Mai poate continua globalizarea? Unii o critică cu mijloace simpluțe care exprimă doar nemulțumirea, fără a oferi alternative. Alții cred că în globalizare se atinge culmea dezvoltării și propovăduiesc o deontologie ipocrită. Și unii și ceilalți se înșeală. Negocierea barierelor vamale va continua, ea fiind în interesul celor mai puternice economii din lumea actuală. Dar din această continuare nu rezultă nici că ideologia globalismului ar avea suport și nici că globalizarea va rămâne cum este. Multe indicii sunt ale trecerii la corectarea globalizării. Să venim la fapte.
Nu reiau explicitarea globalizării pe care am făcut-o în altă parte. Faptele care au atestat realitatea globalizării nu sunt oarecari. Anume, în cercetarea ştiinţifică, criteriile de performanță sunt ale unei piețe unice. Securitatea fiecărui stat depinde, în era nucleară, de aranjamente la scara lumii. Cele mai competitive ziare, edituri, posturi de televiziune de astăzi acoperă globul și fasonează cunoștințele, știrile care se distribuie și sensibilitățile. În economie, la nivelul anilor nouăzeci, protecţionismul își pierduse actualitatea chiar pentru economia cea mai puternică. Începând cu argumentarea lui Robert Reich (The Work of Nations, Vintage, Random House, New York, 1992) și cu administrația lui Bill Clinton, s-a asumat că protejând o industrie, se dezavantajează altele, că produsele străine penetrează oricum frontierele, că, în condiţii de protecţionism, consumatorul american plăteşte mai mult și s-a trecut la demontarea protecționismului. Iar de aici a început istoria globalizării în înțelesul precis din zilele noastre.
Se poate observa că, dacă modernizarea a avut o sursă religioasă (cum a arătat deja Max Weber, Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, 1909), globalizarea a venit din altă parte, în fapt, din noul nivel al informaticii și al electronicii și din noua strategie de valorificare a investițiilor. Globalizarea a avut, așadar, rădăcini tehnice și economice și a rămas înțeleasă ca înlăturare a obstacolelor comerțului dintre state și folosire a mijloacelor create de revoluția din informatică și electronică. În această conotare, globalizarea a și căpătat o forță de penetrație neobișnuită, dar și limite ce se percep pe scară tot mai largă.
Pentru a o înţelege, globalizarea trebuie distinsă de internaționalizare, care înseamnă răspândirea de procedee și bunuri în cadrul altor națiuni. Globalizarea nu invită la uniformizare, cum cred mulți, ci mai curând la a-ți pregăti produsele (fizice și intelectuale) pentru o competiție care nu este locală, nici națională, nici chiar regională, ci cuprinzătoare. Într-o astfel de competiție câștigă cel care imprimă mai multă inteligență și inovație în produsul său.
Pe de altă parte, globalizarea nu este nicidecum un fel de stadiu final al istoriei în care toate se nivelează şi începe – cum s-a crezut naiv, mai ales de către adepții lui Karl Popper – un fel de „administraţie mondială” a lucrurilor. Globalizarea nu demolează principiul naţional și nu a dus, cum spera globalismul, la o societate cosmopolită în care diversele națiuni se omogenizează. Nu s-a ajuns la omogenizări etnice, ci, poate surprinzător, la intensificarea naționalismelor.
Identitatea naţională este „provocată”, însă, de globalizare, la două schimbări majore în raport cu accepțiunea strict teritorială sau literală sau literară, cultivată astăzi de intelectuali întorși cu fața spre trecut. Această identitate trebuie acum să se consacre prin performanţe (inclusiv tehnico-economice, științifice, sociale și intelectuale), dacă vrea să conteze, iar aceste performanţe trebuie să fie din cele recunoscute pe piața globală. Ambele schimbări sunt în sensul ieşirii din autocentrarea propagandistică, de fapt din formula “noi ştim mai bine și ne suntem suficienți nouă înșine”, spre comparare cu ceilalți și învăţare din experienţe mai bune.
Mulți confundă globalitatea, globalizarea și ideologia globalismului. Lămurirea acestora a fost însă de mult operată (vezi Ulrich Beck, Was ist Globalisierung? Irrtümer des Globalismus – Antworten auf Globalisierung, 1997). „Globalitate” înseamnă cadrul de referință al acțiunilor, care este lumea. „Globalizarea” este politica inițiată în anii nouăzeci de cea mai puternică economie a lumii, ce constă în liberalizarea schimburilor economice cu alte țări. Prin „globalism” se înţelege ideologia conform căreia liberalizarea ar fi soluția la orice problemă, competiția ar reprezenta singurul mecanism de progres al istoriei, iar formarea pieței mondiale ar constitui ținta rezonabilă a umanității. Deja Ulrick Beck a argumentat convingător împotriva acestei ideologii arătând că ponderea realităţilor naționale şi a tradiţiilor de conviețuire este considerabilă şi trebuie absorbită în concepte. Globalismul nu o face şi rămâne, de aceea, doar o ideologie.
Globalitatea pare să fie „ireversibilă (unrevidierbare Globalität)” și ne pretinde să fim gata să vedem ceea ce se petrece nu numai acasă, ci și în lume și să comparăm ceea ce facem noi înșine cu ce fac și cum fac alții. Dar ea nu cere nimănui să dilueze sau să ignore comunitatea în care trăiește. Luând-o cu luciditate în seamă, „nu se poate şi nu se vrea nicidecum reprezentarea vreunei alternative la arhitectura naţional-statală a politicii şi a democraţiei”. Globalismul, în schimb, operează cu idealul tacit al „statului transnaţional” și comite erori cu consecințe practice. Ulrick Beck le-a rezumat memorabil când a vorbit de „reducerea noii complexităţi a globalităţii şi globalizării la o dimensiune, cea economică, care este gândită de asemenea liniar, drept continuă extindere a dependenţelor de pe piaţa mondială”; considerarea doar a efectelor stimulatoare pentru competiţie a reducerii tarifelor vamale, nu şi a dificultăţilor pe care le generează în diferite locuri; reducerea globalizării la internaţionalizarea organizărilor unor puteri economice; încercarea de a deriva politica, ştiinţa, cultura din simpla mişcare a economiei de piaţă; considerarea viitorului doar din punct de vedere economic şi tehnologic, în mod liniar, ca prelungire a prezentului; răspândirea unui sentiment de angoasă şi groază, ce ajunge să paralizeze acţiunea politică; stimularea paradoxală a unui „protecţionism la negru”, care este contraproductiv sub aspect economic; generarea indirectă a unui „protecţionism verde”, care nu mai ia în seamă „globalitatea crizei ecologice”; relansarea „protecţionismului roşu”, constând în îmbrăcarea luptei împotriva globalizării în costumele luptei de clasă.
Globalizarea nu a fost întâmpinată doar cu aplauze. Căci, așa cum Joseph E. Stiglitz a arătat concludent (Globalization and Its Discontents, 2002), sunt cazuri în care liberalizarea comercială a dus la stimularea creşterii economice, dar și multe cazuri în care a inhibat dezvoltarea, generând nesiguranţa locurilor de muncă şi, până la urmă, o mizerie accentuată. Efectele globalizătii într-o țară depind de calitatea guvernării. “Oricare ar fi nivelul de dezvoltare politică şi economică a unei ţări, guvernul face diferenţa. Guvernele debile şi guvernele prea invadante influenţează negativ atât stabilitatea, cât şi creşterea. Criza financiară asiatică a fost provocată de lipsa unei reglementări oportune a sectorului financiar, iar capitalismul mafiotic din Rusia este rezultatul incapacităţii de a menţine legalitatea şi ordinea publică. Privatizările efectuate în ţările în tranziţie, în absenţa necesarei infrastructuri instituţionale, au favorizat spolierea activităţilor în acelaşi timp cu crearea de bogăţie. În alte ţări, monopolurile privatizate, libere să acţioneze în absenţa unei reglementări oportune, au putut să sfideze consumatorii mai mult decât au făcut-o monopolurile de stat. Dimpotrivă, privatizarea însoţită de o solidă reglementare, de restructurarea întreprinderilor şi de o corporate governance puternică duce la o augmentare a creşterii”. Altfel spus, liberalizarea comercială dă rezultate dacă este aplicată reflexiv, de către guverne competente, care evită deopotrivă centralismul statal și măsurile haotice.
Ce s-a schimbat de la începutul anilor nouăzeci încoace? Pe de o parte, în pofida numeroșilor critici, globalizarea a fost promovată ca politică de stat național de către țările cele mai competitive din punct de vedere economic. SUA, China, Germania, Japonia, Marea Britanie și alte țări au folosit cu succes politica globalizării, care le-a permis lărgirea exporturilor și, prin implicație, rafinarea continuă a producției, și sunt și acum avocații ei. Ele și-au creat un avans considerabil față de celelalte țări. Pe de altă parte, inegalitățile au sporit în interiorul tuturor societăților și între țări, ca niciodată înainte. Același Joseph E. Stiglitz a atras atenția din nou că un procent dintre americani stăpânesc patruzeci de procente din bogăția țării, cu toate consecințele (The Great Divide, Penguin, New York, 2015). „Acei un procent din față au cele mai bune case, cea mai bună educație, cei mai buni doctori și cele mai bune stiluri de viață, dar există un lucru pe care banii nu pare să-l fi adus: o înțelegere a faptului că acest destin este legat de felul în care celelalte nouăzeci și nouă procente trăiesc” (p.94).
Dar nu numai inegalitățile au sporit, ci și tensiunile. În orice caz, pe plan internațional, s-a mărit discrepanța nivelelor de dezvoltare, încât s-a revenit pe nesimțite la întrebarea ce părea depășită acum peste o jumătate de secol: nu cumva modernizarea are alternativă în trecut? Iar în fața inegalităților și tensiunilor care au crescut din nou, dar și a atracției pe care o exercită un trecut confuz asupra multor oameni, este înțelept să spunem că există un tertium datur între globalismul fără orizont și fundamentalismul nimicitor și că putem să-l articulăm.
În mod interesant, însă, faptul că politica globalizării nu mai poate fi continuată așa cum a fost până astăzi este semnalat acum nu doar de cei care îi fac anevoie față, nu doar de economiștii care dau tonul în lume, ci de înseși decidenții din țara de origine. Dezbaterea prezidențială americană a fost locul acestei semnalizări, iar apelul unei personalități conservatoare, precum Donald Trump, la a considera condiția acelora pe care îi cuprindea sub termenul de „working class” este mai mult decât simptomatic. Politica globalizării a fost continuu, în pofida perorației despre „statul transnațional” din ideologia globalismului, politică a unor state naționale, dar acum chestiunea este de a considera mai exact ceea ce s-a petrecut înăuntrul societăților care au beneficiat cel mai mult de ea și de a aplica remedii în mod responsabil.
În acest moment este nevoie să se tragă o linie, căci corectura globalizării a devenit necesară din cel puțin două puncte de vedere. Este nevoie de guverne care să nu fie nici „invadante” și nici „debile”, nici măcar „puternice”, cum cer, paradoxal, falșii liberali de astăzi, ci „guverne competente”. Trebuie luat în seamă punctul de vedere al celor care plătesc costurile actualei globalizări obligându-se la sacrificii sau pur și simplu căzând în groapa sărăciei, fie și relativă, și, desigur, șubrezindu-și independența, slăbindu-și economia, nimicind joburi.
Globalizarea a extins oportunitățile pentru viața oamenilor, dar le-a distribuit într-o formă pe care înșiși beneficiarii ei o pun acum în discuție. Un liberalism orientat spre demontarea administrației, vânzarea de bogății naționale și demantelarea de instituții, ce se mai practică curent în țări sărace, se dovedește din nou a fi eronat. La scară mare, Brexitul și frământările din actuala Uniune Europeană sunt indicii că acest liberalism descărnat nu face față nici în relațiile internaționale.
În raport cu ceea ce s-a înțeles prin globalizare la sfârșitul anilor nouăzeci – abolirea tarifelor vamale sau, pozitiv exprimat, liberalizarea comerțului mondial – și cu ceea ce s-a practicat, este nevoie de o corectură. Este vorba de o corectură care constă acum din doi pași: restabilirea rolului statului național în orientarea fluxurilor economice și luarea în considerare a tradițiilor viabile.
Este, trebuie spus, ora alimentării politicilor nu numai din proiecte de liberalizare, ci și din tradiții culturale ale conviețuirii și „vieții bune”. Sub acest aspect, ar fi de aruncat o privire în ceea ce a scris noul președinte american în cartea (Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016, în ediția germană) care i-a pavat ascensiunea la decizie în America. Două opțiuni sunt aici hotărâtoare. Prima: „Economia de piață liberă funcționează, ea are nevoie doar de o conducere curentă, nu de dictatură” (p.101). A doua: „De securitatea socială nu trebuie să ne atingem. Tema nu este în discuție” (p.104). Aceste opțiuni conduc, evident, dincolo de exaltarea ideologică a pieței, care nutrește „corectitudinea politică (political correctness)” de azi, și dincolo de recursul continuu al conducerilor incompetente la tăierea prestațiilor sociale ale statului. Ele duc spre naturalizarea rolului propulsor al pieței și spre o conviețuire pe care s-o putem socoti rațională.