Mulți concetățeni sunt uimiți de incapacitatea unor universități de a lămuri situații de fraude, nepotism, impostură care au sporit ca niciodată. Faptele petrecute trimit, desigur, la explicații ce țin de anvergura îndoielnică a unor responsabili. Iar dacă citești Legea educației din 2011, nu te mai miri.
Universitățile sunt, în cele mai multe țări, laboratoare de idei îndrăznețe și de proiecte. La noi, unele au devenit, prin efectul legii, birocrații pompoase și mediocre, care nu au nimic de zis nici când țara este ocolită de rețelele de transporturi și de energie ale Europei, nici când este campioană a sărăciei pe continent, nici când își șubrezește bruma de democrație, nici când aspirația emigrării este cea mai mare din istorie.
Propaganda curentă cu ierarhizările internaționale nu este dispensă de la a vedea realitatea. În fapt, multe ierarhizări vor să dea satisfacție tuturor țărilor, iar unele criterii sunt discutabile. În plus, rezultatele unei administrații universitare, mai ales în raport cu criteriul cel mai profund, al descoperirii științifice și inovației tehnologice, se văd abia după șase-opt ani. Peste toate, dincolo de progresele ce țin de trecerea anilor, poziția universităților autohtone nu este semnificativ mai bună decât în 2011. Se publică poate mai mult, dar câte idei sunt noi ? Câte sunt apte de aplicare? Prea puține înnoiri se datorează la noi universităților.
Cauze? Spus fără ocolișuri, în România zilelor noastre, înainte de disprețul pentru meritele persoanelor, prin înseși reglementările legale sunt trădate atât profesionalismul managerial, cât și cel academic, nu mai vorbim de integritate. Ca de obicei, trădarea se face sub pretexte de sporire a eficienței administrării, care nu va veni, căci nu are cum să vină!
Nu este nevoie să subliniem cât de crucial este ca cei care conduc să fie personalități reale și, prin implicație, cât de importante sunt alegerea rectorului, selectarea prorectorilor, compunerea Senatului, stabilirea decanilor și a șefilor de catedre (departamente). Împreună, aceste funcții constituie, cum se știe, coloana vertebrală a administrării unei universități. Manifestările acelei universități depind de cei care le ocupă.
În legea pomenită sunt însă erori de reglementare care scad semnificativ anvergura celor care ajung în funcții, făcând loc veleitarilor. Spre edificare, să plecăm de la prevederile care se aplică în fapt.
În selectarea rectorului, Legea din 2011 a înlocuit alegerea acestuia de către Senat, cu alegerea prin scrutin popular, în intenția de a lărgi legitimarea funcției și a-i mări autonomia de decizie. Speranța tacită era că rectori mai larg legitimați vor fi mai autoritari și vor forța reformele necesare. În fapt, cum se poate ușor observa, nu a ieșit așa ceva. Nu au rezultat reforme și nici nu puteau ieși, căci nu autoritarismul lipsește, ci capacitatea de inovare. Au ieșit rectori stabiliți în sistemul alegerii folosit pentru parlament, cu inerenta politizare. Așa cum dezbaterea politică se reduce astăzi la discuția despre persoane, lăsând în uitare nevoile cetățenilor, tot astfel, în universități, lupta mare este pentru funcții, nu pentru performanțe.
Am cunoscut experiențe variate, inclusiv cea a alegerii de către Senat, cu cinci compuneri evident diferite, și cea a scrutinului popular în alte țări. Fapt demn de remarcat, și țările care au practicat la un moment dat acest scrutin l-au părăsit la prima ocazie, spre soluții mai potrivite universităților. Opinia mea este că în toate situațiile rezultate mai bune dă alegerea de către Senat decât scrutinul popular. Aduc aici doar două argumente: consecințele și substanța.
Este fapt constatabil acela că din alegerile prin scrutin popular din 2012 nu au intrat în față, decât accidental, personalități reformatoare. În legislatura 2012-2016, așa cum se poate constata ușor pe documentele publice, nu s-au emis idei de reformare. Unii rectori se laudă cu ceea ce au făcut de fapt antecesorii și publică ei înșiși, la nevoie, tabele, în tradiția mai nouă a ascunderii realității sub statistici. Ei înțeleg funcția aidoma unor subalterni administrativi, doar că îmbracă togi la ocazii, iar de ei depind în mod fatal ceilalți universitari și studenții. Cum s-a putut observa, Conferința Rectorilor a fost mai curând locul disputei pentru cine este șeful, decât subiect al luptei pentru vreo schimbare semnificativă. Afară de “dați-ne bani!”, “luați-le banii la cei mici!” și altele de acest calibru nu s-a propus ceva demn de reținut.
Dacă este să ne referim la substanță, atunci trebuie spus că în universități, așa cum se poate ușor observa citind programele candidaților din 2012 și din 2016, stăruie o confuzie culturală ce se încălzește ca o supă fără gust în campaniile de alegeri. Confuzia culturală constă în aceea că rectorul este luat și se ia pe sine drept reprezentant al comunității academice. El nu se pronunță asupra unei fraude, a unui plagiat, a oricărei alte chestiuni, decât după ce o comisie sau comitet își spune părerea. El stă în frunte, zice-se, dar nu are opinii, ca să nu se pună rău cu votanții. Or, în tradiția internațională, rectorul este reprezentantul instituției și are o voce distinctă, comunitatea fiind reprezentată de alții.
Această confuzie este parte a confundării universității cu o unitate de afaceri, cu o mișcare politică, ba chiar cu o asociație civică – cum se observă ușor citind programele menționate. Nu se înțelege că rectorul nu este o funcție aidoma celei de primar, de lider de partid sau de militant de asociație civică, ci o funcție de răspundere în fața societății cu privire la ceea ce se face în universitate cu premisele existente. De aceea, cel puțin în țările ce au parcurs reforme chibzuite, rectorul nu se stabilește prin scrutin popular, ci prin alegere de către Senat, chiar și atunci când în fața Senatului este plasată o comisie de selecție.
În Legea din 2011, compunerea Senatului beneficiază de una dintre cele mai primitive soluții. Prin lunga tradiție a universităților, din Senat făceau parte rectorul, prorectorii, decanii. În timp s-au adăugat, în funcție de contexte, prodecanii, reprezentanții profesorilor, iar după 1968, cel puțin în Europa, reprezentanți ai studenților, ai sindicatelor și alții. Legea din 2011 a scos din Senat prorectorii și decanii, sub argumentul rău plasat de a nu se cumula prea multe funcții. Întrucât nici șefii de catedră (departament) nu au voie, prin lege, să devină senatori, a rămas ca în Senat să intre tot felul de oameni care nu participă la administrarea efectivă a instituției și, ceea ce este mai grav, care nu au experiența conducerii. Iar acolo unde Senatele au fost mărite, acestea au devenit un fel de „adunări generale ale oamenilor muncii”, pline de amatori ce își iau revanșa deoarece nu au prins alte funcții, iar în fruntea lor stau președintele și vicepreședinții care nu supraviețuiesc fără să promită în stânga și în dreapta. Altădată for de decizie cu justificate pretenții intelectuale și morale, Senatul universitar a devenit după 2011, în multe locuri, o adunătură lipsită de idei, manevrabilă, condusă de vătafi pricepuți la aranjamente de culise, care se mișcă după cum bat vânturile. Este destul să arunci o privire în rezoluțiile Senatelor pentru a-ți da seama că această evaluare este echitabilă.
Prin Legea din 2011, cel care este ales rector propune prorectorii. Altădată, aceștia se selectau dintre personalitățile reprezentative, cele mai profilate științific și managerial, cu merite deja în administrarea instituției. Fiindcă rector poate fi la un moment dat doar o persoană, valorile următoare îl secondează. Formal, rectorul îi putea propune pe prorectori, dar după ce facultățile își stabileau liber oamenii pe care voiau să îi vadă în fruntea instituției. Iar facultățile nu erau nicidecum obligate să propună persoane agreabile rectorului. Era acceptat că, atunci când se recurge la desemnarea unipersonală de prorectori, confuzia valorilor și desfigurarea instituției sunt la ușă! Am lucrat, în timp, cu mai mult de cincisprezece prorectori. Nu toți erau alegerea mea personală, dar îmi asumam că fiecare este deplin legitim.
Cu Legea din 2011, situația s-a schimbat. Rectorul propune astăzi prorectorii după aportul electoral la alegerea sa prin scrutin popular. Nu aduci voturi pentru rector, nu devii prorector, orice valoare ai avea! În acest fel, s-a ajuns un unele locuri ca rectorul să fie o persoană pe care anterior nimeni nu a ales-o șef de catedră (departament) sau decan sau prodecan sau altceva semnificativ ca experiență și să numească drept protectori oameni de mâna a patra, conform algoritmilor negociați în tenebrele politicii provinciale. O corupere pe scară nouă și-a făcut astfel loc în universități – instituții ce păreau ferite de păcate.
Și mai izbitor este ceea ce s-a petrecut cu decanii. În tradiția pozitivă a universității de pretutindeni, decanii rezultau din ierarhizările operate de facultăți și recunoscute cultural cât mai larg. Decanii erau personalități profilate ale facultăților, capabile să gestioneze în interes public comunitatea respectivă, care puteau deveni oricând rectori sau prorectori. De aceea, alegerea lor rămânea în mâinile facultății, chiar dacă formal rectorul sau ministerul semnau hârtiile de desemnare. Această alegere conferea autonomie decanului în raport cu rectorul și, desigur, o demnitate aparte funcției. Personal am lucrat în cinci legislaturi numai cu decani aleși de facultăți, care au avut uneori o opinie proprie care nu îmi convenea, ca rector, dar pe care am respectat-o.
Legea din 2011 a prevăzut numirea decanilor de către rector – soluție cu implicații dintre cele mai funeste. Pe de o parte, decanii s-au recrutat, ca și prorectorii, în funcție de aportul electoral la alegerea rectorului. Nu ești în corpul electoral al rectorului, nu vei fi decan! Pe de altă parte, decanii au devenit pe nesimțite un fel de servitori ai rectorului. Se poate constata pe documente cât de sărace au fost inițiativele decanilor după 2012 și la ce depersonalizare ridicolă s-a ajuns! Nu mai insist asupra faptului că în unele locuri s-a ajuns să fie numiți decani oameni ajunși întîmplător universitari și că s-a revenit în mod uimitor tocmai la numirile de decani în afara criteriilor profesionale, de la mijlocul anilor optzeci.
Șefii de catedră (departament) au fost prin tradiție lideri de școală științifică sau cel puțin vârfuri profesionale din acea comunitate. De multe ori în istorie legislația a prevăzut stabilirea lor prin alegeri. Dar au fost totdeauna prevederi care preveneau ascensiunea la șefia catedrei (departamentului) a celor care nu sunt vârf profesional. Legea din 2011 a redus alegerea în aceste funcții la pura competiție electorală, dependentă, ca orice astfel de competiție, de demagogia promisiunilor, de reacția la exigență și de preferința pentru șefi fără autoritate și manevrabili. În acest fel, o funcție cu important rol în arhitectura universității este redusă la rolul de administrator de ore, spații și instalații.
Desigur, mulți își spun, în fața realităților descrise succint mai sus, „să ne mulțumim cu ceea ce este, căci poate fi și mai rău!” Da, este o înțelepciune, doar că degradarea universităților începută în 2011 merge înainte și, vrem-nu vrem, îl atinge, direct sau indirect, pe fiecare. Normalizarea universităților precede de multe ori normalitatea din societate.
Desigur, nu exclud excepții de la evoluția negativă semnalată mai sus, dar îmi asum că acestea sunt prea puține. Observațiile mele au, de altfel, o singură miză: să facă convingătoare ideea că abia o abordare modernă a ocupării funcțiilor principale poate normaliza universitățile. Ea înseamnă, înainte de orice, cum am avut ocazia să arăt recent pa larg (în Reforma modernă a educației, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2016), trei opțiuni practice: promovarea meritocrației – împotriva imposturii și amatorismului, cultivarea autonomiei funcțiilor amintite – împotriva subordonării lor așa cum se face acum, și deschiderea spre cele mai bune forțe profesionale – împotriva aranjamentelor electorale. Numai așa universitățile din România pot recâștiga măcar relevanța în societate pe care au avut-o după 1989 și au risipit-o printr-o legislație eronată.