Au început, totuși, eforturile de articulare a alternativelor la societățile timpului nostru. Economiștii trag consecințe din tendințe puse în mișcare de criza izbucnită în 2007, pe care le extrapolează. Teologi reprezentativi vorbesc de nevoia de a complementa globalizarea cu o etică adecvată. Unii autori au în vedere o societate ce corectează tendințe nemulțumitoare din societățile existente. Sînt și anticipări ale noii constelații internaționale. Să le examinăm pe rînd, considerînd abordări prototipice.
Impresia dominantă a celor care reflectează asupra societăților existente este cea a accelerării schimbărilor aduse de globalizare. „Starea lumii – ni se spune – se schimbă în mare viteză, atît din punct de vedere cantitativ (rarefierea resurselor naturale, noua distribuție a bogăției, demografia), cît și calitativ (tehnologii invazive, evoluția legăturilor sociale și a reprezentărilor, insecuritatea crescîndă a transporturilor de bunuri, de persoane și de informații, redistribuția puterii statelor, probleme puse de creștere…)” (Philippe Baumard, direction, Questions de futur. 108 experts et decideurs francais relevent le defi, CNRS Editions, Paris, 2012, p.17-18). Schimbările complicate și rapide fac din „reziliență” – capacitatea comunităților de a înfrunta schimbările, provocările și pericolele – tema centrală de investigație a unor instituții importante. Asemenea investigații se întreprind astăzi în țările de referință. Așa cum atestă una dintre cele reprezentative, pe care tocmai am citat-o, interogațiile la care se caută răspuns sînt de natură strategică. Este vorba de securitate (incluzînd „securitatea economică”, pe de o parte, „mondializarea” criminalității, pe de altă parte), evoluția sistemului internațional și a cadrului național, riscurile și atuurile societale (incluzînd dependența „puterii” de modelul de societate), guvernanța (incluzînd consecințele migrațiilor), dezvoltarea durabilă (incluzînd „securitatea alimentară”, „dependența energetică”, efectele „schimbării climatice”), conducerea „sistemelor complexe” și gestiunea crizelor și riscurilor, fluxurile financiare, competitivitatea și „dezvoltarea tehnologică”. În mod evident, sînt interogații ce vizează mai buna poziționare a țării respective înăuntrul competițiilor epocii globalizării.
Criza izbucnită în 2007-2008 a fost prima criză internațională a epocii globalizării și a antrenat în discuție globalizarea. Reflecțiile asupra ei se mișcă între soluțiile extreme – intensificarea competiției pe piețe și adoptarea de reglementări stricte ale fluxurilor financiare. Economiștii vorbesc de „norme pe termen lung pentru finanțe” (Michel Aglietta), de calmarea creșterii economice (Agnes Benassy-Quere), de „epuizarea modelului neoliberal” (Isaac Joshua), de nevoia „solidarității pentru a preveni extincția” (Paul Jorion), de nevoia de a gîndi „global” pentru a găsi soluții eficace (Denis Kessler), de relansarea creșterii pe baza energiilor renouvenabile (Olivier Klein), de reafirmarea multilateralismului în condițiile considerării responsabile a complexității (Simone Halberstadt Harari), de responsabilizarea pentru viitor a finanțiștilor (Brigitte Taittinger). Sînt, evident, reflecții ce se mișcă înăuntrul societăților existente. Unii vorbesc de incapacitatea pieței de a se autoregla și de nevoia ce apare de a interveni adecvat pe piață, în numele unor valori, dar respectîndu-i rigorile (Andre Comte-Sponville), pentru a preveni crizele (toate aceste luări de poziție în Erik Izraelewicz, direction, Ce que la crise a change. 6o personnalites imaginent le monde de demain, Arnaud Franel, Paris, 2009). În astfel de reprezentări este vorba de răspunsuri la probleme delimitate, dar nu există vreun „dincolo” al globalizării.
Jacques Attali face excepție și duce reflecția pînă la capăt. El relatează istoria viitorului ce ne așteaptă, plecînd de la premisa că libertatea rămîne valoarea de bază a oamenilor, iar piața principalul regulator al activităților, banii mijlocind ca și pînă acum schimburile de echivalente. Așa stînd lucrurile, argumentează cunoscutul gînditor, oamenii vor cunoaște o situație de „hiperempirie”, în care totul va fi privatizat și convertit în bun de vînzare. Nimic nu va putea rezista transformării în marfă. Perspectiva este ca, în această situație, oamenii să fie confruntați cu o situație de „hiperconflict”. „Dacă umanitatea reculează în fața acestui viitor și întrerupe globalizarea prin violență, înainte chiar de a fi eliberată de alienările sale anterioare, ea va bascula într-o succesiune de barbarii regresive și de bătălii devastatoare, utilizînd arme acum de negîndit, opunînd state, grupări religioase, entități teroriste și pirați privați” (Jacques Attali, Une breve histoire de l’avenir, Fayard, Paris, 2006, p.10). Evitarea acestei situații, în care chiar umanitatea ar putea să dispară, nu mai este decît „hiperdemocrația” – o democratizare ce înaintează dincolo de limitele acceptate de funcționaliști. În sfîrșit, „dacă mondializarea poate fi abordată fără a fi refuzată, dacă piața poate fi circumscrisă fără a fi abolită, dacă democrația poate deveni planetară rămînînd concretă și dominația unui imperiu asupra lumii poate înceta, atunci se va deschide un nou infinit al libertății, al responsabilității, al demnității, al depășirii, al respectului celuilalt” (p.10-11). Deocamdată se poate spune că cele trei – „hiperempiria”, „hiperconflictul”, „hiperdemocrația” – se vor amesteca în viitorul care îi așteaptă pe oameni. „Eu cred – scrie Attali – în victoria, spre 2060, a hiperdemocrației, forma superioară de organizare a umanității, expresia ultimă a motorului Istoriei: libertatea” (p.11-12).
Pînă la „hiperdemocrație”, însă, este o cale de parcurs, ce poate fi rezumată, după Jacques Attali, astfel: „spre 2050, sub povara exigențelor pieței și grație noilor mijloace tehnologice, ordinea lumii se va unifica în jurul unei piețe devenită planetară, fără stat. Va începe ceea ce eu aș numi hiperempiria, deconstruind serviciile publice, apoi democrația, apoi însăși statele și națiunile. Această piață mondială unificată și fără state va rămîne în mod durabil fidelă valorilor vechii <inimi> californiene. Cum valorile culturale ale Londrei se vor asemăna mult timp cu cele ale Amsterdamului, cele de la Boston celor de la Londra și cele de la Los Angeles celor de la New York, hiperempiria va rămîne parțial americană; obiectele ei de consum, se va vedea, vor fi încă în foarte mare măsură prelungirea obiectelor nomade, așa cum vor fi cultura sa (metisată), modul său de viață (precar), valorile sale (individualiste), idealul său (narcisic). Astfel va debuta prima fază a viitorului. Apoi va veni, se va vedea, o serie de războaie de violență extremă, ce conduc la un hiperconflict. În cele din urmă, în fața eșecului hiperempiriei și hiperconflictului, noile valori vor conduce la o reechilibrare între democrație și piață la scara lumii, la o hiperdemocrație planetară” (p.242-243). Jacque Attali mijlocește vizibil triumful „hiperdemocrației” de un proces de învățare etică din experiențe nefaste.
Motivul dominant al reflecțiilor asupra societăților actuale este acela că ieșirea din lumea plină de neajunsuri de astăzi presupune angajarea eticii. Creștinismul își vede confirmată astăzi teza majoră că istoria umană ar intra în dificultăți insurmontabile încredințîndu-se doar valorilor terestre, după cum iudaismul se vede confirmat în teza că păstrarea și respectarea legămîntului cu Dumnezeu rămîne condiția oricărei istorii capabilă să aducă împlinirea omului. Ambele se consolidează în convingerea că istoria o ia pe căi rătăcitoare atunci cînd oamenii se încredințează doar subiectivității lor.
Teologi de referință arată că societățile actuale sînt marcate de un grav deficit etic. Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea a căutat explicit o soluție la neajunsurile lumii globalizate. El scrie că „pericolul vremii noastre constă în aceea că efectivei dependențe a oamenilor și popoarelor unul de altul nu-i corespunde vreo relație etică a conștiinței și intelectului celor implicați, din care ar putea rezulta o dezvoltare efectiv umană. Numai cu lumina iubirii luminate de rațiune și credință este posibil să se atingă țeluri de dezvoltare care posedă valoare umană și umanizantă. Partea bunurilor și resurselor din care rezultă adevărata dezvoltare nu este realizată doar prin progres tehnic și numai prin relații determinate de calcul, ci prin potențialul iubirii, care face ca răul să fie învins de bine (Romani, 12,21), iar oamenii să se deschidă, încît să lege conștiința și libertatea” (Benedict XVI, Die Liebe in der Wahrheit. Die Sozialenziklika <Caritas in veritate>, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2009, p.22-23). Abia o profundă reorientare antropologică și culturală poate asigura ameliorări în adîncime ale societăților globalizate.
Nici unul dintre idealurile majore ce legitimează societățile erei globalizării nu mai este fără probleme grave. Fericirea nu mai este atestată de cercetarea opiniilor, eficacitatea este contrazisă de crize, libertatea este multiplu condiționată, democrația s-a redus la alegeri periodice. Cel puțin așa ne spun analizele recente, ce sînt gata să caute soluții. Se poate spune că „secolul ce se deschide a demarat în trombă, ca și cel precedent. Abordarea numerică înlocuiește abordarea electrică, iar alte revoluții se conturează de pe acum, cele ale geneticii și cele ale energiilor noi. Forța de impact asupra ansamblului economiei a noilor tehnologii rămîne, totodată, cu totul incertă. Pare improbabil ca ea să permită să se repete, chiar și să se apropie de creșterea industrială din secolul al XX-lea. Dacă se iau în seamă creșterea prețurilor materiilor prime, care va amputa pentru multă vreme puterea de cumpărare a țărilor importatoare și costul acestor investiții noi, pe care le reprezintă sănătatea și educația, <pasiunea compensatoare> va fi călduță, cel puțin în țările avansate. În fața acestor imense transformări, homo economicus este un profet cu totul sărac. Voind să surmonteze obstacolele care se ridică în calea îmbogățirii și în numele eficacității, el își vînează proprii săi competitori, homo ethicus, empathicus…, aceste alte părți ale omului care aspiră la cooperare, la reciprocitate. Dar, triumfînd față de rivalii săi, el moare, închizînd natura umană într-o lume lipsită de ideal și, în cele din urmă, ineficace” (Daniel Cohen, Homo economicus, prophete (egare) des temps nouveaux, Albin Michel, Paris, 2012, p.206). Atunci cînd imperiul roman a trecut în dezordine și confuzie, creștinismul a adus un orizont care a făcut realitatea inteligibilă și a schimbat societățile. Astăzi se simte nevoia analogă de viziune care să deschidă orizonturi de viață și acțiune pentru oameni.
Baze antropologice pentru o societate alternativă la cele existente găsește cel mai recent Jeremy Rifkin. El interoghează conceperea naturii umane pe care o moștenim de la Hobbes, conform căruia omul este ființă interesată și egoistă, și pe care Adam Smith a consolidat-o cînd a spus că fiecare om are o predispoziție înnăscută de a promova pe piață interesul său personal. Nu numai că această concepere nu a fost supusă unei confruntări cu alternative rivale și a fost luată ca ceva de la sine înțeles, dar, între timp, s-au strîns probe, în biologie, psihologie și în alte discipline, favorabile conceperii naturii umane nu ca una „egoistă”, ci ca una „empatică”. Chiar individualizarea antrenează cu sine, din motive existențiale, empatia. „Deșteptarea simțului identității personale, născut din diferențiere, este crucială pentru dezvoltarea și expansiunea empatiei. Cu cît eul se individualizează și se dezvoltă, cu atît noi luăm la cunoștință existența noastră unică, finită și mortală, solitudinea existențială, miile de provocări de care ne izbim în lupta noastră pentru existență și pentru împlinire. Sentimentele existențiale sînt cele care ne permit să intrăm în empatie cu cei, foarte apropiați, pe care ni-i atestă ceilalți ( qu eprouvent les autres). Intensificarea empatiei permite, de asemenea, unei populații mereu mai individualizate de a se regăsi în comunitate în organisme sociale mai interdependente, mai largi, mai integrate. Acest proces caracterizează ceea ce numim civilizație” (Jeremy Rifkin, Une nouvelle conscience pour une monde en crise. Vers une civilisation de l’empatie, LLL, Pris, 2011, p.30). Procesul civilizării și istoria civilizației probează nu doar teorema lui Hobbes –Adam Smith, ci și teorema opusă, cea a creșterii empatiei.
Nu putem explica fenomenele legate de civilizație fără a asuma că empatia este prezentă în natura umană și eficace. Nici teoria evoluției nu mai poate fi explicativă dacă nu ia în seamă existența empatiei. „Noțiunea tradițională de empatie, care punea accent pe concurență și lupta pentru asigurarea resurselor și reproducerii, se trezește temperată, cel puțin în ceea ce privește mamiferele, prin noi rezultate: ele sugerează că supraviețuirea celui mai apt poate fi o chestiune de comportament social și de cooperare în aceeași măsură, ca și de forță fizică și competiție. În plus, cîteva alte specii, cel puțin, exprimă o tristețe empatică. Noile lumini asupra rădăcinilor biologice ale evoluției sociale încep să aibă un efect paradigmatic asupra felului în care noi începem să percepem lumea vie care ne înconjoară, ca și propriul nostru rol în istoria în curs a vieții pe Pămînt” (p.8o). Jeremy Rifkin găsește chiar în procesul individualizării, fortificat de societatea modernă, baze pentru consolidarea empatiei (p.320). „Societatea cooperativă” ce rezultă este ea însăși propice empatiei. „Într-o economie cooperativă, dreptul de incluziune devine mai important decît dreptul de excluziune pentru a stabili relații economice și sociale. Am văzut că drepturile de proprietate tradiționale, fie că este vorba de proprietatea intelectuală, fie de proprietatea reală, pot frîna dinamica economică și socială făcută posibilă de noile forme distribuite ale tehnologiilor comunicațiilor și energiei, care constituie infrastructura operațională a unei economii a celei de a treia revoluții industriale” (p.510). Jeremy Rifkin își pune speranțele în această revoluție. „A revedea modelul pieței și modelul social pentru a se adapta la o a treia revoluție industrială, distribuită și cooperativă – conchide el – va fi sarcina politică urgentă a următoarei jumătăți de secol, în timpul tranziției statelor spre noul vis: crearea unei societăți a calității vieții într-o lume biosferică” (p.520). Oamenii își vor afla autenticitatea existenței în ființarea empatică, ceea ce ve antrena trecerea într-o societate cu relații noi.
Se vor schimba corespunzător și relațiile internaționale ale epocii globalizării, care – așa cum arată evoluția Europei unificate – după promițătoarea egalitate în drepturi a statelor, revine la tema „vitezelor” diferite și a „directoratelor”? Răspunsul este diversificat, dar se desprinde încet de cadrele „societății mondiale existente”.
Se răspîndesc pe tot globul soluții simple – privind manierele de a face afaceri, forma guvernelor, rolul indivizilor, rolul femeilor, formele de religiozitate și de artă, felul în care se întreprind cercetările științifice etc. – încît lumea devine, asemenea unei aglomerări rurale, „plată” (Thomas L.Friedman, The World is Flat. The Globalized World in the Twenty-First Century, Penguin, London, New York, 2006, p.49), Dimpotrivă – se argumentează, de asemenea – lumea este „curbă”, căci sub triumful globalizării se ascund discrepanțe de dezvoltare, inegalități dramatice, reușite impunătoare și eșecuri usturătoare, încît salvarea mai poate veni doar din elaborarea unui „joc global al încrederii” (David M.Smick, The World is Curved. Hidden Dangers to the Global Economy, Portofolio, New York, 2009, p.23). „Plată” sau „curbă”, lumea a luat-o, cu certitudine, pe o cale fără întoarcere și plină de probleme.
Deocamdată trăim – cel puțin așa ne spun unele analize – o „dezorganizare a lumii”. Aceasta înseamnă pierderea sensurilor generale și zdruncinarea valorilor în condițiile supremației „egoismului, minciunii și profitului”. „Societatea, economia și politica ne dau impresia unui proces continuu de dezorganizare și de recompunere absurdă. O stare de dezorganizare permanentă, de instabilitate recondusă, de cicluri nesigure în cicluri neașteptate. Lumea vieții noastre trăite este brise, fracționată, scandată par la ronde de la vie economique – lansări sezoniere de noi servicii, retragere de produse vechi; fuziuni, achiziții, prăbușiri și renașteri – înaintări întoarse ale vieții sociale – promovare și declasare, noi săraci și noi bogați – și vîltorile vieții politice – alternanțe și retranșare. Totul se prăbușește, dar nimic nu se schimbă? Stabilitate bancală, schimbare fără de schimbare. Lumea își urmează cursul ei, dar în fiecare tur lumea mea îți pierde realitatea sa, ea se derealizează, se dereglează și devine incoerentă” (Rodolphe Durand, La Desorganisation du monde, Le Bord de l’Eau, Lormont, 2013, p.8). Ceea ce modernitatea a promis – o viață cu repere capabile să-i asigure sensul – este contrazis flagrant de ceea ce se petrece în jur. Este vorba, într-o formulare mai puțin metaforică, chiar de „dereglarea lumii”.„Faptul că triumful Europei a făcut-o să-și piardă reperele nu este singurul paradox al epocii noastre. S-ar putea susține, în aceeași manieră, că victoria strategică a Occidentului, care ar fi trebuit să-i conforteze supremația, a accelerat declinul său; că triumful capitalismului l-a precipitat în cea mai rea criză a istoriei sale; că sfîrșitul <echilibrului terorii> a făcut să se nască o lume obsedată de <teroare>; și, de asemenea, că înfrîngerea sistemului sovietic, cunoscut ca represiv și antidemocratic, a făcut să reculeze dezbaterea asupra democrației pe toată întinderea planetei” (Amin Maalouf, Le Dereglement du monde, Grasset, Paris, 2009, p.22). Lumea care s-a produs nu mai are repere care să nu fie ele însele încărcate de ambiguități, încît dezorientarea înăuntrul ei crește.
Așa stînd lucrurile, ce ne așteaptă? Deocamdată, pentru cel puțin două decenii, vine o lume „aspră (dustere)” ca urmare a eventualității conflictelor identitare, adîncirii prăpastiei dintre mulțimea săracilor și pătura subțire a celor care trăiesc în lux, facilitarea tehnologică a intervenției în treburile altora și a reașezărilor ce urmează schimbărilor din 1989. SUA rămîne supraputerea economică, politică și militară a lumii, China și India urcă pe scena deciziilor majore pe plan internațional, Rusia intră pe cursul revenirii, dar va avea de înfruntat cerințele modernizării, iar Europa Unită va trebui să-și articuleze profilul în politica internațională (vezi Helmut Schmidt, Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006).
Geopoliticienii vor să ne aducă cu picioarele pe pămînt și ne spun că „vor fi puține oportunități de a schimba jocul”. Trei lucruri au contat în secolul douăzeci: „colapsul imperiilor europene, împătrirea populației și revoluția în transporturi și comunicații. La începutul secolului al douăzecișiunulea, … este vorba tot de trei lucruri ce trebuie luate în serios: înălțarea puterii americane, sfîrșitul exploziei demografice și dezvoltarea de tehnologii pentru a aborda declinul populației” (George Friedman, The Next 100 Years. A Forecast for the 21st Century, Anchor, New York, 2009, p.XX-XXI). De la aceste lucruri trebuie plecat în conceperea lumii ce vine. (Din volumul Andrei Marga, Metanarativii actuali. Ce vine după globalizare?, în curs de publicare)