Confucius a trăit cu cinci secole înaintea lui Isus Hristos și îl precede pe Socrate, dar concepția sa a rămas, de asemenea, inspiratoare până astăzi. Lui Isus îi datorăm, cum știm, religia mântuirii prin iubirea aproapelui, sub semnul căreia se află o eră a istoriei umanității. Socrate a pus filosofia pe direcția maieuticii și a găsirii “generalului” în experiență. Confucius elaborase filosofia ca înțelepciune concentrată asupra vieții împlinite și conviețuirii.
La cinci secole de la dispariția sa, un împărat din dinastia Han a triat diversele concepții elaborate până atunci în China și a ales învățătura lui Confucius ca doctrină. Observându-i anvergura și izbiți de similitudini cu creștinismul, în 1687, la Paris, iezuiții au publicat prima traducere în latină a reflecțiilor lui Confucius. Ei i-au și consacrat numele: Qui Zhong Ni devenise, pentru discipoli, maestrul Kong, Kong Fu Zi în exprimarea acestora. A urmat o istorie care a menținut învățătura lui Confucius în tezaurul umanității într-o poziție cheie.
În anii postbelici, a avut loc confruntarea fățișă dintre maoismul centrat pe “contradicție” și confucianism, centrat pe “armonie”. Confruntarea a durat până în 1974, când însuși Mao Zedong a proclamat prioritatea politică a “unității” chinezilor. Este demn de reținut faptul că liderul de facto al Chinei de după 1978, Deng Xiaoping, parcursese, în adolescență, educația confucianistă standard, pentru a se apropia apoi de activismul lui Mao Zedong (cum scrie Ezra F. Vogel, Deng Xiaoping and the Transformation of China, The Belknap Press of the Harvard University Press, Cambridge Mass., London, 2011, p.8, 16, 82), dar nu a încetat să-l considere pe Confucius un reper și să-l pună în valoare.
Între timp, se vorbește justificat de “cercul cultural confucianist” (Xin Guanje, prefață la Analects of Confucius, Sinolingua, Beijing, 2005, p.6, din care vom cita). Acest cerc se extinde necontenit în zilele noastre prin acțiunea culturală a Chinei și a altor țări din regiune.
Pe de o parte, cum scriu editorii traducerii celei mai noi în germană, “pentru a înțelege China, trebuie început cu Confucius” (Yang Chaoming, Richard Trappl, Introducere în Liu Xubing, Wang Jing, Konfuzius sagte…, Bacopa, Schiedberg, 2013, p.8). Sinologii ne spun că a fost omul „care a reunit în propria persoană elementele componente ale caracterului chinez și tot ceea ce este etern în ființa acestui popor” (Anna Eva Budura, Țara simbolurilor. De la Confucius la Mao Zedong, Paideia, București, 1999) p.184). Se vorbește, mai recent, de „stat Confucian (Confucian state)” (vezi Yu Dan, Confucius from the Heart. Ancient Wisdom for Today’s World, Macmillan, New York, London, 2009) care valorifică acea „xinde” – o înțelepciune ce constă din rezolvări pentru minte și inimă deopotrivă, de adevăruri la îndemâna fiecărui om, profilată de Confucius.
Pe de altă parte, în Japonia, Coreea de Sud, pe mari porțiuni ale Asiei de Sud-Est, educația tinerilor trece prin Confucius. Mai nou, în Anglia, Australia și alte țări, la școlile de bussines se studiază opera acestuia. Întreprinzători din diferite părți ale lumii mărturisesc îndatorarea succesului lor managerial învățăturii confucianiste. Aceasta le-a sugerat devize care și-au dovedit adecvarea, precum: „o minte hotărâtă este cheia succesului”, „compania este suma angajaților săi”, „managementul se face cu oameni”, „personalitatea înseamnă simț al responsabilității, în primul rând”, „aspirația, hotărârea și responsabilitatea managerului fac una”.
Răspîndirea confucianismului nu este suprinzătoare, căci în cazul lui Confucius este vorba de o învățătură adâncă, dar nicidecum stranie. Familiarizarea cu ea este accesibilă oricărui om care chibzuiește. Alfred N. Whitehead a remarcat că “dacă vrei să-l înțelegi pe Confucius, citește-l pe John Dewey. Iar dacă vrei să-l înțelegi pe John Dewey, citește-l pe Confucius” (vezi Lucien Price, Dialogues of Alfred North Whitehead, Nonpareil Book, Boston, 1954, p.176) și nu a exagerat. Confucius a pus realitățile vieții în funcție de ceea ce fac oamenii și oamenii în funcție de succesul acțiunii lor asupra lumii din jur. La el, acțiunea creează realitatea vieții și o explică. “Putem înțelege un om observând ceea ce face, cum a ajuns la poziția sa actuală și cum se simte în ea” (p.17) spunea el. Învățătura transmisă posterității alimentează concluzia că, în condițiile timpului său, Confucius a inițiat o filosofie cu intuiții pragmatiste, foarte probabil, cronologic, cea dintâi în istoria cunoscută.
Ceea ce a atras la început atenția lumii în care trăim asupra lui Confucius a fost manifestarea lui în câmpul educației. Temeinice scrieri chineze (vezi, de pildă, Chen Jingpan, Confucius as a Teacher. Philosophy of Confucius with special Reference to its Educational implications, Foreign Languages Press, Beijing, 1990) au fost cele care au declanșat reevaluarea moștenirii lui Confucius. Astăzi, este clar că, printre curentele variate ce s-au manifestat în vechea Chină, s-ar putea ca învățatul din QuFu să nu fi fost de fiecare dată inovativ, dar aceasta nu afectează deloc meritul său de a fi articulat o concepție asupra educației.
Confucius a privit educația ca activitate distinctă și a pus-o în legătură cu nevoile societății. “Scopul învățăturii lui Confucius a fost, scurt spus, să ajungă la reforme sociale prin individualități educate ale societății; să pună în față o ordine socială ideală prin cultivarea unor moduri ideale ale vieții și deplina dezvoltare a personalității individului. El a crezut în importanța individului în a asigura progresul sau reforma societății. Astfel, el a cheltuit mare parte a timpului vieții sale călătorind dintr-un stat în altul, primind diferite categorii de oameni să-i fie discipoli și învățându-i, în funcție de capacitățile lor și de mediul din jur, cum să ducă o viață ideală. S-a presupus apoi că a fost primul sau cel puțin cel mai mare avocat din timpul său al educației populare […]. El a pus importanța educației pe același plan cu populația și bogăția și a privit acești trei factori ca esențiali pentru orice națiune” (p.175). În maxima din Analecte care spune că “în viața omului superior sunt esențiale trei lucruri: dragoste (jen) fără anxietate, viziune fără perplexitate și curaj fără teamă” (14, 30), istoricii educației văd, pe bună dreptate, prima privire a omului ca întreg, așadar sub aspect cognitiv, moral și fizic, deopotrivă, din perspectiva educării.
Înainte însă de viziunea asupra educației, chiar prestația sa personală i-a procurat lui Confucius un prestigiu durabil. Discipolii au remarcat însușiri personale impresionante. Era “cordial, amabil, plin de respect, natural și modest” (p.7). Dacă se au în vedere, cum propune Chen Jingpan, reperele acceptate astăzi de evaluare a dascălului – sănătatea, capacitatea intelectuală, inițiativa și încrederea în sine, adaptabilitatea și plinătatea resurselor, claritatea, munca și învățarea de-a lungul vieții, entuziasmul și optimismul, integritatea și sinceritatea, promptitudinea, tactul, simțul dreptății – atunci se poate spune, pe baza probelor factuale existente, că maestrul Kong le-a ilustrat, pe fiecare, în grad înalt.
Confucius a ilustrat la nivel superior însușiri profesionale ce se pretind dascălului. Stăpânirea subiectelor tratate în învățământ, cunoașterea elevilor, dedicare către predare și comunitate, abilitatea de a întâmpina preocuparea părinților, disponibilitate la cooperare și loialitate, interes pentru dezvoltarea profesională proprie, pregătirea zilnică a lecțiilor, buna stăpânire a limbii Confucius le-a întruchipat efectiv.
Tehnicile la care a recurs l-au făcut, de asemenea, atrăgător pe Confucius. Este vorba de stabilirea cu limpezime a scopurilor învățării, de abilitatea de a forma deprinderi, de a stimula gândirea, de a transmite felul de a studia, de a pune întrebări, priceperea în alegerea subiectelor, în organizarea materiei, în motivarea efortului elevilor.
Evident, conceperea educației și exercitarea acesteia constituie un motiv de atracție continuă pentru ceea ce a făcut și spus Confucius. Mai cu seamă astăzi, când în educație se resimte nevoia nu numai a tehnologiilor, ci și a viziunii, în condițiile în care albia viziunilor aproape că a secat, iar metodica însăși este “provocată” de noile tehnologii! Sunt însă și alte motive de atracție.
Le detectăm observând contextul cultural actual. Se poate spune că neoliberalismul, urcat pe scenă deja în anii optzeci, a atras cu sine o simplificare a viziunii asupra societății ce are consecințe. Societatea este concepută ca teren al competiției, redusă în fapt la o cvasidarwiniană luptă dintre ființe mânate de “interese” și extinsă la nivel global. Consecințele sunt redutabile – precum sărăcirea unei mari părți a populațiilor, adâncirea inegalităților, agravarea crizelor interne din unele țări și a tensiunilor internaționale – și nu pot să nu încurajeze căutarea de alternative.
Confucius a privit altfel societatea. În concepția sa, “oamenii sunt similari oricăror alte ființe prin natură. Ei se diferențiază în mod gradat ca rezultat al diferitelor obiceiuri” (p.278). El a apelat la respectul legilor – “riturilor”, în limbajul său – și a invocat “baza morală a statului” pentru a justifica înseși “riturile”. “Nu te sustrage respectării riturilor” (p.14) sună primul lui comandament. În această concepție, “virtuțile” sunt, înaintea “intereselor”, liantul societății. Confucius a pledat pentru o comunitate a oamenilor emancipați moral, încât al doilea comandament al său privește conducerea societății. „Condus prin edicte şi pedepse, poporul va şti doar cum să se ferească de tulburare, dar nu va avea un simţ al ruşinii. Ghidat de virtuţi şi ritualuri, oamenii vor avea un simţ al ruşinii, dar vor şti şi cum să îşi corecteze greşelile ce provin din acordul lor” (p.13). Confucius a prevenit că „acela care îşi conduce statul pe o bază morală va fi susţinut de popor, tocmai cum steaua polară este înconjurată de toate celelalte stele” (p.12) și că “un stat înapoiat cu un domnitor și fără rituri este inferior unui stat cultivat care are rituri, chiar dacă nu are domnitor” (p.28). La nivelul timpului său, Confucius și-a asigurat plasarea în linia de gândire care a conceput statul din perspective unei “baze morale”, iar această linie a înregistrat acumulări enorme prin Aristotel, Thomas Jefferson, Kant, John Dewey, John Rawls și Habermas, ca să limităm enumerarea la câteva exemple.
Oamenilor de orice condiție socială Confucius le-a cerut, înainte de orice, să învețe. „Fiecare este îndreptățit la educație” (p258), spunea el. Confucius nutrea convingerea după care învățarea condiționează „benevolența”, care este condiție sine qua non a vieții în comunitate. „Benevolența este mai vitală pentru oameni decât apa și focul. Am văzut oameni care au murit în apă și foc, dar nu am văzut niciodată pe cineva murind practicând benevolența” (p.257). În opinia lui Confucius, „un om benevolent este unul care îi ajută pe alții să stabilească ceea ce își dorește să stabilească pentru sine însuși, îi ajută pe alții să atingă ceea ce-și dorește sieși să atingă. A fi capabil să tratezi pe alții așa cum dorești să fii tratat este cea mai bună cale pentru a fi cu totul benevolent” (p.87). Principiul după care „să faci altuia doar ceea ce vrei să ți se facă și ție” creează „benevolență”, iar cu „benevolența” începe tot ce este înalt în viața oamenilor.
Confucius a tras o linie despărțitoare hotărâtă între „o persoană civilizată” (junzi) și “omul obișnuit”: “Persoana civilizată unește, în loc să conspire; omul obișnuit conspiră în loc să unească” (p.18); „în vreme ce persoana civilizată năzuiește la virtute, omul obișnuit năzuiește la locul său natural; în vreme ce persoana civilizată năzuiește la lege, omul obișnuit năzuiește la interesele proprii” (p.46); „persoana civilizată vede lumea pe linia justeței, omul obișnuit pe linia profitului” (p.49); „persoana civilizată are totdeauna o vedere largă, un om obișnuit este plin de anxietate” (p.107); „persoana civilizată este gravă, fără a fi conflictuală, și păstrează o relație armonioasă cu alții, fără să formeze clici” (p.251). Confucius a prevenit, totodată, asupra complicațiilor vieții sociale. El spunea că „înainte de a lăuda un om care este onest în vorbire, trebuie să observi dacă este o adevărată persoană civilizată sau doar pretinde că are demnitate” (p.166), căci micimea umană se ascunde ușor. Acesteia Confucius îi opune continuu chemarea la ridicarea la „virtute”, care se cuvine să fie cea mai înaltă preocupare a omului. „Dacă întâlnești un om virtuos, învață de la el. Dacă întâlnești un om fără virtute, examinează-te pentru a vedea dacă nu cumva ai aceleași defecte ca și el” (p.49). Virtuosul poate fi din capul locului optimist, căci „un om virtuos nu este niciodată izolat. El este sigur că are însoțitori care gândesc la fel”(p.52).
Iată, așadar, cum Confucius oferă căutărilor actuale o viziune asupra societății în care oamenii, fără a se retrage din treburile vieții lor zilnice, eminamente practice, conviețuiesc în lumina unor valori de natură morală. Apelul la maestrul Kong vine acum dintr-o nevoie de umanizare, ce se resimte tot mai mult într-o societate a expansiunii „intereselor” adesea conflictuale. Pe fundalul acestei lupte, pledoaria pentru moralitate a lui Confucius l-a adus în actualitate.
Cum se știe prea bine, drepturile omului sunt piatra unghiulară a construcției statului modern, mai cu seamă după ce țări diferite le-au subscris, în urma celui de Al Doilea Război Mondial, sub auspiciile ONU. Ele constituie o piesă esențială a acelei umanități care vede în oameni scopuri mai înalte decât simpla viețuire. Numai că istoria atestă existența a ceea ce de la Hegel încoace se numește „dialectica lăuntrică” a drepturilor însele. Aceasta face să apară discordanțe – de pildă, libertatea și egalitatea proclamate de societățile moderne sunt în multe cazuri greu conciliabile. Sau, în cazul extrem, să se ajungă la formalizarea sau chiar anihilarea drepturilor pentru mulți oameni. În definitiv, dictaturile din Europa în secolul al douăzecilea s-au instalat cu mijloacele democrației! Având în vedere acestea, ca și alte fapte, fostul Cardinal Ratzinger a propus, în istorica sa discuție cu Habermas (Dialektik der Säkularisierung. Uber Vernunft und Religion, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2005, pp.40-58), completarea catalogului drepturilor cu lista îndatoririlor omului și cetățeanului.
Pentru a lămuri acest aspect ce are nevoie încă de explorări, să ne amintim că, în Critica rațiunii practice, Kant ne arăta cum, într-o lume în care indivizii au drepturi și libertăți inalienabile, aceștia pot să acceadă la morală. Confucius pare acum să-l complementeze pe Kant (Rene Mathieu, Confucius: l’invention de l’humanisme chinois, Medicis Entrelacs, Paris, 2006, p.96-97) arătându-ne ce îndatoriri au oamenii în comunitate pentru a atinge o viață demnă. Desigur, Confucius nu operează cu distincțiile individ-comunitate, cetățean-stat, pe care Kant le datora culturii moderne a Europei, dar faptul nu-l împiedică să aducă o nouă perspectivă în morală, convergentă cu cea kantiană.
Pe de o parte, Confucius era inspirat de reușita proprie în domeniul educației și voia de fapt că arate că educația bine însușită poate fi hotărâtoare în societate. Pe de altă parte, ținea de concepția sa generală convingerea că exercitarea îndatoririlor înalță individul și-i conferă demnitate. Altfel spus, individul câștigă cel mai mult investind moral în cei din jur. „Cel care investește în benevolență va fi ferit de rău” (p.43), iar cu „benevolența” începe manifestarea omului înțelept.
Confucius nu era un simplu visător la o lume mai bună și a rămas lucid în fața realităților. El atrăgea atenția că “un om care vorbește cu cuvinte mieroase și pretinde a fi amabil nu poate fi benevolent” (p.3) și cerea o schimbare pornită dinăuntrul fiecăruia. “Nu fii îngrijorat că ești neînțeles, ci preocupă-te de înțelegerea celorlalți” (p.10) era deviza sa. Confucius reprezintă o alternativă ce atrage acum prin observația subînțeleasă că libertățile fără îndatoriri se autodistrug.
Se știe că Thomas Jefferson socotea că fie și numai un singur monopol în viața economică poate periclita democrația. Astăzi, democrația trebuie să facă față unor enorme concentrări de putere – nu doar economică, ci și politică, militară, mediatică – încât ne-am putea imagina reacția celebrului părinte fondator al Americii. Uneori democrația nu poate rezista noilor monopoluri. În multe situații, ea a fost înfrântă de fapt, iar înfrângerea are cel puțin două forme. Prima este reducerea democrației la proceduri, adică la alegeri periodice de reprezentanți, adesea condiționate și manipulate, în pofida aspirației inițiale a democraților de a crea o formă de viață. A doua este scăderea nivelului reprezentanților, în pofida promisiunii că cei aleși sunt cei mai buni.
Confucius este astăzi o resursă istorică pentru a împiedica a doua formă de degradare a democrației. Nici democrația redusă la o „tehnică de alegere periodică a reprezentanților”, nici „democrația marketizată” și nici „democrația autoritară” nu sunt de fapt soluții democratice. Daniel A. Bell (China and Democracy. What America’s flawed democracy could learn from China’s one party-rule, în „Christian Science Monitor”, 24.12.2012) a adus în atenție conducerea pe care o socotește „meritocratică” – adică recrutată după competență și capacitate de decizie politică – din tradiția confucianistă. Helmut Willke (cu Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014) a făcut bilanțul dezbaterilor din ultimii ani cu privire la forma de conducere și a tras concluzia actualității acestei tradiții (p.96).
Cum știm, meritocrația este explicit prezentă în reflecțiile lui Confucius. “Oamenii se vor supune dacă se promovează persoane drepte și se înlătură cei răi. Ei nu se vor supune dacă faci contrariul” (p.21), spunea învățatul. Foarte probabil, Confucius a fost primul teoretician al meritocrației.
Pe de altă parte, Confucius a atras atenția asupra îndatoririlor ocupanților oficiilor publice. Aceștia “se cuvine să abordeze scrupulos treburile de stat și să-și țină strict promisiunile” (p.4). Ei trebuie să promoveze interesul public. “Când este oficial la curte, o persoană se cuvine să dea prioritate responsabilităților funcției sale față de răsplata pentru munca sa” (p.258), spunea Confucius.
În sistemele judiciare ale timpului nostru s-a adâncit diferența dintre „adevărul judiciar” și adevăr pur și simplu, iar chestiunea reapropierii lor este la ordinea zilei. În joc sunt mai multe condiții: calitatea legilor și procedurilor, pregătirea magistraților, de exemplu. Menționez aici doar una: probitatea magistratului. Nu doar magistratul trebuie să aibă probitate, ci oricare alt profesionist, fie el profesor, prelat, jurnalist sau altceva. Doar că, în cazul magistratului, probitatea este testabilă mai direct, de către mulți. Magistratul este, altfel spus, prin forța lucrurilor, mai expus examinării publice a felului exercitării profesiei decât alte profesiuni.
Deloc întâmplător în raport cu nevoile resimțite în societățile timpului nostru, în ultima jumătate de secol, două dintre cele mai originale inițative de conceptualizare a societății – cea datorată lui John Rawls (cu A Theory of Justice, 1971) și cea a lui Avishai Margalit (cu The Decent Society, 1996) – nu numai că sunt asumate de oameni cu o serioasă pregătire juridică, dar aduc în avanscenă importanța „onestității (fairness)” și, respectiv, a „decenței (decency)”, alături de libertăți și drepturi, de proceduri de apărare a lor, în chiar construcția instituțională a democrației. Se află în curs eforturile de lămurire a ceea ce constituie suportul probității, care este „integritatea” (Pascal Boniface, Les intellectuels integres, Gawsewitch, Paris, 2013, pp. 9-16). Cercetări recente atestă univoc cât de indispensabilă este „integritatea” celor care dau viață instituțiilor care ating viața oamenilor pentru funcționarea unei societăți.
Se poate spune că, așa cum atestă scrierile ce i-au păstrat învățătura, Confucius a fost printre primii gânditori, dacă nu chiar cel dintâi, care a tematizat „onestitatea” și „decența” până la capăt. „Existența omului constă în integritatea sa. Un om fără integritate poate exista doar prin noroc” (p.82) observa el.
În avanscena vieții internaționale se manifestă astăzi supraputeri, puteri, puteri emergente, diferite țări. Viziunile sunt variate. Unele țări promovează punctul de vedere după care soluțiile ar trebui să plece de la ordinea actuală a lumii conținută în tratate și reglementări internaționale. Altele sunt de acord cu ideea unei ordini, dar sunt de părere că la configurarea ei trebuie să se asigure participarea tuturor statelor interesate. China consideră că ordinea actuală are probleme grave, de care nu au cum să răspundă cei care nu au creat-o, încât este necesară o nouă ordine a lumii. Optica ei este concentrată în politica “armoniei”, iar Confucius este punctul de sprijin istoric și conceptual. “În elaborarea riturilor – se scrie în Analecte – căutarea armoniei este principiul cel mai profund. La ea au năzuit vechii regi înțelepți în treburile de stat. Măreț sau obișnuit, ei au făcut orice conform acestui principiu. Dacă armonia este gândită de dragul ei, ca scop în sine, fără a fi reglementată de rituri, principiul nu dă rezultate” (p.8). Confucius a creat conceptul de „ren”, prin care a avut în vedere ceea ce trebuie să caracterizeze oamenii într-o comunitate pentru a trăi în „armonie” cu sine și cu ceilalți: „omenia, bunătatea, bunăvoința” sau, mai descriptiv, „modestia, diligența, dragostea de învățătură și perfecționarea continuă, curajul, altruismul, considerația față de semeni” (Ion Buzatu, Viața și gândirea lui Confucius, Meteor Press, București, 2009, p.66). Acest concept câștigă în actualitate.
La Confucius, apelul la însușiri morale, până la urmă xinde și ren, se legitimează pragmatic, adică, prin consecințele benefice pentru viața oamenilor. Aceasă legitimare face corp comun cu o seamă de convingeri ce caracterizează pragmatismul filosofic. Confucius era de părere că o idee capătă semnificație înainte de toate prin ceea ce aduce atunci când se acționează pe baza ei. Ideea se și verifică astfel. “O persoană civilizată pune totdeauna ideea sa în acțiune, înainte de a o exprima” (p.18). Pentru om este importantă deschiderea spre varietatea ideilor și selecția acestora după criteriul consecințelor. “Deschide-ți ochii spre toate felurile de lucruri, lasă-le la o parte pe cele îndoielnice și practică ceea ce este asigurat cu grijă. În consecință, vei avea mai puține regrete”(p.20). Ca urmare, guvernarea nu constă doar din acțiuni, ci și din ideile care duc la aceste acțiuni. “Dacă eu sunt capabil să influențez guvernul răspândind ideea, atunci sunt implicat în guvernare” (p.22). Un om cultivat privește din punct de vedere practic realitatea. „Nu merită să discuți cu un învățat care vrea să cerceteze adevărul, dar se rușinează de mâncarea și îmbrăcămintea săracă” (p.45-46). Omul trebuie apreciat după ceea ce face, mai curând decât după ce spune. „Obișnuiam să am încredere în ceea ce spun oamenii, acum vreau să văd ce fac înainte de a avea încredere în ei” (p.60). Iar ceea ce este de dorit să aibă oamenii sunt, înainte de toate, înfăptuiri firești. „Cei vârstnici să trăiască în pace și confort, prietenii să aibă încredere unii în alții, iar tinerii să fie bine îngrijiți” (p.69). Nu poate fi virtuos decât acela care distinge binele și răul. „Omul care nu este capabil să distingă între bine și rău distruge virtutea” (p.286). Calitățile oamenilor trebuie privite sub aspectul efectelor. „Gravitatea te scutește de umilință; toleranța aduce sprijinul mulțimii; încrederea câștigă încrederea celorlalți; diligența deschide calea spre succes; iar generozitatea ușurează exercitarea control asupra altora „(p.281). Valorile trebuie private la fel. „Toleranța câștigă sprijinul mulțimii; diligența duce la succes; echitatea și justiția place mulțimii „, spunea Confucius.
X
Nu numai în legătură cu Confucius, dar în legătură cu întreaga cultură chineză s-au acumulat nu doar recunoașteri și aprecieri, ci și prejudecăți. Am tratat anterior patru dintre acestea (vezi Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, București, 2015), încât aici rezum considerațiile. Hegel spunea că nu va fi filosofie în China, or se poate observa că filosofia nu numai că este la ea acasă în China, dar cercetările de istorie a filosofiei chineze sunt în plin avânt. Ernst Renan susținea că scrierea pictografică a chinezilor nu ar permite formarea conceptelor. Ce ar spune ilustrul clasicist văzând că acum China este al doilea producător de cercetare științifică și tehnologică din lume? Max Weber era de părere că sub dominația confucianismului, care îndeamnă la moralitate, nu este posibilă dezvoltarea modernă, care presupune competiția producătorilor pe piață. Ce ar spune acest clasic al sociologiei actuale văzând că tocmai întreprinzători de succes pe piața globală se revendică din învățătura lui Confucius? Chris Patten socotea, la nivelul anilor nouăzeci, că nu va fi dezvoltare în China, încât aceasta să întreacă celelalte țări asiatice. Or, urcarea recentă a Chinei la rangul de prim producător al lumii și a doua supraputere economică sfidează de departe acest clișeu.
Dezvoltarea Chinei și răspândirea confucianismului se susțin astăzi reciproc, chiar dacă au istorii ce nu se suprapun. În privința lui Confucius, lucrurile par să se petreacă aidoma filosofiei clasice a Americii, care este pragmatismul. Acesta a fost neglijat, ba chiar atacat în Europa până când s-a conștientizat legătura dintre pragmatismul lui Peirce sau Dewey și dezvoltarea impetuoasă a Americii. Ulterior, pragmatismul s-a impus până și adversarilor filosofici declarați (vezi Mark Okrent, Heidegger’s Pragmatism. Understanding, Being and the Critique of Metaphysics, Cornell University Press, Ithaca and London, 1987). Este probabil că și Confucius va avea o soartă similară. Treptat va trebui recunoscută legătura dintre pașii mari atinși în schimbarea impresionantă a Chinei și confucianism.
Cultura euroamericană a dus mai nou la sisteme de gândire înfipte în experiențe de pe ambele maluri ale Atlanticului. Filosofii precum transcendentalismul semiotic al lui Apel, pragmatica universală a lui Habermas, pragmatica istorică a lui Brandom sunt exemple. Ne punem întrebarea dacă nu se va întâmpla la fel și cu învățătura confucianismului, care va trebui luată în considerare, la rândul ei, ca o experiență realizată.
Răspunsul ar fi inevitabil o speculație. Ceea ce se poate spune cu siguranță este că atracția lui Confucius atinge deja laturi importante ale gândirii de astăzi asupra vieții oamenilor. Iar mărturisirea maestrului Kong – “A nu cultiva virtutea, a nu revedea ceea ce ai învățat, a nu practica personal ceea ce este drept și a nu-ți corecta greșelile la timp – acestea sunt toate grijile mele” (p.90) – pare smulsă din actualitate, ca multe altele din rostirile sale! De aceea, atracția exercitată de Confucius nu este acum deloc în scădere. Dimpotrivă!
(Discurs al lui Andrei Marga la “The World of Confucius” International Academic Summit Forum, organizat de Guvernământul din Jining și Confucius Research Institute, la QuFu, Shandong Province, în 27 Septembrie 2016)