De la animal la om

Reflecţia organizată asupra vieţii oamenilor a debutat după război cu cartea Dialektik der Aufklärung (Amsterdam, 1947). Oarecum de aşteptat, aceasta a pus în discuţie adevărurile tradiţiei. Prin sintagme şocante – “umanitatea a intrat de fapt într-o nouă barbarie” şi, odată ce se „confundă inteligenţa cu adversitatea faţă de spirit”, se desfăşoară „neobosita autodistrugere a iluminismului” –, Horkheimer şi Adorno chemau oamenii la autoexaminare. Teza centrală a cărţii – după care „supunerea a tot ceea ce este natural de către subiectul stăpân pe sine culminează, în cele din urmă, tocmai cu dominaţia a ceea ce este luat orbeşte ca obiectiv, a naturalului nud (blind Objektiven, Natürlichen)” – părea multora ermetică.

Nu părea, însă, ermetic şi Kafka, până s-a perceput adâncimea interogării condiţiei individului într-o lume ce sporeşte alienările? Nu rămâne încifrat adesea Thomas Mann, cu viziunea transformării inteligenţei în sursă a acţiunilor diabolice? Ne aflăm, de fapt, în aceste opere, în faţa acelei formule a artei şi a filosofiei ce prinde ceea ce s-a petrecut în modernitatea târzie – o distorsionare a înseşi inteligenţei, raţiunii şi iluminării – şi anticipează riscurile.

Îngrijoraţi de distorsiunile lumii civilizate, cei doi autori interogau felul în care oamenii se raportează la natură. Observaţia lor era aceea că, dacă natura este doar obiect de prelucrat, atunci, la limită, oamenii vor ajunge, prin intermediul întortocheatelor organizări ce anonimizează răspunderea, să se prelucreze unii pe alţii. Şi cel care alimentează necontenit incendiul ajunge să fie cuprins de flăcări! Acesta era semnalul de alarmă tras de renumita scriere, pe care chiar şi un critic constant, precum Joseph Cardinal Ratzinger (în Wendezeit für Europa?, 1992), l-a recunoscut, în cele din urmă drept, adevăr al epocii în care trăim. Prin natură, Dialectica iluminismului avea în vedere multe (floră, faună, cosmos etc.), dar privirea era pe ceea ce s-a petrecut în Al Doilea Război Mondial – exterminarea, organizată industrial, a oamenilor, adică, atacarea a ceea ce părea, până atunci, protejat faţă de istorie: natura umană ca atare.

După efervescentul curent al ecologismului, care a pus în lumină faptul că prin cucerirea naturii se ajunge la ruinarea naturii cuceritorilor, în zilele noastre, mişcarea pentru schimbarea atitudinii faţă de animale explicitează mai departe natura de care este vorba. Adepţii mişcării susţin, în esenţă, că dacă animalele sunt doar obiecte ale pornirilor oamenilor, atunci, la limită, oamenii vor ajunge să se poarte la fel unii faţă de alţii. Argumentul este că atitudinea faţă de animale prefigurează atitudinea faţă de oameni. L-aş completa cu observaţia că prefigurarea s-a petrecut, istoriceşte, şi când oamenii au tratat brutal animalele şi când le-au privit ca fiinţe cu aceeaşi îndreptăţire de a exista.

Reflecţia mea asupra trecerii de la animal la om a plecat, însă, din alt loc. M-a uimit, de pildă, obstinaţia darwiniştilor de a rămâne la imaginea “luptei pentru existenţă” şi a “selecţiei naturale”, când ştiam că Darwin, chiar dacă a operat cu limbajul lui Malthus, nu a exclus, de exemplu, “cooperarea” ca mecanism al evoluţiei. M-a mirat lipsa de precauţie a neoliberalismului în a relua darwinismul social. Am fost mişcat de gesturi din jur. Un prieten îmi mărturisea revolta ce l-a cuprins când, într-o vizită, amfitrionul făcea oaspeţilor cunoştinţă cu mieii ce urmau să ajungă într-o jumătate de oră la proţap. Admirasem altă dată vioiciunea unor pui de câine, ca, peste o jumătate de zi, paznicul hotelului din oraş să-mi spună, fără tresărire, că au fost luaţi de hingheri. Mulţi am văzut cai loviţi sălbatic, căci nu puteau urni o căruţă alunecată în şanţ. La sărbători, unele televiziuni se umplu de vorbe despre „bucate“ din carne, ca şi cum acestea nu ar presupune omorârea cuiva. Iar exemplele pot continua, din nefericire.

Nu doar cruzimea şochează, ci carenţele simţirii şi gândirii din spatele ei – dacă mai poate fi discuţie despre aşa ceva. Mai trebuie observat că Dinu Păturică s-a întors clonat în societate şi, devenit, între timp, acţionar, universitar, parlamentar, manager, oricum „şef“ peste ceva, „nu concepe Paştele fără miel şi Crăciunul fără porc“. El face din acestea chiar miza sărbătorilor. Ce ar spune Isus, pentru care o felie de pască, un pumn de măsline, poate o cană cu vin erau de ajuns? Ce poate spune un creştin care ştie despre ce a fost vorba în acţiunile şi exprimările lui Isus?

Adepţii “şovinismului umanist” (cum a numit un creştin englez brutalizarea animalelor) invocă autorităţi intelectuale. În definitiv, nu altcineva decât Aristotel (Politica) spunea că “aşa cum natura nu face nimic, niciodată, în van, este de netăgăduit că ea a făcut toate animalele pentru binele omului”. Augustin a trecut grăbit ideea în teologie: “ţine de ordinea dată de Creator ca viaţa animalelor şi moartea lor să fie subordonate folosinţei noastre”. Toma d’Aquino (Summa teologica) n-a mai ezitat şi susţinea că “animalele şi plantele nu au o viaţă raţională” şi sunt, deci, “servi după natură, făcute pentru a fi folosite de ceilalţi”. Descartes (Discurs asupra metodei) a riscat total socotind că, fiind “maşini”, animalele nu resimt plăcere, nici durere. Iar Kant (Lecţii de etică) susţinea că “animalele nu au conştiinţă de sine şi nu sunt, prin urmare, decât mijloace în vederea unui scop”.

Doar că aceleaşi autorităţi au exprimat nu numai propoziţii ce au imprimat direcţii culturii, ci şi altele ce au fost infirmate cu trecerea timpului. Aristotel, de pildă, ne-a spus că Pământul este în centrul lumii. Toma credea că finalitatea domină natura. Descartes ne învăţa că orice adevăr trebuie să poată fi intuit de minte. Kant era de părere că numai omul poate emite judecăţi. Aceste afirmaţii nu mai stârnesc încredere. Dovadă că nici autorităţile nu sunt de exceptat de la confruntarea cu argumentele.

Unii contemporani caută temeiuri în Scripturi. O tânără absolventă de facultate îmi amintea că la orele de religie din liceu a învăţat că menirea animalelor este să fie la dispoziţia omului. Am replicat cu argumentul că Scripturile şi tradiţia religioasă sunt departe de atari simplificări. În fapt, Vechiul Testament, Noul Testament şi tradiţia nu sunt univoce, dar interpretarea mai plauzibilă este opusă tratării brutale a animalelor (cum ne arată mai nou şi Enzo Bianchi et all, Oameni şi animale, Ratio et Revelatio, Oradea, 2013). Bunăoară, Dumnezeu l-a pus pe om “în comunitate cu animalele” (Geneza, 2, 18), cu care împărtăşeşte “acelaşi destin” (Ecleziastul, 3,21), şi nu îngăduie “cauzarea de durere creaturilor vii”. La Apostolul Pavel, “toată firea suspină şi suferă durerile naşterii” (Epistola către Romani, 8, 19-20). Ioan Gură de Aur a pus degetul pe rană când a observat: “noi imităm moravurile lupilor, leoparzilor, sau mai curând facem mai rău decât aceştia”. El a cerut atitudine creştină faţă de orice fiinţă. Un Mare Muftiu contemporan ne spune că sacrificiul oilor nu este deloc obligatoriu în Islam.

Dincoace de acestea, Milan Kundera (în romanul Insuportabila lejeritate a fiinţei) întreba ironic: ce am spune dacă ar veni un extraterestru şi ar pretinde ceea ce noi pretindem animalelor, invocând voinţa divină? A rămas viguros, de asemenea, apelul lui Isaac Newton la a extinde, în bună tradiţie creştină, aplicarea principiului “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” la fiinţe în general. De altfel, cum mai nou observa Andrew Linzey (Animal Gospel: Christian Faith as if Animals Mattered, 1998) – creştinismul conţine principiul grijii faţă de cel slab, aflat în suferinţă sau fără apărare, de care credinciosul este chemat să facă uz în împrejurările vieţii.

De obicei, în discutarea atitudinii faţă de animale se trece cu vederea faptul că, înăuntrul tradiţiei culturale din care ne revendicăm, avem şi o argumentare autorizată pentru opinia contrară – aceea că animalele trebuie tratate omeneşte. Plutarh (Despre folosirea cărnii) critica desconsiderarea suspinului animalelor (“credem, de altfel, că strigătele ce se aud ar fi sunete nearticulate, şi nu rugi şi implorări justificate din partea lor”). Porfir aducea un argument redutabil sub o întrebare: s-ar putea spune că oamenii mâncaţi de crocodili au fost destinaţi de divinitate să termine astfel? Catharii nu pot fi contrazişi când spun că “toate fiinţele care au sânge cald au suflet egal cu fiinţele umane”. Voltaire (Dicţionarul filosofic) atenţiona că animalul are toate organele de simţire care sunt în om. Iar Schopenhauer (Parerga und Paralipomena) trăgea linie sub un ciclu istoric: “o eroare fundamentală şi inexplicabilă a creştinismului a fost aceea de a despărţi omul de lumea animalelor căreia îi aparţine, dând valoare exclusivă omului, până la a considera animalele numai ca nişte obiecte”. Omul are, desigur, o demnitate aparte, conferită de Creator, prin crearea după chipul şi asemănarea Sa – viziune cu care creştinismul a cucerit lumea. Dar de aici nu rezultă nicidecum, şi nici Scripturile nu o spun, că această demnitate trebuie clădită pe nimicirea altora.

Astăzi, în discuţie intră un argument demn de atenţie: observaţia că atitudinea brutală faţă de animale este prefaţa atitudinii faţă de oameni sau, poate, deja primul capitol. Nu este o observaţie complet nouă. Istoriceşte, s-a constatat de multe ori (în colonii, în dictaturi etc.) transferul de la atitudinea faţă de animale, la atitudinea faţă de supuşi. Cursul argumentării a înaintat în secolul al douăzecilea cu o observaţie (făcută de cercetători americani şi germani) ce a pus pe gânduri: mulţi dintre organizatorii genocidului din Al Doilea Război Mondial (Himmler, Höss etc.) veneau, profesional, din zona brutalei „gestiuni a animalelor” (Charles Patterson, Un eternell Treblinka, Calman Levi, Paris, 2008, p.180-181). O astfel de argumentare s-a întărit continuu.

Dincoace de toate, se poate observa că Darwin însuşi (The Descent of Man…) a sesizat, ca nimeni altul, implicaţiile relaţiilor cu animalele şi a tras o concluzie importantă. “Umanitatea faţă de animalele inferioare este una dintre cele mai nobile virtuţi cu care omul este dotat. Este vorba de stadiul cel mai recent al dezvoltării sentimentelor morale. Numai atunci când ne preocupăm de totalitatea fiinţelor sensibile, moralitatea noastră atinge cel mai înalt nivel”. Putem pretinde, altfel spus, că morala este în ordine dacă se ridică deasupra oricărei meschinării, indiferent cu cine se intră în contact.

Mai aproape de noi, prozatorul Isaac B. Singer (Penitentul) a creat metafora „eternei Treblinka” în impresionanta meditaţie în faţa unui animal mort: ce contezi tu, în faţa atâtor inşi care se socotesc mari păzind un sistem uriaş al prelucrării fiinţelor în folos propriu! Tocirea sensibilităţii ar fi explicaţia atitudinii brutale faţă de animale.

Insensibilitatea nu explică, desigur, totul. Mai trebuie luate în seamă presiunea penuriei în istorie, obiceiuri încrustate în tradiţii, snobismul, sadismul. Rămânând cu picioarele pe pământ, se poate spune că fiecare dintre cauze a avut greutate, nu doar insensibilitatea. Doar că, astăzi, viaţa oamenilor poate fi într-o cu totul altă relaţie cu fiecare dintre acestea.

Este de luat, însă, în serios trecerea de la considerarea animalului – parte a naturii, fireşte – ca obiect, la obiectualizarea oamenilor. Ea nu mai poate fi eludată. De aceea, Matthieu Ricard (Plaidoyer pour les animaux. Vers une bienveillance pour tous, Allary, Paris, 2014) a tras concluzia ce se impune: “Bunătatea, iubirea altruistă, compasiunea sunt tot atâtea calităţi care nu fac casă bună cu parţialitatea. A restrânge câmpul altruismului nostru nu îl diminuează numai cantitativ, ci şi calitativ” (p. 53). În alte cuvinte, numai un altruism cuprinzător poate fi şi consecvent.

“Eliberarea animală” este deviza mişcării căreia Peter Singer (Animal Liberation, 2009) i-a dat formă conceptuală. Multe organizaţii şi personalităţi participă la această mişcare. Poate ne intrigă faptul că, de pildă, Cesar Millan (Short Guide to a Happy Dog, 2013) este preocupat de tehnicile de a face fericiţi câinii, în timp ce atâţia oameni sunt nefericiţi. Într-adevăr, fiind loc pentru fericirea fiecăruia, este cazul să ne întrebăm: de ce nu îi facem fericiţi şi pe unii şi pe alţii? De ce, dincolo de imperativele ce decurg din condiţiile societăţilor existente, nu se înlocuieşte în jurul nostru truda cu munca, sărăcia lucie cu minimul necesar, favoritismul cu promovarea pe merit, deformarea pe faţă a spuselor cu cinstea, minciuna calculată cu onestitatea, reaua credinţă cu seninătatea, invidia calomnioasă cu recunoaşterea valorii, nedreptatea voită cu echitatea?

Mă opresc aici la relaţia cu animalele pentru că este vorba de atitudinea faţă de fiinţe fără apărare – atitudine care ar putea să-i îndemne pe oameni să facă mai multe fiinţe din jur fericite. Este mai probabil că cine se poartă omeneşte cu animalele face la fel şi cu oamenii, iar cei care se poartă brutal cu animalele trec greu frontiera umanităţii. De aceea, optica Dialecticii iluminismului se înţelege astăzi şi mai profund: o altă considerare, mai chibzuită, a naturii – cosmos, faună, floră etc. – calmează “lupta pentru existenţă” şi face loc “cooperării” ce permite emergenţa fiinţelor superioare, cum credea chiar Darwin. Aici avem una dintre componentele soluţiei morale la neajunsurile vieţii. Shelley cerea să privim în ochii unui miel şi să luăm aminte. Avea dreptate, căci cine poate privi împăcat în ochii unui animal inocent este, cu siguranţă, alt om.