Arhive pentru categoria Universitatea

Diplome și titluri fără acoperire

Seton Watson spunea că România este trădată chiar de cei care vor să o reprezinte. „Toate trăsăturile menţionate… – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile contra avantajelor funcției și relațiilor la vârf – au existat în România într-o mare măsură. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă… Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene” (Eastern Europe Between the Wars, 1945). Evident, titrații, suprapuși cu intelectualii, erau vizați, de asemenea. Interesant este faptul că despre situație și-au spus părerea răspicat mari conștiințe din țară. „La noi – scria Virgil I. Bărbat – politicienii ajung specialiști: miniștri de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. În alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (p.185). Iar „oportunismul bizantin” face ca intelectualii să caute mai mult adaptarea, decât ameliorarea stărilor de lucruri (Dinamism cultural, p.218). Liviu Rebreanu a pus nefericirile țării în seama nepriceperii celor care decid și a atmosferei. „Cinstea, ca o […]

Citește mai mult

Criza de personalități

Mulți concetățeni sunt uimiți de incapacitatea unor universități de a lămuri situații de fraude, nepotism, impostură care au sporit ca niciodată. Faptele petrecute trimit, desigur, la explicații ce țin de anvergura îndoielnică a unor responsabili. Iar dacă citești Legea educației din 2011, nu te mai miri. Universitățile sunt, în cele mai multe țări, laboratoare de idei îndrăznețe și de proiecte. La noi, unele au devenit, prin efectul legii, birocrații pompoase și mediocre, care nu au nimic de  zis nici când țara este ocolită de rețelele de transporturi și de energie ale Europei, nici când este campioană a sărăciei pe continent, nici când  își șubrezește bruma de democrație, nici când aspirația emigrării este cea mai mare din istorie. Propaganda curentă cu ierarhizările internaționale nu este dispensă de la a vedea realitatea. În fapt, multe ierarhizări vor să dea satisfacție tuturor țărilor, iar unele criterii sunt discutabile. În plus, rezultatele unei administrații universitare, mai ales în raport cu criteriul cel mai profund, al descoperirii științifice și inovației tehnologice, se văd abia după șase-opt ani. Peste toate, dincolo de progresele ce țin de trecerea anilor, poziția universităților autohtone nu este semnificativ mai bună decât în 2011. Se publică poate mai mult, dar câte […]

Citește mai mult

Selectarea profesorilor universitari

În ultimul timp, la noi, problema plagiatului a invadat discuția în parlament, justiție, comisii și comitete ale diverselor instituții, mass media. Se discută haotic, în funcție de cine este incriminat și trebuie să părăsească scena. Nu se merge până la catăt, punând în față nu răfuieli politice, ci preocuparea unei curățenii generale. Pe de altă parte, năravul plagiatului este doar o parte a maladiilor ce au cuprins titlurile României. Nu mai puțin grave sunt, prin consecințe, vasta corupție din viața științifică și culturală, cu cleptocrația, intervenții ale serviciilor,  nepotismul și examene de mântuială devenite endemice. Vor trebui repuse două întrebări simple, de care mulți s-au dezobișnuit. Poate ajunge unde aspiră în societate, fără proptele pe față sau în secret, un tânăr care are de partea sa doar mintea și brațele sale? Sunt titlurile ce se poartă pompos în România acoperite sau doar formule goale, datorate aranjamentelor de culise,  târgurilor, caragialeștilor slăbiciuni? Răspunsul nu mai este de ani buni pozitiv. De aceea, o asanare cuprinzătoare va trebui să intre pe agenda publică, mai devreme sau mai târziu, dacă țara noastră vrea să facă parte din lumea civilizației actuale. Ea atinge, inevitabil, chestiunea selectării profesorilor universitari. Să reflectăm asupra ei. Valoarea unei […]

Citește mai mult

Universitatea în dialog cu Biserica

  Apărute în secolul al XII-lea, sub legitimarea juridică a Bisericii, universitățile au fost legate, la origine, de aceasta. Dialogul celor mai vechi instituții ale Europei a înregistrat apoi o istorie sinuoasă. Acest dialog condiționează  astăzi depășirea unor crize și a devenit din nou indispensabil, într-o situație istorică nouă. Se face acum experiența „societății neoliberale”, care oferă fiecăruia diferite oportunități, în funcție de capacitatea de concurență, dar care erodează  instituții, valori și reguli, încât, în cele din urmă, nu dă nimănui certitudini. A concepe forme de comunitate care să pună în valoare nu numai concurența, ci și cooperarea, cu tot ceea ce presupun acestea în era globalizării, a devenit o necesitate stringentă. Din religie se revendică tot mai mulți oameni, încât astăzi se poate vorbi de o „cotitura religioasă (religious turn)” a modernităţii. Religia nu a devenit obiect de muzeu şi am păşit într-o „societate postseculară”. Acum, „identitatea religioasă” se dovedește a fi mai profundă decât alte identități. Teologic, suntem după prăbușirea nu numai a principiului „vasalității” în relația știință, filosofie, teologie, ci și a ideii lui Kant a filosofiei ca tribunal al cunoașterii. Între timp, ideea „paralelității” a triumfat, iar problema nu mai este atât diferența dintre știință, filosofie, […]

Citește mai mult

Profesorul universitar – doar o amintire?

Sunt roluri sociale cu mare impact, de a căror ocupare depinde înfățișarea unei societăți. Profesorul universitar este unul dintre acestea, dar desemnarea de profesori în universități  a ajuns, în ultimii ani, la abuzuri greu de imaginat. Unul, cu doctorat pe un subiect marginal și concluzii ușor de contestat, a fost numit profesor universitar căci era demnitar. Altul nu are vreo competență în domeniu, o rudă apropiată îi pregătește lucrările și este numit profesor căci facultatea atrage studenți. Altul este bine înfipt în relații locale și este numit profesor, deși a plagiat, iar pregătirea lui este oarecare. Un altul devine profesor universitar pentru că a întrunit un punctaj, deși a publicat adăugându-și numele la șirul de autori ai unor lucrări ce nu rezolvă nimic. Altul s-a mișcat în medii obscure, apoi și-a atacat colegii că ar avea contiguități cu acestea, iar decidenții, intimidați, l-au făcut profesor. Alții mânuiesc conceptele precum pietrele, dar prind o funcție și devin profesori. Alții nu părăsesc fițuicile nici la lecții pentru a spune ceva de la ei, dar se gonflează în fața naivilor. Două universități de prim plan nici nu mai pretind publicații în dosarul profesorilor, ci se mulțumesc cu coperți de volume viitoare, însoțite de […]

Citește mai mult

Efervescență la Beirut

Fiind câteva zile la Beirut, ca invitat pentru a susține o conferință despre guvernanță în fața liderilor universitari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (MENA Region) mi-am dat, seama din nou, nu numai de bogăția istorică a Libanului, ci și de efervescența din această țară: o efervescență întreținută de provocările situației, dar și de voința îndărătnică de a conta în competițiile lumii. Altfel spus, dificultățile nu abat programele proprii și nu sunt pretext de lamentare, precum în alte locuri; efortul de dezvoltare în țara urmașilor fenicienilor de altădată este energic, oarecum în pofida situației. În Libanul acestor zile sunt frământări în legătură cu situația geopolitică. Așa cum s-a comunicat recent, 55% din populația actuală a Libanului (de aproape zece milioane de locuitori) nu sunt libanezi, ci refugiați (sireni și palestinieni, mai ales), mulți posedînd arme. De aceea, stabilitatea rămâne preocupantă.  În plus, cu puțin timp în urmă, au apărut indicii noi că regimul din Siria a recurs la arme chimice. Reacția internațională fiind încă firavă, apare o indirectă încurajare a Hezbollahului, care operează alături de acel regim. Pe de altă parte, jihadiștii ocupă teritorii și se opun regimului de la Damasc (la frontiera dintre Liban și Siria, aceștia au […]

Citește mai mult

Ierarhizările de universități

Ierarhizările de universități (university rankings) pun presiuni asupra studenților, familiilor, finanțatorilor, profesorilor, liderilor academici. S-a ajuns la o condiție de existență – parafrazându-l pe Descartes: „după cum ești în ranking, așa  exiști”. În urma ierarhizărilor se produc tensiuni: între părinți și autorități, studenți și instituții, finanțatori și lideri, universități și universități, publicații și profesori. Mediatizate intens, ierarhizările fac servicii anumitor universități și creează fluxuri de studenți într-o direcție sau alta. Având implicații, ierarhizările trebuie luate în seamă. Ele suscită, însă, discuții. Răspund aici la trei întrebări care mi-au fost puse în ultimul timp: de unde vin ierarhizările? ce credibilitate au? ce are de făcut o universitate? Mă bazez pe experiențe în ipostaze diferite. Ca membru al conducerii European University Association, am prezentat în mai 2001, la Dubrownik, primul proiect de „asigurarea calității (quality assurance)” (Andrei Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005, pp.336-350). Ca membru în consiliul unor universități internaționale (UN University din Tokyo) sau consultant (în Austria, Ungaria, Vatican, Germania), chestiunea o găseam pe agendă. Am condus evaluarea unor universități din Paris și am participat la evaluări în Germania, Grecia, Austria. Ca rector și președinte de universitate (1993-2012), am înfruntat tema și am examinat-o cu instituții care elaborează […]

Citește mai mult

Rectorul și universitatea

Altădată rectorul unei universități avea o semnificație univocă. Rectorul era acela care, pe perioada unui mandat (de la unul la mai mulți ani), lua decizii pe baza statutelor și asigura funcționarea instituției în condițiile autonomiei universitare. Conducerea tradițională a universității era colegială în înțelesul că rectorul se consulta cu  Senatul – compus din prorectori și decani, uneori și prodecani ai facultăților – și, după cântărirea argumentelor și lăsând să prevaleze argumentul mai bun, lua decizia. Și în conducerea colegială rectorul ia decizia pe cont propriu și răspunde de ea. Nici o conducere colegială, oricât de democratică, nu a dizolvat importanța deciziei rectorului, oricât de competenţi ar fi membrii Senatului. Pentru mine, personal, Theodor Berchem (vezi cartea acestuia Universität zwischen Tradition undFortscritt, Knoth, Melle, 1990) și Charles  W. Eliot (vezi mai recent Louis Menand, The Metaphysical Club. AStory of Ideas in America, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2001) au fost inspiratori.  Până la noi, cei care trăim astăzi, s-a produs însă dislocarea autonomiei universitare, din diferite direcții: din direcția atelării universității la „sarcini istorice” (profilată de celebrul discurs rectoral al lui Heidegger, din 1933), din direcția punerii universității în slujba scopurilor ideologice (odată cu deciziile lui Stalin, din 1935), și […]

Citește mai mult

Bibliometria în discuție

de Andrei Marga De aproape un deceniu s-au introdus și în România metode cantitative de evaluare a prestației în cercetarea științifică. Revistele și editurile sunt, fiecare, cotate și ierarhizate, iar performanțele autorilor sunt evaluate după efectivul de lucrări, locul în care au fost publicate, citări și alte criterii de acest fel. Sistemul a apărut în SUA, în contextul în care s-a trecut la noi organizări universitare – „universitatea antreprenorială” și „universitatea de cercetare științifică (research university)” – pe fondul chestionării competitivității și al trecerii la un nou management. China a contribuit la universalizarea sistemului elaborând „clasificarea Shanghai” a universităților, în vederea fundamentării politicii de avansare rapidă a universităților chineze printre cele mai performante din lume. Uniunea Europeană nu s-a putut sustrage tendinței, în pofida numeroaselor voci ce pretind elaborarea unui sistem propriu, european de evaluare a prestației în cercetarea științifică din universități și institute. În fiecare dintre țări se caută evaluarea cu ajutorul metodelor cantitative și aproape în fiecare universitate europeană  importantă întâlnim astăzi un soi de exasperare vis-a-vis de birocrația pe care sistemul o aduce cu sine. Provenit din SUA și răspîndit cu ajutorul Chinei, sistemul se aplică mecanic în multe țări, ignorându-se două aspecte fundamentale. Pe de o […]

Citește mai mult