Unul dintre elevii care au petrecut mulți ani în preajma lui John Rawls (1921-2002) a captat precis și sugestiv sensul conceptualizării celui pe care Habermas îl consideră „cel mai important teoretician al politicii din secolul XX”. Este vorba de „întrebarea dacă oamenii – ca indivizi și în ipostaza de colectiv – pot trăi astfel încât viața lor merită să fie trăită: sau, în cuvintele lui Kant, dacă merită ca oamenii să trăiască pe Pământ…. Rawls a încercat să trăiască în mod pozitiv o viață demnă de a fi trăită și să ducă cu un pas înainte și întrebarea cu privire la viața demnă de a fi trăită” (Thomas W.Pogge, John Rawls, C.H.Beck, München, 1994, p.34-35). Iar atunci când s-a ocupat de întrebare, Rawls s-a concentrat asupra societății. În raport cu realitățile uneori aspre, ținând de natură și de împrejurări, ale societății, el a pus întrebarea: „se poate contura o ordine socială sub care conviețuirea umană ar fi demnă de a fi trăită?…. Întrebarea este dacă o utopie realistă este posibilă – o ordine socială ideală care ar funcționa efectiv în această lume” (p.35). Cu mențiunea că este vorba despre o ordine socială care să denote, cel puțin în parte, că lumea este bună, iar viețile individuale sunt demne de a fi trăite. Iar atunci când a concretizat întrebarea, Rawls a considerat că „dreptatea (justice, Gerechtigkeit)” este valoarea ce poate pune de acord oamenii cu lumea în care ei trăiesc. În privința atingerii efective a justiției, nu au acoperire cinismul, care crede apriori că încercarea nu are sorți de izbândă, și nici resemnarea în fața dificultăților și nereușitelor. „Prin proiectul unei utopii într-o anumită măsură realiste, filosofia politică poate nu numai să indice drumul spre un viitor cu mai multă dreptate, ci și să semnifice deja astăzi o inspirație ce sporește valoarea vieții noastre” (p.35). Rawls a elaborat „teoria dreptății (theory of justice)” ca proiect al societății capabile să construiască răspunsul pozitiv la întrebarea dacă viața umană merită să fie trăită și să fie trăită pe Pământ. El înaintează de la preocupări de metodă pentru dezlegarea întrebărilor eticii, trecând prin cercetarea criteriilor de evaluare a caracterului, la examinarea condițiilor de înfăptuire a justiției. „Rawls abordează o întrebare morală, o temă a filosofiei practice. Tema aparține, mai exact, teoriei dreptății (justiției), care are ca obiect evaluarea morală a instituțiilor sociale” (p.48). După o lungă întrerupere, valoarea dreptate revenea astfel în centrul reflecției filosofice.
Înainte de a observa cum dezleagă întrebarea și ce dezvoltări ale temei aduce, să subliniem că abordarea morală a instituțiilor promovată de Rawls nu este deloc uzuală în epoca lungii dominații a pozitivismului, apoi a funcționalismului, mai nou a tehnocratismului, din care nu am ieșit. Promovând o asemenea abordare în pofida abordărilor dominante, filosoful american creează un prag. De unde își trage însă resursele abordarea sa? Destul de sigur, din religie, în mod exact din creștinism, optica morală asupra relațiilor dintre oameni, în numele „iubirii aproapelui”, fiind caracteristică deja Scripturilor.
Astăzi, ipoteza unei ascendențe religioase a abordării lui Rawls este confirmată direct de tipărirea lucrării sale de absolvire prezentată la Princeton, ce avea ca titlu O scurtă cercetare a semnificației păcatului și credinței: o interpretare folosind conceptul comunității (1942). Teza acesteia sună astfel: „Dumnezeu a creat lumea, pe cât știm, în vederea unei comunități de persoane, iar scopul spre care se mișcă geneza este tocmai o asemenea comunitate. Omul, în calitatea sa de persoană, aparține acestei comunități, iar apartenența la această comunitate este cea care creează ceea ce este caracteristic în el și ceea ce îl deosebește de creațiile naturii. Întrucât omul este persoană, el trăiește în relație cu Dumnezeu, îngerii, cu diavolul și oamenii care îl asistă, și nu poate distruge această relație sau această legătură cu comunitatea. Drept consecință, universul este, din temelie, unul spiritual și personal. El a fost creat de Dumnezeu, care este așa cum s-a revelat, iar o parte a creației sale sunt persoanele create de el. Lumea este, în nucleul ei, o comunitate, o comunitate de creator și creați și își are originea în Dumnezeu” (John Rawls, Über Sünde, Glaube und Religion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2010, p.138-139). Rawls aduce conotația termenilor religiei pe terenul oferit de considerarea comunității de persoane. Păcatul este respingere a comunității, credința înseamnă stare lăuntrică a unei persoane care este bine integrată în societate, grația constă în acțiunea lui Dumnezeu de readucere în comunitate a unei persoane, reprezentarea lui Dumnezeu (imago Dei) este ceea ce face posibil ca omul să intre în comunitate în virtutea similitudinii sale cu Creatorul. Chiar obiectul disciplinelor este raportat la comunitate. „În general, etica ar trebui să fie o cercetare a esenței comunității și a personalității. Cum trebuie să trăiești cu tine însuți și cu alți oameni este problema centrală a umanității. Și problema religiei se referă la comunitate, căci ea țintește la a stabili cum trebuie să-și asigure omul relația cu Dumnezeu. Interogația etică și cea religioasă se aseamănă una cu alta în măsura în care ambele includ formarea unei comunități. Nu poate exista vreo separare între religie și etică, căci problemele cu care se ocupă stau în aceeași dependență reciprocă a relațiilor, adică dependența relațiilor personale, ce cuprind toate persoanele din univers, fie în cer, fie în iad sau pe Pământ” (p.139).
Ce repercusiuni are ascendența religioasă amintită pentru Rawls? Prima dintre repercusiuni este felul în care pune problema dreptății (sau justiției sau echității, putem să traducem și în acest fel). Se poate observa că Rawls face din capul locului trecerea de la individul întâlnit în experiență la persoana înzestrată cu libertăți, drepturi, conștiință, responsabilitate și, de asemenea, trecerea de la problema oarecum uzată a ceea ce este societatea, la întrebarea mult mai complexă: cum se poate ajunge la o societate care să fie efectiv comunitatea persoanelor? El reia și împrospătează tema comunității. Rawls nu ignoră factualitatea complicată a vieții, dar este convins că putem cunoaște mai profund societățile empiric date lămurind în prealabil arhitectura comunității persoanelor. Normativismul este astfel reluat și făcut fecund în cercetarea societăților existente. Evaluarea datului este angajată astfel explicit ca prealabil al descrierii.
Odată cu această punere a problemei, Rawls își asumă o anumită înțelegere a societății ca bază analitică. Societatea o concepe plecând de la realitatea statului modern, căreia îi aplică o seamă de idealizări: se lasă la o parte interacțiunile societății cu mediul înconjurător, se asumă că fiecare individ este persoană liberă și responsabilă, se postulează că persoanele nu sunt afectate de bunurile aflate la dispoziție și se caută un nucleu al societății la nivelul căruia se poate tematiza dreptatea în relațiile dintre persoane, iar cetățenii pot împărtăși conceperea justiției chiar dacă au vederi generale despre lume diferite. Spre această concepere a societății în scopuri analitice Rawls s-a îndreptat încă din primele scrieri. Să ne oprim asupra lor.
Primul text publicat de Rawls a fost Schiță a unei proceduri de decizie pentru etică (1951), ce-și propune să stabilească „o metodă rezonabilă pentru a valida sau invalida reguli morale date sau propuse și deciziile adoptate pe baza lor” (John Rawls, Outline of a Decision Procedure for Ethics, în John Rawls, Collected Papers, Harvard University Press, 2001, p.1). Aici, etica este socotită disciplină ce are ca „scop principal formularea de principii justificabile ce pot fi folosite atunci când sunt interese conflictuale pentru a stabili care dintre ele se cuvine preferat” (p.9-10). O acțiune poate fi morală dacă, în situația dată, cu faptele și interesele respective aflate în conflict, se lasă explicată prin apel la un principiu (sau regulă). La rândul său, un principiu este rezonabil (reasonableness) dacă satisface patru condiții: susține evaluările unor judecători moral competenți; are capacitatea de a fi acceptat de judecători moral competenți; pare acceptabil de toți judecătorii moral competenți; are capacitatea de a se susține în competiție cu alte principii (p.10-11). Raționalitatea principiilor angajează astfel chestiunea „justiției (justice)”: „problema justiției apare oricând este consecință în mod rezonabil previzibilă a satisfacerii a două sau mai multe pretenții, a două sau mai multe persoane, în cazul în care acele pretenții, relative la un fapt, vor interfera sau intra în conflict una cu alta. Ca urmare, problema justeței acțiunilor, ca o chestiune teoretică, este în esență problema formulării de principii rezonabile pentru a stabili căror interese, dintr-un set de interese concurente, ale două sau mai multor persoane, este îndreptățit să li se dea preferință” (p.13).
Rawls căuta o procedură de decizie a rezonabilității acțiunilor și judecăților morale nu undeva „sus”, deasupra acestora, ci chiar înăuntrul practicii morale. Cu studiul Două concepții asupra regulii (1955) el face un pas înainte, specific, pe acest teren, delimitând între „justificarea unei acțiuni” și „justificarea unei practici” și, corespunzător, între „concepția sumară” asupra regulii și „concepția practicii (practice)”. Prin „practică” el înțelege „orice formă de activitate specificată de un sistem de reguli care stabilește decidenții, rolurile, mișcările, penalitățile, apărările și așa mai departe și care conferă activității structura ei” (John Rawls, Two Concepts of Rule, în John Rawls, Collected Papers, p.20). Prima concepție, cea „sumară (summary conception)”, rezumă ceea ce se petrece în decizii repetate, luate de diverse persoane, și are caracter inductiv. Dimpotrivă, a doua concepție nu procedează inductiv, ci preia regula din practica colectivă. „Astfel, pentru noțiunea de practică este esențial faptul că regulile sunt public cunoscute și înțelese ca definitive, ca și faptul că pot fi învățate și asupra lor se poate acționa pentru a genera o practică coerentă. Conform acestei concepții, așadar, regulile nu sunt generalizări plecând de la deciziile individuale ce aplică principiul utilitarismului direct sau independent de cazurile particulare recurente. Dimpotrivă, regulile definesc o practică și sunt supuse ele însele principiului utilitarismului” (p.36). Rawls arată că prima concepție nu poate prelua distincția celor două cazuri de justificări și înaintează spre explorarea implicațiilor practicii cooperative a justificărilor.
„Practicile” sunt echivalate de Rawls cu „instituțiile” și considerate, înainte de toate, sub aspectul principalei lor virtuți, care este cea a „dreptății (justice)”. În Dreptate ca onestitate (Justice as Fairness, 1958) el delimitează „dreptatea ca onestitate (fairness)” de concepția utilitaristă asupra echității, așa cum aceasta a fost reprezentată de Bentham și Sidgwick. Dreptatea nu acoperă toate virtuțile societății bune (good society), ci doar una dintre virtuțile acesteia. „Principiile dreptății pot fi privite, așadar, ca acele principii ce apar când constrângerile de a avea o moralitate sunt impuse părților în circumstanțele tipice dreptății” ( John Rawls, Justice as Fairness, în Jahn Rawls, Collected Papers, p.55). Se poate spune că „dreptatea este virtutea practicilor atunci când se asumă că sunt interese concurente și pretenții conflictuale și când se presupune că persoanele vor opune drepturile lor unele altora” (p.56). Ea presupune două principii: orice persoană are dreptul la cea mai extinsă libertate compatibilă cu libertatea celorlalți și inegalitățile sunt arbitrare câtă vreme nu sunt în avantajul tuturor. Spre deosebire de utilitarism, este de observat că inegalitățile nu devin acceptabile prin aceea că dezavantajele unora sunt contrabalansate de avantajele altora.
Rawls scoate dreptatea din interpretarea utilitaristă, care o vede în general ca sursă a unui avantaj. El adresează o critică amănunțită utilitarismului: fenomenul sclaviei, de pildă, este injust în sine, nu doar pentru că nu aduce avantaje cuiva, ceea ce utilitarismul trece cu vederea (p.67). Utilitarismul vede în dreptate doar un rezultat al ordinii administrative, și nu o virtute de bază a practicilor. Rawls leagă dreptatea de ceea ce este cuprins într-un joc fair, o competiție fair, un câștig fair. „O practică este fair pentru părți atunci când niciuna nu are sentimentul că, participând la ea, ei sau oricare alți participanți, au avantaje din sau sunt forțați să satisfacă pretenții pe care nu le socotesc legitime… O practică este justă sau fair atunci când satisface principiile pe care aceia care participă la ea ar putea să o propună altuia pentru acceptare mutuală sub condițiile menționate. Persoane angajate într-o practică justă sau fair pot face față una alteia deschis și pot să-și susțină pozițiile lor respective dacă li se cere, apelând la principii pe care este rezonabil să se aștepte ca fiecare să le accepte” (p.59). Este, așadar, fair acea practică ce include posibilitatea recunoașterii mutuale a principiilor prin luare de poziție liberă a participanților.
Din optica dobândită prin conceperea dreptății drept onestitate (fairness), ca alternativă la utilitarism, Rawls a dat o dezlegare nouă sensului justiției (the sense of justice). Într-un studiu cu același titlu, el pune două întrebări: cui îi revine obligația justiției sau în raport cu cine persoana trebuie să-și regleze comportamentul conform a ceea ce pretind principiile ? cine dă seama de faptul că oamenii se comportă conform cu cerințele justiției?. „Foarte pe scurt – scrie Rawls – răspunsurile la aceste întrebări sunt: la prima, datoria justiției revine acelora care sunt capabili de simțul (sense) justiției; iar la a doua, dacă oamenii nu fac ceea ce le cere justiția, nu numai că nu se vor simți legați de principiile justiției, dar vor fi incapabili să simtă resentimentul și indignarea și nu vor avea legături de prietenie și încredere mutuală. Lor le vor lipsi anumite elemente ale umanității” (John Rawls, The Sense of Justice, 1963, în John Rawls, Collected Papers, p.96). Sensul justiției este astfel plasat în afirmarea umanității oamenilor în condițiile instituțiilor care pretind reciprocitatea conduitelor. „Chestiunile justiției și onestității apar atunci când persoane libere, care nu au autoritate unele asupra altora, participă în instituții comune lor și stabilesc sau recunosc împreună reguli care le definesc și care determină părție ce rezultă în materie de beneficii și costuri. O instituție este justă sau fair atunci când satisface principiile pe care aceia care participă la ea ar putea să le propună altora spre acceptare mutuală, dintr-o poziție originală de libertate egală” (p.97). Justiția are o singură condiționare – cea dinspre umanitatea oamenilor, și constă din principii și reguli de a o promova în comunitatea persoanelor.
În 1971, Rawls a publicat scrierea sa majoră, O teorie a dreptății, în care a reluat ideile scrierilor anterioare și a amplificat analiza proprie a justiției. Impresionantul său opus a stârnit vâlvă și a avut un ecou excepțional. Acestea s-au datorat pledoariei pentru trecerea de la utilitarism, la contractualism în fondarea justiției și, prin implicație, a organizărilor din societate, în care s-au putut citi semnele nevoii de reafirmare, ca replică la relativismul pe cale de extindere în epocă, a autonomiei valorilor etice și juridice.
Reperul lui Rawls în articularea propriei concepții s-a lărgit. Pe de o parte, el supune supune unei critici amănunțite utilitarismul (al cărui reprezentant prototipic este Sidgwick), înțeles sub „ideea că societatea este ordonată pe bază de drept și, deci, just, atunci când instituțiile ei majore sunt aranjate în așa fel încât să atingă cel mai înalt echilibru net de satisfacție, însumat peste toți indivizii ce-i aparțin” (John Rawls, A Theory of Justice, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachussetts, 1973, p.22). Aceasta critică este condusă de argumentul că utilitarismul extrapolează ceea ce constată la nivelul individului și eșuează în a lua în seamă natura cooperativă a societății și primordialitatea dreptății (p.28). Pe de altă parte, el respinge și intuiționismul, ilustrat de Barry, Brandt, Rescher și Nozick, care susține că „există o ireductibilă familie de principii prime care trebuie să fie cântărite una față de alta, întrebându-ne pe noi înșine care este echilibrul cel mai just în judecata noastră avuta în vedere” (p.34). Aici, Rawls detaliază argumentul că intuiționismul nu identifică o regulă ce permite stabilirea principiilor (p.37). Utilitarismului și intuiționismului în fondarea justiției Rawls le opune teoria dreptății ca onestitate (fairness).
Teoria lui Rawls reia programatic contractualismul, dar îl și reconstruiește. El mărturisește intenția de „a prezenta o concepție asupra justiției care generalizează și ridică la un nivel înalt de abstracție teoria familiară a contractului social cum se găsește, să spunem, la Locke, Rousseau și Kant. Spre a realiza aceasta, nu considerăm contractul originar ca unul care trece într-o societate particulară sau stabilește o formă particulară de guvernare. Mai curând, ideea conducătoare este aceea că principiile dreptății, ținând de structura de bază a societății, sunt obiectul acordului originar. Acestea sunt principiile pe care persoanele libere și raționale interesate să-și promoveze propriile interese le-ar accepta într-o poziție inițială de egalitate, ca definitorie pentru termenii asocierii lor. Aceste principii au de ordonat mai departe orice acord: ele specifică felurile cooperării sociale în care se poate intra și formele de guvernare ce pot fi stabilite. Acest fel de a privi principiile justiției îl voi numi dreptatea ca onestitate (fairness)” (p.11). Rawls amintește meritul contractualismului de a fi oferit termenii conceperii justiție ca alegere a persoanelor raționale și socotește teoria dreptății ca fiind partea cea mai semnificativă a teoriei alegerii raționale.
Rawls concepe justiția ca produs al societății. El vorbește de „justiție socială” tocmai în acest sens. „Pentru noi – scrie el – subiectul primar al justiției este structura de bază a societății sau, mai exact, calea pe care instituțiile sociale majore distribuie drepturi fundamentale și îndatoriri și determină împărțirea avantajelor rezultate din cooperarea socială. Prin instituții majore înțeleg constituția politică și principalele aranjamente economice și sociale” (p.7). Luate în totalitate, acestea organizează întreaga societate.
Justiția are, desigur, și un rol distributiv de bunuri în societate, dar se află mai presus de acest rol. Autorul Teoriei dreptății se opune, în orice caz, distributivismului. Rawls arată că „o societate este bine ordonată (well-ordered society) atunci când nu este doar concepută dinainte încât să sporească binele membrilor ei, ci atunci când este, de asemenea, efectiv reglementată (regulated) de o concepție publică asupra justiției. Aceasta înseamnă că este o societate în care (1) fiecare acceptă și cunoaște că alții acceptă aceleași principii ale justiției, iar (2) instituțiile sociale de bază (the basic social institutions) satisfac pe scară generală și sunt general cunoscute că satisfac aceste principii” (p.4-5). „Societățile existente”, în măsura în care întrețin dispute asupra a ceea ce este just sau injust, nu cad în sfera „societăților bine ordonate”.
Rawls a ridicat constant în fața intuiționismului, care nu poate tranșa între principii rivale fără recurs la intuiție, apelul la recunoașterea „problemei priorității”, argumentând că în stabilirea justiției nu trebuie rămas la „jumătatea drumului”. Este vorba de a recunoaște că „principiile justiției sunt alese în poziția originală. Ele sunt rezultatul într-o anumită situație de alegere. Fiind raționale, persoanele, aflate în poziția originară, recunosc că ele ar trebui să considere prioritatea acestor principii. Întrucât doresc să stabilească standarde pentru a adjudeca pretențiile lor unele în raport cu altele, ele vor avea nevoie de principii pentru a decide ponderile (weights). Ele nu pot să-și asume că judecățile lor intuitive despre prioritate vor fi aceleași; cu siguranță nu, având în vedere pozițiile lor diferite în societate. Astfel, eu presupun că în poziția originară părțile încearcă să atingă un anumit acord cu privire la felul în care principiile justiției trebuie chibzuite”(p.41). Teoria dreptății a lui Rawls conține recursul la situația originară într-o argumentare ce pune în valoare presupoziții inevitabile ale cooperării, în vederea deciziei raționale, între pretenții rivale.
Dar nici în situația originară și nici în oricare altă situație principiile justiției nu derivă din experiență, chiar dacă nu se constituie în afara experienței. Rawls abordează aceste principii ca rezultat al unei selecții făcute de persoane libere și capabile să-și asume sensul justiției. La temelia principiilor se află, în fapt, un „echilibru reflectiv (a reflective echilibrium)” între judecățile persoanelor și sensul justiției. „Din punctul de vedere al filosofiei morale, cea mai bună prezentare a simțului justiției al persoanei nu este una care se potrivește cu judecățile aceleia înainte de examinarea oricărei concepții despre justiție, ci mai curând cea care se potrivește judecății sale în echilibru reflectiv” (p.48). Filosofia moralei, spune Rawls, este de fapt socratică, adică include examinarea de către subiect și probarea rațională a soluțiilor. Echilibrul reflectiv este de înțeles aici nu în sensul că subiectul nu-și prezintă doar descripțiile ce corespund judecăților sale, ci în sensul că subiectul își prezintă „toate posibilele descrieri la care este plauzibil să-și conformeze judecățile proprii, împreună cu toate argumentele filosofice pentru ele” (p.49). Rawls lărgește vizibil „echilibrul reflectiv”, încât acesta nu mai încape în subiectivitatea fatal limitată a experienței personale.
Locul în care persoanele ce reflectează în mod liber și rațional selectează principiile justiției este acela al formării „structurii de bază a societății”, ce constă din instituțiile majore. Principiile „au de guvernat atribuirea (assignment) de drepturi și datorii și de a regla distribuirea de avantaje sociale și economice”(p.61). Este vorba de două principii la acest nivel: principiul după care „fiecare persoană are dreptul egal la cea mai extinsă libertate de bază compatibilă cu libertatea altora” și principiul conform căruia „inegalitățile sociale și economice trebuie stabilite astfel încât (a) se așteaptă ca ambele să fie în avantajul fiecăruia și (b) să fie legate de poziții și oficii deschise pentru toți” (p.60). Cele două principii se lasă considerate ca un caz special al principiului mai general care sună astfel: „toate valorile sociale – libertate și oportunitate, venit și bogăție, precum și bazele respectului de sine – sunt distribuite egal, în afara situației în care o distribuție inegală a oricărei valori dintre acestea, sau a tuturor, este în avantajul fiecăruia” (p.62).
Rawls pleacă de la conceperea societății ca acțiune colectivă. „În justiția ca onestitate (fairness) – scrie el – societatea este interpretată ca o întreprindere (venture) cooperativă în avantaj mutual. Structura de bază este un sistem public de reguli ce definesc scheme de activități ce conduc oamenii la a acționa împreună în așa fel încât să producă o sumă mai mare de beneficii, iar fiecăruia i se recunosc pretenții la a se împărtăși din acestea” (p.84). Optica ce dă prioritate sferei publice este aplicată în impresionanta carte O teorie a justiției pentru a dezlega problemele politice, începând cu libertatea și toleranța, trecând prin distribuție, obligații și datorii, până la accesul la bunuri și respectul de sine, pentru a încheia efectiv cu lămurirea sensului justiției și a justiției ca bun al societății. Rawls a reușit să profileze o concepție care face din nou fecundă analiza politicii condusă de premise analitice și normative realiste și bine clarificate. Așa cum observă discipolul său cel mai familiarizat cu reflecția și opera sa, o seamă de reușite de cercetare ale antecesorilor săi – plasarea justiției în fața celorlalte bunuri (Aristotel), ideea unui contract social ipotetic, neistoric (Hobbes), clarificarea toleranței (Locke), a condițiilor de aplicare a justiției (Hume), a relației dintre democrație și educație (Rousseau), concentrarea asupra instituțiilor sociale (Bentham și Marx), interesul pentru valoarea libertăților de bază (Marx), argumentarea libertății de opinie și de conștiință (Mill), abordarea echilibrului reflectiv (Sidgwick), a diferenței dintre obligații naturale și îndatoriri instituționale (Hart), și, mai ales, abordarea moralei și a dreptului ca domenii autonome ale societății (Kant) – au fost preluate și prelucrate de Rawls înăuntrul unei concepții articulate asupra societății (Thomas W. Pogge, op.cit., p.189). El respinge legitimarea instituțiilor prin altceva decât justiția. Instituțiile trebuie să fie întemeiate pe justiție ca onestitate (fairness) și derivate din acțiunea conștientă a indivizilor. Justiția presupune un acord obținut de oameni în mediul comunicării și în condiții de libertate și egalitate trecute, de asemenea, printr-o tematizare comunicativă.
În 1985, Rawls a publicat studiul Justice as Fairness. Political and Not Metaphysical, în care și-a propus, cum titlul indică, să elibereze abordarea sa de tentații metafizice, în favoarea abordării mai strict politice a dreptății. Cu ocazia publicării Teoriei dreptății în traducere germană, Rawls a procedat la modificări ale conceptualizării sale. În această ediție, filosoful vorbește de trei feluri de schimbări pe care le-a făcut în raport cu A Theory of Justice: schimbări de formulare și conținut al celor două principii ale dreptății, schimbări ale structurării argumentării ce pleacă de la situația originară a principiilor și schimbări ale abordării principiilor dinspre o teorie morală globală spre o teorie politică ( John Rawls, Gerechtigkeit als Fairness, Ein Neuentwurf, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2006, Vorwort). Aceste schimbări au căpătat forma finală într-un nou volum, Political Liberalism (1993).
Comentariile au remarcat trecerea de la Rawls I la Rawls II ( Julian Nida-Rümelin, Elif Özmen, Hrsg., Philosophie der Gegenwart in Einzeldarstellungen, Alfred Kröner, Stuttgart, 2007, pp.535-537; Henning Ottmann, Geschichte des politischen Denkens. Das 20.Jahrhundert. Von der Kritischen Theorie bis zur Globalisierung, J.B.Metzler, Stuttgart, Weimar, 2012, pp.293-299). În fapt, a fost reformulat primul principiu al concepției sale – care, în varianta finală, este „fiecare persoană are aceeași pretenție ce nu poate fi condiționată la un sistem deplin adecvat de libertăți fundamentale egale”, renunțându-se la „cel mai cuprinzător sistem de libertăți de bază egale” – și s-a atenuat raportarea justiției la „situația de bază” și la „contract”, acestora preferându-li-se „folosirea publică a rațiunii”, împreună cu înlocuirea „adevărului” cu „rezonabilitatea (reasonableness)”. Rawls este acum mai preocupat de societățile existente și de exprimarea conceptuală a pluralismului și se apropie de Rorty în multe privințe (cum observă Henning Ottmann, op.cit., p.294). El rămâne însă un moment de răscruce al filosofiei prin ceea ce a atins în O teorie a dreptății: readucerea în actualitate și reconstrucția contractualismului într-o conceptualizare ce dă seama de autonomia valorilor morale și juridice.