaism și creștinism a fost cercetarea istorică a lui Isus. Tânărul cu înzestrări fără seamăn din Nazaret a rămas inițiatorul unei dizidențe în sânul iudaismului, care a dus, istoricește, la apariția celei mai influente religii a lumii – creștinismul. De departe, pentru noi, cea mai cunoscută personalitate a antichltății, Isus din Nazaret a inspirat, prin spusele și viața lui, deja de două milenii cultura lumii. În raport cu învățătura și viața lui Isus s-au constituit curente de gândire hotărâtoare ale istoriei. Din toate aceste rațiuni, cercetarea istorică a lui Isus din Nazaret are importanță mai  mult  decât  istorică:  ea  marchează înțelegerea  de  sine  a urnanității. Să aruncăm o privire  în începutul acestei cercetări care, la noi, a fost neglijată, iar efectele neglijării se resimt în nivelul culturii religioase. Cercetarea istorică a lui Isus a inceput cu Hermann Samuel Reimarus (1698-1768). Acesta a dat, cum spune Albert Schweitzer, „cel mai impunător produs in cercetarea vieții lui Isus.” Cu Reimarus începe de fapt examinarea istorică a relatărilor din Evanghelii, într-un efort de a aduce credința crestină pe terenul „rațiunii   naturale”   a   oamenilor,   prin   […]

Citește mai mult