Henry Kissinger ar putea pretinde că are o perspectivă privilegiată asupra Chinei. În definitiv, fostul secretar al Departamentului de Stat a fost trimis de președintele Nixon să facă legătura cu Mao Zedong și Zhou Enlai și să repună SUA și China în relații de cooperare. El a făcut, după propria mărturisire, mai mult de cincizeci de călătorii în marea țară de la Răsărit, încât a acumulat informații mai ample și mai puțin comune ca oricine.
Citind însă cartea sa, On China (Penguin, New York, 2012, 604 p.), îți dai repede seama că renumitul profesor american nu a mizat doar pe experiența sa extraordinară. El a întreprins un studiu aprofundat al Chinei, cu lecturi suficiente, atât înainte de exercițiul diplomatic și în timpul acestuia, cât și după ce a rămas doar consultant al politicii internaționale. În orice caz, cartea sa atestă preocuparea de a fundamenta relațiile Americii cu China pe o cunoaștere ferită de clișee a acestei țări și pe concluziile demersului propriu de a cunoaște și înțelege.
Nevoia cunoașterii efective, spre a nu se ceda clișeelor și ca antidot la acestea, a rămas și astăzi, când China continuă ascensiunea în primul plan al vieții contemporane, iar multe întrebări sunt dezlegate improvizat. Fiindcă avem în cartea lui Henry Kissinger punctele de vedere la care a ajuns o personalitate care a trebuit să adopte decizii practice de relaționare cu China, în cele ce urmează vreau să desprind imaginea profesorului american despre China și să-i evaluez tezele, cu ceea ce am putut sesiza până acum, la rândul meu, la fața locului și prin lecturi.
Și astăzi sunt mulți, mai ales în țări fără tradiție de cunoaștere a altor culturi, care aplică Chinei clișeele propriului fel de a fi și gândi și trag concluzii ce nu au de a face cu realitatea. Spre deosebire de aceștia, chiar dacă vine dintr-o cultură aflată pe cale de universalizare, ce marchează istoria lumii, Henry Kissinger știe că nu poți cunoaște destul o țară cu care vrei să interacționezi decât dacă îi cercetezi istoria. Asumpția sa, realistă, spun eu, este că, în cazul Chinei, avem de a face, într-adevăr, înainte de toate, cu o „civilizație” ce imprimă, de multe secole, forma societății chineze și felul de a gîndi și de a se manifesta al chinezilor. Altfel spus, în China tocmai „civilizația” este oarecum echivalentul „statului național” din tradiția originată în Europa.
De aceea, cartea lui Henry Kissinger începe cu expunerea acelor caracteristici ale istoriei chineze ce conferă singularitate felului de a privi lumea al chinezilor. Politica chineză în lume, de care profesorul american se interesează, vine, constată el, din „principii de strategie și de abordare a statului” ce au vechimea unor milenii (p. 2-3) și-i conferă caracteristici pe care autorul le preia în formulări proprii. „Unitatea” prevalează în tradiția chineză, iar „dezunitatea” este socotită aberație (p.7). China a mai fost în avangada istoriei universale, anticipând semnificativ tehnicile bazate pe cunoștințe științifice ale europenilor și precedând descoperirile geografice ale acestora, poziție din care s-a retras „voluntar”, fiind absorbită de chestiuni de apărare a teritoriului (p. 9). Până la revoluția industrială, „China a fost mult mai bogată decât Occidentul” (p.11), în 1820 ea dând 30% din produsul social total al lumii (p.12). China este concepută de gânditorii ei ca o „civilizație unică”, aflată în „centrul lumii” („imperiul de mijloc” are și această conotație!), orientată spre „armonia universală”. Aici, așa cum confucianismul a consacrat, problema centrală este nu acea „teleologie a istoriei” la capătul căreia individul obține mântuirea (redempțiunea), ci „redempțiunea statului prin comportamentul drept al individului” (p.15). „China a avut, de mai mult de o mie de ani, o birocrație imperială deplin formată, recrutată prin examinare pe bază de competiție, relativă la toate aspectele vieții economiei și societăți și la reglementarea lor” (p.16). „China nu a fost în poziția de a-și cuceri vecinii. Populația ei consta mai ales din fermieri legați de pământurile lor ancestrale” (p.19). Atunci când a fost învinsă de vecini, a căutat să arate acestora că nu se poate guverna fără birocrația, metodele și limba chineză (p.22). Când intra în război, strategia nu se baza pe analiza statică a situației, cât pe captarea direcției de evoluție și servirea scopurilor acesteia (p.30).
Concluzia lămuritoare a lui Henry Kissinger merită a fi evocată: „China a intrat în epoca modernă ca un imperiu de un fel sigular: un stat ce pretindea relevanță universală pentru cultura și instituțiile proprii, dar care făcea puțin efort să creeze prozeliți; cea mai bogată țară din lume, dar una ce era indiferentă la comerțul exterior și inovația tehnologică; o cultură […] și o unitate politică de o extensiunea geografică fără seamăn, care nu era conștientă de curentele tehnologice și istorice ce-i vor amenința curând propria existență” (p.32). Din acest punct, în orice caz, trebuie plecat dacă vrem să cunoaștem și să înțelegem China actuală.
Cartea On China are drept focus comportamentul Chinei în sistemul internațional, pe care îl abordează într-o bine clarificată optică istorică. Henry Kissinger reconstituie acest comportament amintind epoca clasică a istoriei chineze – după ce menționează, adecvat că în cultura chineză nu se vorbește de un început, precum la evrei sau la greci, care au imprimat această particularitate considerării de către Europa a propriei istorii. Este epoca în care China se reprezintă pe sine drept „centrul lumii (the Kingdoom of the Middle)” și-i vede pe ceilalți ca „barbari (barbarians)”, dar începe să întâlnească, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea încoace, emisarii puterilor europene. În vreme ce europenii caută pe toate căile să penetreze frontierele Chinei cu produsele lor, China se apără îndârjit. Cunoscutul „război al opiumului” este descris ca momentul în care ajung la ciocnire reprezentarea sinocentrică a lumii și reprezentarea europeană, deloc înclinată să menajeze convingerea centralității Chinei în lume. Henry Kissinger descrie elocvent această interacțiune ce a antrenat schimbarea poziției Chinei în lume.
Schimbarea însăși s-a produs ca urmare a unei triple „provocări (challenges)”: cea din partea națiunilor europene, cea din partea Rusiei și cea din partea Japoniei (p.57 și urm.). „Printr-un proces dureros și adesea umilitor, oamenii de stat chinezi au reușit în cele din urmă să păstreze pretențiile morale și teritoriale ale ordinii lor, a lumii, ce se dezintegra”(p.59). Ei nu au rezistat însă presiunilor europene la acceptarea egalității cu lumea „barbarilor”, deslimitarea comerțului și stabilirea de ambasade în reciprocitate, încât, la mijlocul secolului al XIX-lea, „armate străine au ocupat capitala Chinei și au întărit interpretarea occidentală a egalității politice și a privilegiilor ambasadoriale” (p.67). Vechea Chină sucombă în 1912, odată cu căderea dinastiei Qing și lasă loc unei evoluții noi, începute cu republica condusă de Sun Yat-sen.
A urmat războiul civil, dintre naționaliștii conduși de Chiang Kai-shek și comuniștii conduși de Mao Zedong, care se încheie, cum se știe, cu retragerea primilor în Taiwan și preluarea conducerii Chinei de către Mao Zedong, sprijinit îndeaproape de Zhou En-lai și alți lideri ieșiți din luptele politice și militare ce au avut loc. Fapt este că, și în acest moment al istoriei chineze, „fiecare om de stat trebuie să echilibreze experiența trecutului și pretențiile viitorului” (p.90), iar această echilibrare rămâne caracteristică politicii chineze din epoca modernă.
Cine vizitează foarte modernul Hangzhou – care amintește mereu, prin waterfront-ul magnific, de Philadelphia – sesizează nu doar modernitatea explozivă a industriei, comerțului, educației și infrastructurii, imensele suprafețe cu ceai verde și fabuloasele târguri de mătase, ci și prețuirea pe care chinezii de astăzi o acordă lui Mao Zedong. Am avut ocazia să particip la un dineu, greu de egalat prin rafinamentul gastronomic, chiar în sala istoricei întâlniri dintre Mao Zedong și Richard Nixon, care este menționată caatare. La poalele munților ce străjuiesc fosta capitală a Chinei rămâne accesibilă privirilor de departe, o uriașă statuie a lui Mao. În China, în multe locuri, inclusiv în vestita piață centrală din Beijing, Tiananmen, se păstrează semnele venerației pentru cel care a condus China din 1949 până la punerea ei pe direcția succeselor copleșitoare înregistrate din 1978 încoace.
Mulți oameni din afara Chinei cred că Mao și-a legat soarta de destinul „revoluției culturale”, care a reținut ani buni atenția pe întregul glob, pe care unii dintre adepții săi au dus-o în grotesc și pe care chinezii înșiși o privesc critic, fără echivoc. Imaginea răspândită ține de această credință. Henry Kissinger nu a cedat, însă, clișeelor epocii și a căutat să cunoască și să înțeleagă el însuși ce a reprezentat, în fond, Mao Zedong și epoca sa. Un autor care nu poate fi bănuit nicidecum de simpatie pentru revoluții, cum este profesorul american, ajunge să dea o altă imagine a celebrului gânditor revoluționar mai bine așezată pe documente și fapte. Concluziile lui Henry Kissinger sunt demne de reținut de către cel care vrea să se apropie de cunoașterea Chinei de astăzi. Să le rezumăm în câteva coordonate.
Mao Zedong vine în fruntea unei neobișnuit de vaste mișcări a populației rurale, pentru prima oară ridicată la o astfel de scară în istoria milenară a Chinei, și impune o direcție nouă de evoluție. Henry Kissinger folosește expresii rare – numindu-l „colos (colossus)” pe Mao Zedong – și vorbește de „dominanta și copleșitor de influenta” sa manifestare, deopotrivă „poet și războinic, profet și lider”, care „a unificat China și a lansat-o pe un curs care aproape că i-a distrus (wrecked) societatea civilă” (p.92). Mao, ne spune autorul cărții On China, ajunge să pună China, direct și indirect, pe direcția ce a dus la situația de astăzi: o societate ce se modernizează cu neobișnuită rapiditate, o supraputere economică a lumii, cu impact crescând asupra politicii mondiale, guvernată de o viziune ce a venit dincoace de colapsul stângii comuniste din Europa. Resursele culturale pe care Mao le-a pus în lucru au fost multiple.
Mao Zedong și-a însușit bine cultura clasică a Chinei, în stăpînirea căreia s-a adâncit practic continuu, la care a adăugat ceva propriu. „Totuși, oricât a absorbit Mao din istoria Chinei – scrie Henry Kissinger – nici un conducător chinez anterior nu a combinat elemente tradiționale cu același amestec de autoritate și hotărâre precum Mao: ferocitate în fața provocării și diplomație pricepută atunci când circumstanțele au prevenit preferința sa pentru drastice inițiative încărcate de putere” (p.104). Spre deosebire de Lenin și de marxismul sovietic, care postulau că în societate „contradicțiile” se depășesc odată cu preluarea puterii politice, Mao, încrezător în „unicitatea” Chinei, a considerat că nu este loc pentru încetiniri sau pauze, realitatea fiind continuu contradictorie. „În căutarea unicității istorice chineze, ordinea socială are nevoie să fie în flux constant pentru a preveni păcatul <revizionismului>, de care Mao va acuza tot mai mult Rusia post-stalinistă. Un stat comunist, după Mao, nu trebuie să se transforme într-o societate birocratică; forța motivatoare trebuie să fie mai curând ideologia, decât ierarhia” (p.107). Mao Zedong nu a denunțat nicidecum idealul social chinez al „marii armonii” și nu a fost în acest punct în dezacord cu Confucius. El a considerat, într-adevăr, că din confucianism rezultă o politică prea „slabă” de rezolvare a contradicțiilor, căci se postula „marea armonie” la începutul procesului. „În interpretarea lui Mao a istoriei, ordinea confuciană a menținut China slabă; <armonia> ei era o formă subjugare. Progresul va veni numai printr-o serie de încercări brutale de a angaja forțele contradictorii una împotriva alteia, atât în interior cât și în exterior. Iar dacă aceste contradicții nu apar în relief ele însele, este obligația partidului comunist și a liderului său să mențină o continuă răzvrătire, la nevoie chiar împotriva sa” (p.96). Mao Zedong a văzut în continua etalare a contradicțiilor calea spre „marea armonie”. „Manipularea contradicțiilor a fost strategia sa proclamată, fiind în serviciul unui scop ultim extras din conceptul confucian al lui da tong sau Marea Armonie” (p.95).
Henry Kissinger vede în teoria „revoluției continue” nucleul concepției lui Mao Zedong, pe care o derivă din trei surse culturale: ideologia, tradiția și naționalismul chinez. Cea mai importantă a fost credința sa în reziliența, capabilitățile și coeziunea poporului chinez (p.108). Mao începe de fapt cu faimoasa constatare-apel: „poporul chinez s-a ridicat (stood-up)!” și înaintează cu încrederea-avertisment, la rîndul ei notorie: „poporul chinez va triumfa (will prevail)!”. Mao a impus societății chineze o turbulență continuă, de o magnitudine care în orice țară l-ar fi înlăturat pe conducător, dar a reușit să păstreze covârșitoarea majoritate a chinezilor de partea sa.
Efectele concepției pe care Mao Zedong a promovat-o s-au văzut repede și în relațiile internaționale, de care Henry Kissinger se interesează cu deosebire. Și aici Mao a izbutit să schimbe abordarea. „În ceea ce privește restul lumii, Mao a introdus un stil special care a substituit puterea fizică cu militanța ideologică și percepția psihologică. Acesta a fost compus din concepția sinocentrică asupra lumii, ceva din revoluția mondială și o diplomație ce folosea tradiția chineză de manipulare a barbarilor, cu mare atenție acordată planificării meticuloase și dominării psihologice a celeilalte părți” (p.100). De aceea, și atunci când a fost nevoit să navigheze printre două supraputeri nucleare, Mao a procedat ca și cum acestea nu ar exista. Miezul doctrinei sale, sub acest aspect, al relațiilor internaționale, a fost prevenirea „încercuirii” (p.103). Henry Kissinger trage o concluzie fermă: „afirmându-se într-o lume cu două supraputeri nucleare, în pofida insistentei ei propagande comuniste, China a reușit să se conducă pe sine ca, în esență, un <agent liber> geopolitic al războiului rece. În condițiile slăbiciunii ei, ea a jucat un rol deplin independent și larg influent. China s-a mișcat de la ostilitate la aproape o alianță cu Statele Unite și, în direcția opusă, cu Uniunea Sovietică – de la alianță la confruntare. Probabil cel mai remarcabil este faptul că a reușit, în cele din urmă, să se detașeze de Uniunea Sovietică și să vină de partea <căștigătoare> a războiului rece” (p.112).
Henry Kissinger analizează pe larg politica decisă de Mao Zedong pentru țara sa înăuntrul triunghiului Statele Unite – Uniunea Sovietică – China, plecând de la cunoscuta maximă a celebrei Realpolitik a lui Otto von Bismarck: într-o lume de cinci, cauți să fii printre cel puțin trei. Evenimente majore aveau să antreneze schimbări: războiul din Coreea, apoi discursul lui Hrușciov de demitificare a lui Stalin, divergența dintre teoria „coexistenței pașnice” a liderului sovietic și teoria lui Mao a „luptei neâncetate contra imperialismului”, politica economică a „Marelui Salt Înainte”, „revoluția culturală” declanșată în 1966. Două punctări prefigurau reluarea contactelor și noi politici în relația dintre SUA și China: de o parte, un articol din revista „Foreign Affairs”, al senatorului John F. Kennedy, din 1957, de cealaltă parte, un memorandum al lui Wang Jiaxiang adresat conducerii chineze în 1962. La sfârșitul anilor 60, subliniază autorul cărții On China, președintele Mao Zedong a reanalizat situația – plină de pericole sesizabile, spune Henry Kissinger, în raport cu prezența americană în Pacific, prezența Rusiei la nord, a Indiei la sud, a Japoniei la est – și a deschis calea „reconcilierii” cu SUA (p.201).
Henry Kissinger redă în cartea sa evoluția relațiilor dintre China și SUA de la Mao Zedong la contemporanii noștri și articulează un tablou instructiv pentru cei care studiază istoria relațiilor internaționale. Nu stărui asupra datelor istorice, ci caut să desprind acele aspecte nodale ale tabloului elaborat de profesorul american, care contribuie la cunoașterea și înțelegerea Chinei actuale și, desigur, în același timp, la înlocuirea clișeelor cu cunoașterea lucrurilor.
Autorul cărții On China aduce date importante pentru reprezentarea postumă nu numai a lui Mao Zedong. În raport cu acesta, Zhou Enlai apare ca cel care convertea tezele lui Mao Zedong în măsuri administrative, dar și ca cel care, având la activ, împreună cu Deng Xiaoping, studii de formare din tinerețe la Paris, a moderat, în aplicare, acele teze. „Mao a fost dornic să accelereze istoria. Zho a fost mulțumit să exploateze curentele ei” (p.241). Apoi, înscrierea principiului „non-hegemoniei” în Pacific în comunicatul vizitei președintelui Nixon în China a avut importanță crucială, întrucât punea într-o nouă perspectivă ansamblul relațiilor sino-americane, lăsând loc unei „cvasi-alianțe”(p.276) a celor două țări. Acel document a căpătat poziția de piatră de hotar. „Vizita lui Nixon în China este una dintre puținele ocazii când o vizită de stat a antrenat o schimbare seminală în afacerile internaționale. Reintrarea Chinei în jocul diplomatic global și opțiunile strategice crescânde pentru Statele Unite au conferit o nouă vitalitate și flexibilitate sistemului internațional” (p.273).
Mao Zedong este prezentat de Henry Kissinger, mai ales pe baza transcriptului convorbirilor directe, ca avocat al unei prezențe puternice a SUA în relațiile internaționale, pentru a contrabalansa ponderea Uniunii Sovietice, și, desigur, ca strateg al revenirii Chinei pe scena jocului în trei (p.280). Deng Xiaoping este cel care, mai ales cu deviza „Reformă și deschidere”, de la vestita plenară din 1978, schimbă evoluția Chinei și-i creează un cadru internațional. El „a răsturnat politica internă a lui Mao, dar a lăsat în mare măsură neschimbată politica externă a lui Mao” (p.348). În relația cu SUA a ajuns atât de departe, încât a stabilit chiar o acțiune comună ca „obligație conceptuală” (p.353). Ca urmare, SUA au pus pe agenda imediată, începând cu președintele Jimmy Carter, tema „normalizării” relațiilor cu China (p.355). Iar pe fondul slăbirii Uniunii Sovietice și al angajării Americii, sub Ronald Reagan, pentru triumful global al democrației liberale, China și-a consolidat libertatea de manevră într-un echilibru în trei (p.388-389). Au intervenit mișcările ce au culminat cu piața Tiananmen, dar acestea nu au mai periclitat cursul reformelor în China (liderii chinezi fiind preocupați să asigure stabilitatea politică și poziția internațională dobândită (p.422), iar de partea americană, președintele Bill Clinton a propus, ca alternativă la tentația sancțiunilor, o politică de încurajare a tendințelor de reformă.
Oriunde mergi în China de astăzi, se discută schimbările impresionante și pozitive ce au avut loc și se evocă inițiativele lui Deng Xioping din 1978. Henry Kissinger le dedică acestora un spațiu considerabil în cartea sa On China, în care a menționat, în mod repetat, că politica chineză cu care el însuși interacționa era alimentată din două surse majore – de considerente ideologice și de interesul național. El a preluat precizarea făcută deja de Zhou Enlai, că socialismul este o opțiune hotărâtoare a Chinei contemporane. El citează, de asemenea, optica președintelui de mai tîrziu, Jiang Zemin, conform căreia socialismul vine din profunzimile culturii chineze. Peste toate, Henry Kissinger are cuvinte extrem de apreciative la adresa calităților excepționale, inclusiv profesionale și larg culturale, ale personalităților care au reprezentat China de a lungul deceniilor și îi tratează cu respect univoc pe foștii săi parteneri de discuții și pe cei care i-au succedat.
Henry Kissinger a văzut în reformele inițiate de Deng Xiaoping și duse departe de Jiang Zemin o schimbare a economiei, dar și o descentralizare și o deschidere fără rezerve spre lume a Chinei, care au permis urcarea ei în postura de supraputere economică a lumii și țară determinatoare a politicii globale. El a reconstituit, cu o grijă pentru a capta nuanțele semnificative, evoluția Chinei, legând continuu politica externă cu schimbările de politică internă, de la reorientarea lui Mao Zedong în spațiul internațional, trecând prin cotitura produsă de Deng Xiaoping în politica internă, prin inițiativele reformatoare ale lui Hu Yaobang și Zhao Ziyang, la era lui Jiang Zemin. Odată cu mandatul acestui președinte, care vorbea șase limbi și recita lungi poezii în română, „China s-a ridicat la un nou rol mondial, cu interese în fiecare colț al globului, integrată într-un grad fără precedent cu tendințele politice și economice mai largi”(p.480). Respectatul președinte a fost cel care a limitat mandatele conducătorilor de partid și de stat, începând cu al său, și a deschis astfel calea accesului la decizii pentru personalități noi și deosebit de creative. Se atinge acum nivelul de dezvoltare înalt în care, în relația dintre SUA și China, punctul crucial nu mai este caracterizarea relației: ambele părți pășesc, dacă nu din convingeri, cel puțin în practicile lor, într-un „pattern al coexistenței cooperative”(p.487).
Cu președintele Hu Jintao și noile administrații americane, „nivelul interacțiunii dintre China și Statele Unite a însemnat restabilirea rolului central al Chinei în afacerile regiunii și ale lumii. Solicitarea Chinei de parteneriat bazat pe egalitate nu a mai fost pretenția exagerată a unei țări vulnerabile; ea a fost tot mai mult o realitate susținută de capacități financiare și economice” (p.493). Cartea lui Henry Kissinger se încheie, sub aspectul reconstituirii istorice comentate, din punctul de vedere al evoluției sistemului relațiilor internaționale, cu consemnarea acordului dintre cei mai mari actori ai scenei globale, semnat la Casa Albă, de președinții Barack Obama și Hu Jintao, privind „angajamentul la o relație SUA-China pozitivă, cooperativă și cuprinzătoare” (p.531).
Este edificator, din multe puncte de vedere, mai ales din cel al evaluării situației din China, răspunsul lui Henry Kissinger la întrebarea cu privire la viitorul desirabil al relației dintre cele două supraputeri ale lumii actuale. De ambele părți sunt curente, ce nu dau, totuși, tonul, reticente, care consideră că din relația existentă câștigă cealaltă parte. Fostul secretar de stat american intervine cu o analiză lucidă, sprijinită pe o cunoaștere mai adâncă și mai cuprinzătoare, care-și asumă că cele două țări își vor promova, fiecare, cu siguranță, viziunile asupra societății și lumii. Această analiză – demnă de urmărit sub varii laturi – abordează și cele două teme rămase sensibile în relația SUA – China.
Prima este tema drepturilor omului. Acestea sunt – după Henry Kissinger – o problemă inevitabilă în interacțiunea SUA–China, ce trebuie abordată înăuntrul întregului spectru al acesteia. „Statele Unite – scrie el – nu pot să-și rămână credincioase fără a afirma angajamentul lor față de principiile fundamentale ale demnității umane și participării populare la guvernare. Având în vedere natura tehnologiei moderne, aceste principii nu se vor opri la granițe naționale. Dar experiența a arătat că încercarea de a le impune prin confruntare este aidoma unei înfrângeri de sine – mai ales în cazul unei țări cu o asemenea viziune istorică despre sine cum este China. O succesiune a administrațiilor americane, incluzând primii doi ani ai lui Obama, a echilibrat în mod substantiv convingerile morale de lung termen și adaptările de la caz la caz la cerințele securității naționale. Abordarea de bază – discutată în capitolele anterioare – rămâne validă; cum să se atingă echilibrul necesar este provocarea pentru fiecare generație de lideri de cele două părți” (p.526). Henry Kissinger dă această recomandare plină de realism celor ce se ocupă de interacțiunea celor două supraputeri ale timpului nostru, fără să cedeze vreunei subordonări a chestiunilor morale față de urgențele de decizie. El evocă angajamentul președintelui Hu Jintao pentru o o „harmonious world of Lasting Peace and Common Prosperity” (p.499) și consideră că în, orice situație, este nevoie de „înțelepciune și răbdare” (p.548).
A doua este tema ordinii politice internaționale, știindu-se că autoritățile Chinei argumentează mereu că nu sunt răspunzătoare de ordinea mondială existentă. Henry Kissinger este de părere că nu poți face o țară să-și asume o situație dacă nu a participat la crearea ei. Pe de altă parte, profesorul american nu dă credit ideii vetuste de a „încercui” China, ca opțiune strategică, argumentând că o asemenea abordare stârnește ab initio, chiar în virtutea tradiției chineze, reacția justificată a acestei țări. Henry Kissinger nu numai că vede, drept rezultat al istoriei pe care a evocat-o, o „co-evoluție” (p.526) a SUA și Chinei în sistemul internațional, dar o și recomandă. „Coexistența cooperativă” este soluția veritabilă a dificultăților, existente și potențiale, și nimic nu ar fi mai dăunător, în concepția sa, decât reluarea „confruntării”. „Relația China – SUA nu trebuie considerată ca un joc cu sumă zero; iar emergența unei Chine prospere și puternice nu trebuie asumată, în sine, ca înfrângere strategică a Americii. Esența provocării este aceea că două societăți mărețe sunt obligate să aibă de a face una cu cealaltă în mijlocul presiunilor și transformărilor cărora nici o generație nu a trebuit să le facă față, cu atât mai puțin pe o asemenea scară globală. Ambele părți riscă enorm printr-o astfel de confruntare; ambele părți au nevoie să se concentreze asupra evoluției interne, importantă pe cât este aceasta. Economia modernă, tehnologia și armele de distrugere în masă proscriu preemțiunea (proscribe preemption). Istoriile și economiile celor două țări le obligă să interacționeze. Problema este dacă ele o fac ca adeversari sau în cadrul unei cooperări potențiale” (p.539). Henry Kissinger formulează această linie de conduită pentru supraputeri și o argumentează cât se poate de convingător, bazându-se pe o bună cunoaștere a dosarelor relației dintre ele.
Iar dacă înlocuirea „confruntării” cu „co-evoluția” și „coexistența cooperativă” sunt valabile – cum Henry Kissinger a arătat elocvent, în cartea On China – pentru relația dintre cele două supraputeri, nu sunt aceste abordări cu atât mai valabile în relația altor țări cu China? La această întrebare trebuie dat ;i ast[zi răspuns de către cel care vrea să cunoască și să înțeleagă China de astăzi. Iar efectiva cunoaștere și înțelegere a Chinei presupune lecturi istorice și sistematice, ce nu mai lasă loc replierii în clișee.
(Din volumul Andrei Marga, Ascensiunea Chinei, în curs de pregătire)