La capătul celui de Al Doilea Război Mondial, Hugh Seton-Watson a publicat cartea Eastern Europe between the wars, 1916-1941 (1945). Cu ascuțit simț al observației, respectatul istoric britanic nu a ezitat să facă o remarcă ce poate să pună pe gânduri cititorul și astăzi, după trecerea deceniilor. “Toate trăsăturile menționate – scrie el – mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile […] au existat în România în mod evident. Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă…. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părți ale Europei Răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când vechea clasă care a guvernat nu va dispărea, iar o nouă clasă va fi antrenată să-i ia locul. Perioada tranziției va fi lungă și sîngeroasă, dar atunci când va fi încheiată, marile energii și calități ale poporului român, al doilea ca efectiv și, probabil, cel mai talentat în mod natural din Europa Răsăriteană, îi va asigura acea poziție onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Remarca bate evident în istorie, mai exact în sfârșitul perioadei interbelice, dar rămâne, din nefericire, valabilă în multe privințe și astăzi. Nu s-a ajuns la decăderea cea mai mare în comparație cu vecinii, sub regimul Ceusescu, în anii optzeci și, din nou, în ultimii zece ani? Nu avem de a face cu o nouă ediție a aceleiași “trădări” din partea unor intelectuali, mai interesați de statele de plată ale regimurilor decât de soarta celor din jur? Nu s-a ajuns, iarăși, la paralizia schimbărilor, în pofida alarmantelor închideri de întreprinderi vitale, a lipsei rezultatelor, a creșterii concomitente a șomajului și corupției, a extinderii nepriceperii și a fugii de răspundere de astăzi?
Lucrurile au evoluat, în ultimul timp, din nefericire chiar pe direcția nefastă. În condițiile incapacității de autoorganizare, nu mai ajung „membrii brilianți” să hotărască în societate, ci opușii lor. Nu se vede competență în evaluarea situației prezente, nu se elaborează soluții adecvate pentru schimbarea stărilor de lucruri sau se amână la nesfârșit deciziile rezonabile. Nu mai asumă nimeni răspunderea, care se diluează mai nou prin apel la complexitatea situațiilor. Dispar personalitățile propriu-zise, în varii domenii, iar locul lor este luat de diletanți care nu-i întrec pe ceilalți decât în viclenii. Pe nesimțite, se promovează pe scară largă în roluri de decizie oameni de fapt nepregătiți, dar mereu sârguincioși să nu scape ocaziile. Acestei situații i-a dat expresie recent, cu vervă și forță de sugestie greu de egalat, Eugen Mihăescu, în volumul Strigăte în pustiu (Rao, București, 2013). Redau miezul concluziilor sale „De ce zic eu pustiu? Pentru că nu văd nimic vertical în jurul meu, ceva care să stea drept în fața vijeliei pustiitoare. Sunt sătul de <disidentocrația> care, încrucișată cu <cleptocrația>, a dat naștere unei clase de pigmei hrăpăreți, fără Dumnezeu și fără țară, dar care s-au cocoțat în fruntea României. […] Acum, falșii intelectuali fără meserie, așa-zișii elitiști nu fac altceva decât să deruteze împiedicând orientarea în pustiul care ne înconjoară. Ieri ne-au condus părinții, azi sunt <la butoane> copiii lor …”. Cu această nouă situație are a se confrunta România acum și în anii ce vin – ne spune cunoscutul artist.
Nu cu mulți ani în urmă, Emmanuel Todd a examinat nivelul de pregătire în facultăți al noilor generații de politicieni francezi. Constatarea sa majoră a fost aceea că nu foști studenți de vârf se află în pielea acestor politicieni, ci dimpotrivă. Studenții de vârf de odinioară sunt risipiți în lume, în vreme ce câțiva dintre cei mai puțin acomodați cu disciplina studiilor au ajuns să ia decizii pentru întreaga societate. În fața acestei constatări, se poate, desigur, argumenta că niciodată nu se atinge corespondența deplină între rezultatele academice și carieră, căci multe se interpun pe traseul unei biografii: talente ascunse, abilități practice, evoluția ulterioară și, de ce nu, șanse ce apar oarecum accidental.
Dar dacă această corespondență nu este un ideal practicabil, nici confuzia sistematică a valorilor nu este soluția. Este anticipabil ce ar ieși în țara noastră dacă s-ar face o analiză similară. Nu avem, în continuare, decidenți administrativi care au fost cel mult studenți oarecare? Nu au fost demnitari care nu au condus în viața lor o echipă de volei înainte de a fi numiți miniștri sau chiar mai sus? Nu avem cohorta de inși fără rezultate aparte care a populat guvernările recente, în vreme ce absolvenți efectiv străluciți sunt dați la o parte? Nu ținem la distanță de decizie, sub cât mai carpatice motive, cele mai productive forțe intelectuale ale țării din acest moment ? Nu s-au umplut catedre universitare importante nu cu vârfurile promoțiilor, ci cu cei de mâna doua sau a treia? Nu s-a ajuns ca diplome fără acoperire să fie luate drept semn de calificare? Nu avem greșite înțelegeri, care fac ca libertatea de opinie să niveleze valorile, democrația să se dizolve în diversitatea de păreri, iar istețimea descurcării să fie luată drept competență? Corespondența amintită nu trebuie să fie obsesie, dar nici confuzia sistematică de valori nu duce la lucruri bune.
Rămâne încă demnă de luare aminte reflecția lui Thomas Mann, pe cazul Germaniei anilor treizeci. Celebrul romancier era atunci preocupat să explice prăbușirea țării sale. În intervențiile adresate concetățenilor de la Vocea Americii (reunite astăzi în volumul Deutsche Horer! Radiosendungen nach Deutschland aus den Jahren 1940-1945, Fischer, Frankfurt am Main, 2004), el a refuzat din capul locului explicații nerealiste – precum recursul la istoria dificilă a modernizării instituționale germane, la religie, la „caractere”, la psihologia persoanelor etc. „Germania lui Hitler nu are tradiție și nici viitor” (p.60). Thomas Mann a arătat că explicația rezidă în preluarea controlului societății de către cei mai puțin pregătiți și mai puțin dedicați interesului general, care profită de nevoia de înnoire profundă, în contextul schimbării lumii, pentru a domina (p.15). Aceștia au ajuns să imprime „fața țării”, iar de aici nu vine nimic bun (o spunea Thomas Mann în 1940!). Expresiile folosite de romancier sunt memorabile: „schlechten Menschen die euch fuhren” (p.23), Baldur von Schirach este „einer poetasternder Fettknaben vorgeschrittenen Alters, der schon immer deutscher Jugendfuhrer von Hitlers Gnade war” (p.81), pentru a culmina cu veritabila concluzie a reflecției sale: „În Germania a ajuns sus, deasupra tuturor, cu doisprezece ani înainte, cel mai de jos (das Untersten), ultimul, din punct de vedere uman, și cel mai josnic (das Niedrigsten), și a determinat fața țării (p.149). Este o concluzie a lui Thomas Mann din 1945.
Firește, situațiile României și Germaniei de atunci nu sunt comparabile. Dincolo de orice, însă, o învățătură istorică se impune: se ajunge nu departe, ci la criză gravă atunci când confuziei sistematice a valorilor nu i se găsește antidotul. De aceea, întrebarea ce începe să preocupe tot mai mulți oameni, în situația dată, este: ce ne așteaptă?