În jurul nostru, unele persoane se reped să evalueze opiniile altora și dau sentințe. Departe de mine gândul de a contesta dreptul cuiva de a evalua. Ceea ce mă determină să intervin este constatarea că cei care se reped comit erori ce vin tot dintr-o ideologie: cea a accesului privilegiat la adevăr și dreptate. Și observația că, în loc să se combată idei, se atacă persoane.
Știm prea bine că în orice situație istorică se ridică personalități care se implică în dezbaterea publică și-și iau pe umeri răspunderi. Așa se petrec lucrurile oricând. În ultimul secol „cazuri” precum Heidegger, John Dewey, Karl Barth, Ernst Jünger, Carl Schmitt, Georg Lukacs, Ernst Bloch, Jean Paul Sartre, Norberto Bobbio, Hans Georg Gadamer, Herbert von Karajan sunt cunoscute.
La noi, recent, un mare actor a fost blamat pentru că a avut o opțiune politică, alta decât a celui care evaluează. Sau, mai nou, s-a pretins că cineva nu poate fi consilier la Cotroceni după peregrinări în diferite partide, înainte de a-l consilia cu succes pe câștigătorul alegerilor prezindențiale. Sînt multe alte exemple. Altădată, Lucian Blaga a pătimit pentru că a fost ambasadorul unui regim. Pe Liviu Rebreanu îl aștepta o soartă analogă. Alții au plătit din pricini similare.
Se poate constata ușor că în ultima decadă, taxarea de acum șapte decenii a apartenenților așa-zisului „regim burghezo-moșieresc” a revenit, din direcția inversă. Nu se discută valoarea a ceea ce au făcut sau nu persoanele, ci se atacă traseul lor. Ca și în anii cincizeci, unii fac carieră nu pe temelia performanței, ci căutând să-i împiedice pe alții să lucreze.
Nimeni nu poate să-și ascundă trecutul. Evaluatorii, cei din anii cincizeci și cei de astăzi, vor însă cu tot dinadinsul ca oamenii să dea examene cu ei și să li se reproșeze opinia. În cazul cunoscutului actor, cea de azi, pentru a o ataca pe cea de ieri, și invers. În alte cazuri, oarecum la fel. Observația mea este că această operațiune a celor care se erijează în examinatori nu este în ordine: ea cuprinde erori de stabilire a faptelor și erori de explicație, precum și încălcări ale minimei simetrii în raporturile morale. Iată cum stau lucrurile.
Prima obligație pe care o avem atunci când invocăm fapte este să le reconstituim cu acuratețe. Evaluatorii de la noi tocmai asta nu fac. Ei se mulțumesc cu amestecul de fragmente rupte din context și simple zvonuri, dacă nu chiar bârfe, pe care le iau, laolaltă, ca fapte. Se pot invoca numeroase ilustrări. Nu are acuratețe, de pildă, invocarea a ceea ce eventual a semnat celebrul actor în condițiile regimului de până în 1989, împreună cu ceea ce putea discuta prin birouri sau cu ceea ce i se atribuie de „binevoitori” gata de răzbunări. Între altele, trebuie constatat cu tristețe, pentru degringolada la care s-a ajuns, că se inventează texte, cu toate tehnicile posibile, după cum simple vorbe niciodată subscrise de o persoană i se atribuie fără scrupule. Or, nu se poate face niciodată o analiză serioasă dacă faptele nu sunt sigure. Iar siguranța nu vine din aceea că se găsesc și alții care intră în cor.
De pe traseul biografiei unei personalități se pot cita multe afirmații. Unele țin strict de context, altele trec de acesta. Nu vreau să aduc în discuție nevoia contextualizării, căci ea are, fatal, două tăișuri. Pe de o parte, contribuie la înțelegerea unor afirmații, pe de altă parte, contextualizarea riscă mereu să alimenteze oportunismul. Ar trebui simț istoric sau simț pur și simplu pentru a evita a doua implicație, dar, împotriva optimismului lui Descartes, trebuie admis că bunul simț nu este bine distribuit în lume.
Aș mai accentua ceva – nevoia de a distinge între „convingeri” și „afirmații de circumstanță”. O personalitate face multe afirmații, dar, retroactiv, este datoria celui care vrea să evalueze să despartă, la rândul său, convingerile de afirmații de circumstanță. Mihai Ralea spunea că inteligența înseamnă tocmai capacitatea de a face distincții.
Este ireproșabil când afirmațiile unei persoane sunt în linie cu convingerile. Sub un regim lipsit de discuție liberă, precum cel de până în 1989, dacă acel om a făcut, totuși, afirmații de circumstanță ce nu sunt convingeri, atunci trebuie văzut despre ce este vorba. Poate fi vorba, în fapt, de afirmații care i s-au pus în gură (prin obiceiul, de pildă, al presei de atunci de a scrie ea însăși declarații în numele autorilor), sau de afirmații care i s-au atribuit mai târziu (prin contrafacerile ce au proliferat și în regimul de atunci și în cel încheiat în 2014) sau de afirmații la care cineva a fost constrâns (ca să trăiască, ca să păstreze o poziție profesională, ca să realizeze ceva de interes mai larg etc.) sau de simple afirmații oportuniste pentru a propăși în dauna altora. Blamarea afirmațiilor ce încalcă drepturile altora nu este discutabilă, dar celelalte eventualități pretind discuția cumpănită. Orice afirmație poate avea o semnificație publică, dar faptul nu dă dreptul evaluatorului de a o judeca în afara circumstanțelor și de a o socoti o convingere a celui evaluat. Când s-au evaluat cazuri, precum cele ale lui Hans Georg Gadamer sau Norberto Bobbio, s-a avut în vedere această exigență. E un expedient comod să confunzi afirmații de circumstanță cu convingeri, din orice direcție ar veni confuzia.
În Germania a avut loc, în anii nouăzeci, o dezbatere asupra celor implicați în sprijinirea regimului de după 1947, din partea răsăriteană a țării. În cadrul ei s-a spus simplu: unele sunt faptele penale, care au atras limitarea libertăților celorlalți și trec în competența justiției, altele sunt faptele ce pot fi examinate civic și moral, dar care țin de manifestările unei personalități. Distincția precisă care s-a propus este între fapte penalizabile și fapte ce țin de „existențialitatea” vieții umane – de împrejurarea că în condiții date o personalitate decide liber (fără a afecta libertățile altora!) să se angajeze. Chiar oameni precum Mazowiezky și Gyeremek, atacați cu puțini ani în urmă de evaluatori oportuniști, mărturiseau că au ajuns la înțelegere cu inițiatorul legii marțiale din Polonia pentru că nu au văzut altă soluție în situația dată. Iar dacă oameni cu forța de penetrație a istoriei, precum cei citați, nu au văzut, ce să mai spunem de alții? Nu ar fi oare cazul să-l luăm în serios pe Kierkegaard? Putem avea, firește, un alt angajament politic, dar nu avem dreptul să atacăm angajamentul politic al altuia fără să acceptăm că și acesta are dreptul să se angajeze și că are, oricând, dreptul la cuvânt. Aplauzele propriilor adepți nu dovedesc nimic în materie.
Pe fondul componentei „existențiale” a manifestărilor unei personalități, trebuie luată în seamă “libertatea convingerii”. Un om poate trăi intens o situație și este libertatea lui să se lase condus de valori. În definitiv, nimeni cu capul pe umeri nu s-a gîndit să le reproșeze lui Bill Clinton, Tony Blair sau Gerhard Schröder că au participat la mișcările studențești ale epocii lor sub culorile radicalismului de atunci, sau lui Barosso că a fost maoist în tinerețe, sau fostului responsabil al securității naționale din SUA, Samuel Berger, că a fost printre militanții anilor optzeci, sau actualului secretar general al NATO că în tinerețe a manifestat contra organizației. Putem îmbrățișa libertatea individuală ca valoare conducătoare, dar asta nu dă nimănui dreptul să nu recunoască dreptul altora de a o îmbrățișa, de asemenea, sau de a îmbrățișa, de ce nu?, dreptatea sau egalitatea sau demnitatea. Așa cum fiecare vrem libertatea convingerii, în ce temei nu recunoaștem această libertate și altora? Lumea modernă s-a pluralizat continuu, încât este o optică cu totul provincială să ne imaginăm că stăm în vreun fotoliu ce asigură acces necondiționat la misterele lumii.
Nu este realist să se interpreteze toate opiniile blamabile drept „cedări ideologice”, căci unele sunt convingeri trăite. Herbert von Karajan, de pildă, nu a pretins altceva în efortul de a-l disloca pe un alt vestit dirijor al anilor treizeci de la conducerea filarmonicii din Berlin. Dar putem blama cu argumente cedările cu consecințe limitatoare de libertate pentru alții. Ca, de pildă, atacarea cu orice mijloc, de către Carl Schmitt, a lui Hans Kelsen, pentru că îl concura, sau punerea voluntară a lui Heidegger sub cupola național-socialismului, căci aspira să-l îndrume pe Führer. În definitiv, de ce nu se asumă sănătosul pluralism până la capăt?
Un alt fapt trebuie bine înțeles, anume, că democrația nu este pentru avansarea vreunei grupări, ci mult mai mult – o formă de viață. Așa stând lucrurile, putem privi cu ochiul celor care am parcurs după 1989 experiența democratizării, atâta câtă este, spre trecut. Trecutul nu este de înfrumusețat și nu este de pus pe picior de egalitate cu ceea ce este astăzi. Dar avem continuu obligația, cel puțin morală, a simetriei, în virtutea căreia și cel care evaluează trecutul se supune criteriilor acelei evaluări.
O consecință a simetriei este la îndemână. Dacă cineva, în trecut, în condiții de dictatură, a greșit sprijinind, direct sau indirect, un regim de dictatură, nu au greșit, la rîndul lor, aceia care au sprijinit recent, în condiții de libertate, un alt regim funest pentru democrație? Nu este până la urmă și o răspundere pentru zece ani, cei abia încheiați, pierduți de o țară întreagă? Și, peste toate, nu cumva sub pretextul lămuririi trecutului, de care unii se ocupă spre a nu discuta performanțele în condițiile libertății, se vizează, de fapt. nu lămurirea, ci funcții (un directorat, un post de consilier, etc.) sau poziții în ierarhiile culturii (vezi atacarea lui Adrian Marino, Ștefan Augustin Doinaș, dintr-o serie mai lungă)?
Cu aceasta, deschidem – și se cuvine deschisă – compararea regimurilor. Orice generație are latitudinea să facă „procesul istoriei”, dar, pentru aceasta, trebuie să urce legitim în fotoliul judecătorului. Nu cred că, văzând ce este în jur, în mijlocul celei mai cuprinzătoare crize a României, mai putem spune că nu știm despre ce fel de regim a fost vorba. Regimul ultimei decade nu este inocent. De pildă, promovarea celor mai nepregătiți la decizie, măsurile oculte, instrumentarea instituțiilor, colonizarea presei, degradările din jur, corupția extinsă etc. nu sunt doar de odinioară, ci sunt practici de sub ochii examinatorilor din zilele noastre. Regimul de dinainte de 1989 era, cu siguranță, sub demnitatea oamenilor. Este sigur că nu sîntem tot acolo. Dar am ajuns, oare, destul de departe?
Aș mai aminti un fapt izbitor. Este acela că nu la Carpați se stabilește, cum se crede în șueta voluntaristă de la noi, sensul istoriei. De aceea, ceva perspicacitate nu ar strica. Nu există în jur atât de multe energii creative încât să ne permitem să le desconsiderăm aplicând criterii superficiale de evaluare. Iar peste toate, nici democrația nu se poate construi fără democrație.
Să privim realitatea: nici o țară matură nu-și permite irosirea energiilor și, dincoace de lămuririle civilizate ce au loc, își pune în valoare personalitățile și operele. Să privim mai în profunzime: nicăieri nu are trecere, cu atât de lacunară înțelegere a premiselor ei, teoria lui Ernst Nolte a „războiului social mondial”, precum la evaluatorii de la noi, care par să ia în seamă doar ceea ce le confirmă clișeele de gândire. Va trebui admis că opticile înguste asupra vieții sociale și criteriile oportuniste de evaluare nu fac decât să favorizeze ascensiunea mediocrilor, de care vorbeau, premonitoriu, Stendhal și Thomas Mann. România plătește scump tocmai această ascensiune din ultima decadă. Efectivele performanțe, trebuie admis, se stabilesc până la urmă altfel, oricum în pofida coteriilor și veritabilei industrii indigene a confuzionării valorilor.
Un fapt mai este de asumat cu răspundere, după ce nu altul decât un intelectual cu opțiuni orientate mai degrabă spre trecut, ca Joachim Fest (vezi intervenția sa din „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 30 decembrie 1989), a avut meritul de a-l semnala la timp. Este vorba de venirea pe scenă, odată cu schimbări sociale salutare, a prea puține idei noi, care să deschidă dimensiunea viitorului. Și astăzi, faptul n-a fost depășit. Trăim încă la Carpați, vrem-nu vrem să recunoaștem, într-o societate cu energii strivite și orizonturi cețoase, pe care tocmai criteriile de evaluare nechibzuite o fac și mai împotmolită și din care ieșirea ce atrage este aspirația emigrării.
Oricum, în locul discriminărilor pe care regimul ultimei decade le-a instrumentat pe cheltuiala românilor, este rațional să revenim la respectul faptelor , la argumente valide, la morală bazată pe simetrie, la încredere în rațiune și – dincoace de toate – la creație veritabilă. Fără acestea, așa cum se poate observa ușor și cum avertiza deja Adorno (vezi Minima Moralia, 2007), „privirea asupra vieții glisează către ideologie, care ne minte că această viață există aievea”. (din volumul Andrei Marga, Apărarea eticii, în curs de pregătire).