Deunăzi, o personalitate venerabilă a istoriei României atrăgea atenția, desigur oportun, asupra nevoii de a pune în valoare religia nu doar concretistic (de pildă, circularea moaștelor), ci și ca înflăcărare pentru acțiuni benefice în societate. Intervenția amintește, pe bună dreptate, că oamenii credinței trebuie să găsească o cale între retragerea în ritualuri și revendicarea conducerii comunităților, care sunt, ambele, în contratimp cu cerințele vieții în societățile diferențiate de astăzi. Dar care este această cale?
Ne aflăm astăzi după o perioadă de schimbări certe în privința credinței religioase (la care m-am referit în detaliu în Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2014). Efectivul de credincioși nu scade, ci, dimpotrivă, crește ușor în ultimele decade, cum ne spun anchetele europene de opinii. S-a prăbușit critica modernă a religiei – de la Hegel, trecând prin Feuerbach, Comte, Marx, Nietzsche și Freud – în locul ei intrând recunoașterea, împreună cu Rosenzweig, a permanenței religiei printre formele spiritului. S-a prăbușit, totodată, modelarea lui Kant a relației dintre știință, filosofie, teologie, în favoarea tezei „corelaționalității” acestora, apărată de Habermas și Ratzinger. Nici speranța întemeierii științifice a moralei și nici organizarea pe baze filosofice a societății nu au dus la rezultate așteptate, încât trebuie căutate resurse culturale pentru a susține organizarea societății. Democrațiile, cum s-a arătat de la Dewey, la Böckenförde, au nevoie de infrastructură culturală, pe care nu și-o pot produce singure. Credința (emuna, pistos) este mai mult decât participarea la serviciile religioase și mai mult decât recunoașterea unei ființe supreme în univers și implică încrederea în Dumnezeu și încredințarea soartei proprii voinței divine. Credința presupune dezlegarea de mrejele „zeităților” lumii ce ne înconjoară și întoarcerea, de fiecare dată, la întâlnirea personală cu Dumnezeu.
Avem, de asemenea, evaluări sigure relative la societățile erei globalizării. Din moment ce reduce viața socială la competiție, face din piață singurul regulator al schimburilor de valori, concepe statul doar ca sprijitor al competiției, consideră cultura numai ca sursă de valoare adăugată produselor și privește educația doar ca formare a competențelor, globalizarea nu poate alimenta cu sens suficient activitățile umane și permanentizează criza culturală și morală. Corupția, manipularea, coborîrea democrației în plebiscit rămân fenomene ale erei globalizării, care vor lua amploare variată în diferite societăți, dar nu vor lipsi nicăieri. Valorile conducătoare ale modernității – libertatea individuală, drepturile inalienabile ale persoanei, profitul, puterea administrativă – vor fi condiții pentru reproducerea vieții în comunități, dar nu vor smulge oamenii din cadrele de viață existente. Noi valori conducătoare au devenit indispensabile orientării societăților actuale pentru a evita crizele, precum “solidaritatea” în fața pericolelor, „demnitatea umană”, ca preambul al drepturilor și libertăților, „decența” ca precondiție a valorilor, „onestitatea” ca preludiu al politicii, „persoana umană” ca centru al societății.
Mai nou, se semnalează „patologii ale rațiunii” și „patologii ale religiei”, ce se adaugă neputințelor evidente ale uneia și ale alteia. Habermas menționează instrumentalizarea rațiunii pentru scopuri necontrolate și neputința acesteia de a schimba universul de viață pe care îl favorizează. Aș adăuga prea slaba prelungire a rațiunii cu voința de rațiune. Ratzinger are în vedere desfășurarea terorismului actual din surse religioase și insuficienta delimitare a religiei de superstiții mitico-magice (animism, esoterism, etc.). Le-aș completa cu reducerea acțiunii credinciosului la participarea la ritualuri.
Recunoscând toate aceste patologii și neputințe, devine imperativ ca știința, filosofia și teologia să întrețină un continuu dialog. Este acum limpede că am intrat într-o situație în care se pun întrebări adânci, care cer răspunsuri înnoite. Oricum, întrebarea „ce poate face omul credincios?” are nevoie de răspunsuri noi.
Vreau să dau răspuns la întrebare ținând seama de situațiile amintite, în care ne întâlnim cu rutinizarea formelor spiritului care au dus la succes societatea modernă, cu nevoia de religie în creștere și cu cerința de a depăși patologiile. Plec de la premisa, datorată culturii iudeo-creștine, că religia este de la început sentiment de dependență de ceva absolut. Ea este reprezentare a ființei supreme. Ea este asumarea revelației cu privire la planul divin. Ea este ceremonial liturgic. Ea nu este doar raportare cognitivă la ființa supremă, ci și punere a soartei proprii în mâinile divinității. Ea caută mântuirea în funcție de faptele proprii. Ea include răspunderea pentru soarta celuilalt drept expresie a voinței divine. Ea tinde spre împărăția lui Dumnezeu ca alternativă continuă la lumea terestră. Dacă ești religios, nu ești doar de la frunte în sus sau în anumite zile, la anumite ore, sau cu anumite prilejuri, ci ești cu toată ființa, tot timpul, și accepți continuu privirea asupra ta din punctul cel mai înalt și mai exigent.
A fi credincios nu este, așadar, atât de simplu pe cât se consideră în jurul nostru, ca efect al unor cauze multiple: secularismul, asumarea schematică a Scripturilor fondatoare, ignoranța privind istoria propriei credințe, necunoașterea semnificației ritualului, absența dialogului cultural care să implice religia. Omul credincios are de urcat, în orice caz, mai multe trepte: trăirea dependenței de ceva absolut, reprezentarea ființei supreme, împărtășirea revelației, participarea la liturgie, intimitatea cu divinitatea, asumarea mântuirii ca răsplată pentru fapte, răspunderea pentru soarta celuilalt. Numai cine urcă aceste trepte se poate socoti credincios în accepțiunea întreagă a noțiunii. Când lipsește sentimentul, avem doar ritual, când lipsește reprezentarea ființei supreme avem doar vanitate, când revelația nu este împărtășită, avem formalism, când ocolim liturgia avem numai semeție, când nu trăim apropierea divinității suntem doar la o modă, când nu ne asumăm mântuirea cădem în pozitivism, când soarta altuia nu ne mișcă avem doar egoism. Cum s-a spus nu de mult, „omul credincios are o putere aparte, pe care o dobândește din punerea de sine în mâinile lui Dumnezeu cel demn de încredere”.
Nu este aici spațiu pentru a intra în detaliile acestor prescurtări ale vieții religioase, pe care un teolog riguros le poate socoti, de asemenea, patologii. Aș încheia reflecția cu o observație și o clarificare.
Observația mea este că nu doar omul credincios urcă pe treapta depășirii pozitivismului și a preluării răspunderii pentru soarta celuilalt. Pe această treaptă poate urca oricare om, dincolo de confesiune sau chiar fără de religie. Nu trebuie să fii credincios pentru a gândi cuprinzător și a te îngriji de soarta celuilalt. O trăire intensă a necuprinsului lumii și a datoriei morale, ca cetățean și om, este de ajuns. În acest fel este, cred, de înțeles apelul istoric al lui Benedict al XVI-lea, adresat necredincioșilor, de a se alătura, atei fiind, celor animați de credința profundă în Dumnezeu și de a se comporta ca și cum Dumnezeu ar exista (veluti si Deus daretur). Credincioși și necredincioși pot lucra împreună pentru a lărgi în jur zonele în care preceptele moralei contează, iar grija față de aproape este efectivă.
Clarificarea pe care o aduc aici se referă la democrație. Este un fapt de experiență acela că democrația nu este posibilă fără democrați – adică fără oameni care-și asumă valorile democrației nu doar din interes personal, ci și din convingerea că este mai bine să asculți vocea altuia și, la nevoie, să-i dai dreptate. Pentru acești oameni, democrația nu este doar ceva ce le procură avantaje, ci o valoare civică în sine. Numai în măsura în care dictonul „nu voi conteni să combat părerea ta cu care nu sunt de acord, dar, înainte de toate, voi lupta ca tu să ai condiții să-ți expui părerea și să o supui examinării publice” este împărtășit, putem vorbi de democrați. În fapt, democrația presupune deliberare publică, în forma unei comunicări în care prevalează nu altceva decât argumentele. Cum ne spune pragmatica limbajelor, este vorba de acea comunicare în care adevărul propozițiilor pe baza cărora se iau decizii de interes general trece prin filtrul argumentărilor, iar în argumentări contează adevărul propozițiilor, dar și justețea interacțiunilor dintre cei care comunică, veracitatea vorbitorilor și inteligibilitatea logică și linguală a exprimărilor. Democrația presupune comunicarea eliberată de constrângerile instituționale ale situațiilor și soldată cu triumful argumentelor mai bune.
Cum să facem ca în democrația pe care o practicăm, în condițiile de viață în care trăim de fiecare dată, să triumfe argumentele mai bune? Adică nu interesul privat sau de grup prezentat insidios ca interes general, nu influența banilor puși în joc, nu constrângerile instituțiilor existente, nu presiunea mulțimii celor care aderă la o abordare, nu prejudecățile de orice proveniență, nu sofismele favorizate de paupera stăpânire a logicii.
Teza mea este aceea că tocmai în acest punct poate interveni cu succes morala iubirii aproapelui și, deci, a disponibilității de a-l asculta cu luare aminte pe celălalt, de a-i observa susținerile, de a-i cântări argumentele și de a accepta susținerile mai bine argumentate în deliberarea publică. Chiar dacă aceasta implică punerea în paranteze a propriei noastre abordări! În a contribui la a extinde continuu în societate această cultură a argumentărilor văd marea prestație potențială a credincioșilor în contextul căutărilor de soluții la crizele de astăzi.
Este confirmat empiric în mod concludent faptul că democrația redusă la simpla alegere periodică a reprezentanților, oricât de liberă ar fi alegerea, nu exclude autoritarismul, fie el și instalat democratic. Rămîne, de asemenea, confirmată repetat constatarea că abia o democrație asumată ca formă de viață mai poate fi soluția democratică la degradările și neajunsurile din societățile de astăzi.
Iar democrația ca formă de viață, cum John Dewey ne-a avertizat, are nevoie de o morală precum cea pe care o moștenim – a iubirii aproapelui. Credinciosul poate face, în virtutea culturii din care se împărtășește, cel mai mult pentru a apropia ora democrației ca formă de viață. El se poate preocupa, desigur, de soarta celuilalt în forme concrete variate: de la sprijinul material, ajutorarea în caz de boală sau bătrânețe, suportul în momentele dificile, la consolarea în fața pierderilor ireparabile și consolidarea în fața loviturilor soartei, care, toate, sunt salutare. Credinciosul are a le desfășura pe toate. El atinge însă în bine soarta mult mai multor oameni contribuind, cu gândul, vocea și pledoaria sa publică, la asanarea democrației înseși, ale cărei beneficii se răsfrâng, așa cum ne arată istoria modernă, asupra celor mai mulți și în modul cel mai durabil. Credinciosul își măsoară astăzi adâncimea credinței prin ceea ce face pentru cei din jur ca persoane și comunități. (Din volumul Andrei Marga, Apărarea eticii, în curs de pregătire)