de Andrei Marga
Ne confruntăm aproape zilnic cu situații ce pun pe gânduri. Serviciul personal al firmei trântește ușa în nasul unuia care cere doar de lucru. Un sătean nu-și poate da copilul la școală, fiind nevoit să-l pună să muncească de timpuriu. Se televizează ridicarea unei persoane de către poliție, pentru anchetare, ca și cum aceasta ar fi deja condamnată. Acuzații sunt umiliți public, iar gestul este considerat procedură. Se răspândesc minciuni pe seama unor persoane, pentru a le afecta imaginea, iar faptul este interpretat ca libertate de opinie. Unii intelectuali se interesează mai mult de statele de plată ale regimurilor, decât de ceea ce se petrece în jur, gestul fiind atribuit economiei de piață. Personalități experimentate sunt excluse de la preluarea de roluri de decizie sub diverse motive, în vreme ce unora senilizați în clișee sau nepricepuți li se încredințează răspunderi pe care nu le pot duce. Enumerarea ar putea continua, desigur, căci cazuistica din societatea noastră este, din nefericire, bogată!
Situațiile de acest fel pun nu doar chestiuni de drepturi și libertăți, ci și problema profundă a demnității umane. Trebuie să spunem dintru început că societățile moderne sunt astfel încât, chiar și în condițiile exercitării fără cusur a drepturilor și libertăților prevăzute constituțional, lasă loc înjosirii, umilirii și violenței instituționalizate. Ca urmare, cine se interesează de ceea ce se petrece în jur nu poate să nu se întrebe: unde este demnitatea umană?
Numai atunci când este convertită în legi, o valoare devine regulă și există șansa să nu rămână un deziderat pios, ci să fie practicată. Care este, așadar, situația juridică a demnității umane? La ce ne putem aștepta în ceea ce privește respectarea ei? Dau răspunsul în patru pași: observând poziția demnității umane în constituțiile modelatoare, aducând discuția pe terenul dreptului constituțional de astăzi, reținând prevederile Constituției României și enunțând o perspectivă inspiratoare pentru drept.
Teza mea este aceea că drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, care formează, logic, nucleul oricărei constituții moderne, ar trebui așezate pe soclul demnității umane, care rămâne, în condiții normale, mai mult decât o eventuală normă de drept, anume, un principiu constituțional, dacă vrem ca în însăși practicarea drepturilor și libertăților să așezăm o exigență etică, care să prevină înjosirea, umilirea și violența instituționalizată. Să ne explicăm.
The Constitution of the United States (1787) începe cu celebra formulare care plasează justiția mai presus de orice în relațiile din societate și enumeră alte valori, precum pacea internă, apărarea comună, bunăstarea generală, libertatea. Amendamentul 1 interzice adoptarea vreunei reglementări care ar limita libertatea religioasă, iar amendamentul 4 oprește orice violare a dreptului la securitate personală. The Declaration of Independence (1776) consideră drept „adevăruri evidente” că „toți oamenii au fost creați egali, că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află viața, libertatea și urmărirea fericirii”. Este cât se poate de clar că Statele Unite ale Americii au așezat drepturile și libertățile imprescriptibile ale omului pe temelia conferită de Creator și le-au pus astfel sub abordarea ce recunoaște locul aparte al omului în lume. Chiar dacă expresia „demnitate umană” nu a intervenit, conținutul acesteia este prezent în viziunea în care se exercită drepturile și libertățile și are consecințe juridice. Declaration des Droits de l’ Homme et du Citoyen(1789) vorbește de “drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului” și încadrează exercițiul drepturilor și libertăților sub scopul asigurării unui sens superior al vieții umane. Iată, așadar, că în cele două constituții modelatoare, cea a SUA și cea a Franței, demnitatea umană sau echivalentele ei sunt luate drept temelie a drepturilor și libertăților.
Astăzi, situația este schimbată, încât apar nu numai încercări de a mișca soclul menționat al drepturilor și libertăților – mai ales ca efect al liberalizării avorturilor și al creării de ființe umane în laborator, făcută posibilă de biotehnologia actuală – dar și eforturi de a păstra un „nucleu normativ” (Habermas) în formularea și aplicarea legilor sau, cel puțin, de a preveni dogmatismul oricărui pozitivism juridic. În Germania, bunăoară, în 2003, Mathias Herdegen a dat noul comentariu la articolul constituțional ce garantează demnitatea umană, prin care s-a încercat operaționalizarea demnității umane rupînd-o de asumpții spirituale inevitabil tradiționale și reducînd-o la o normă de drept. Acest comentariu (menționez că și ministrul justiției, Brigitte Zypries, s-a atașat noii direcții) vine să înlocuiască orientarea imprimată justiției de comentariul din 1958, al lui Gunter Dürig, care, în elanul reconstrucției postbelice a Germaniei, consacrase demnitatea umană ca principiu constituțional și o deriva din tradițiile umanismului european de largă respirație. Judecătorul Ernst-Wolfgang Böckenförde a intervenit oportun și a arătat că este, desigur, dreptul fiecărei generații de a reformula legislația, ca urmare a noilor experiențe, dar că aceasta își păstrează un „nucleu durabil (festen Kern)”. Luând act de explorările consacrate de juriști aspectelor intrate recent în atenție, relative la „demnitatea umană” (Peter Lerche, privind genetica umană, Hasso Hoffmann, privind rolul recunoașterii sociale, Horst Dreier și Brigitte Zypries, privind situația embrionului), fostul președinte al tribunalului constituțional german a argumentat că și ordinea de drept cunoaște „concepte deschise, al căror conținut concret se dezvoltă în continuare și se schimbă plecând de la un nucleu solid”, ba chiar „concepte normative” care se îmbogățesc sancționîndu-se jurisdicțional noi domenii. Toate aceste concepte trimit la „condițiile indispensabile ale conviețuirii”, cum este, de altfel, și conceptul „ordinii publice” (Ernst-Wolfgang Böckenförde, Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2004, p.418). Nu putem, decât cu prețul relativizării dreptului, să nu luăm în seamă împrejurarea că, și în cazul aplicării la noi materii, un concept precum cel al „demnității umane” își desfășoară „consecințele” plecând de la „deschiderea” sa, care rămâne însă mereu „normativă”.
Juriștii au simțit ei înșiși nevoia de a însoți punerea în aplicare a drepturilor și libertăților cetățenești cu o cultură mai cuprinzătoare, care să conștientizeze sensul prevederii lor în constituții. Nu este vorba nicidecum de a slăbi exercitarea drepturilor și libertăților imprescriptibile ale individului și cetățeanului sau de a contrapune doctrina drepturilor și libertăților și demnitatea umană. Este vorba de a așeza o „neliniște etică” în însăși punerea în aplicare a prevederilor de drept, care să împiedice oarecum dinăuntru soluțiile juridice convenționale și nedrepte. Președintele Curții constituționale a Italiei a publicat, cu câțiva ani în urmă, o carte prin care voia să stârnească mai multă „îndoială (dubbio)” și, cu aceasta, o reflecție mai aprofundată a magistraților în aplicarea reglementărilor de drept, știind foarte bine că între reglementări, drept și justiție rămân diferențe ce trebuie trecute cu pricepere și răspundere. „Dincolo de orice aparență – scrie acesta – îndoiala nu este în fapt contrariul adevărului. Într-un anumit sens, ea este afirmarea acestuia, este un omagiu adus adevărului” (Gustavo Zagrebelsky, Contro etica della verita. Laterza & Figli, Roma-Bari, 2008). Scepticismului juridic și, deopotrivă, certismului, care alimentează astăzi elementarismul juridic, este cazul ca acum să li se opună conștiința failibilității. Pe de altă parte, va trebui acceptat (cum subliniază fostul președinte al curții italiene, Valerio Omida, La Constituzione, Mulino, Bologna, 2008, p.47) că interpretarea și aplicarea legii fundamentale nu constau dintr o simplă operație logico-deductivă, doar de tehnică juridică, ci înseamnă o operațiune culturală și socială complexă
Dar cum stau lucrurile în România actuală? Se dovedește și la noi că exercitarea drepturilor și libertăților – a căror proclamare în Constituție este salutară – nu împiedică practicile răspândite de înjosire, umilire a persoanelor și de violență instituționalizată. Opinia mea este aceea că, în acest punct, legea fundamentală este susceptibilă de ameliorare, tocmai pentru a limita asemenea practici. La articolul 13, Constituția face vorbire de demnitatea omului, pe care o plasează alături de „drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic”, printre „valorile supreme”, lăsând însă neclar statutul acesteia: principiu sau doar normă de drept. Este adevărat că în articolul 20(1) se face trimitere la Declaration universelle des droits de l homme, în care se vorbește de „dignite inerente a tous les membres de la famille humaine”. Astfel formulată, însă, reglementarea, deși binevenită, este prea indirectă pentru a putea să capete destulă forță juridică.
Închei cu enunțarea unei perspective. Plec de la observația că, invariabil, constituțiile moderne conțin partea hotărîtoare a drepturilor și libertăților individului și cetățeanului. Faptul este esențial pentru modernitatea constituțională. El are consecințe până departe, în teoriile societății moderne, care se organizează în jurul unor valori fundamentale, precum libertatea, egalitatea și dreptatea. Abordăm realitățile societății din jurul nostru, la scară națională, internațională sau mondială, prin prisma acestor valori. Mai nou, privim aceste realități, conceptual vorbind, predominant prin prisma dreptății (după istorica inițiativă a lui John Rawls, Theory of Justice, Harvard University Press, 1971), prin aceea a comunicării nedistorsionate (continuându-l pe Jürgen Habermas, Theorie des kommunikativen Handelns, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1981) și prin prisma recunoașterii celuilalt (vezi Nancy Frazer, Axel Honneth, Redistribution or Recognition?A Political-Philosophical Exchange, Verso, London-New York, 2003). A sosit însă timpul, căci s-au acumulat destule experiențe, pentru a prelungi abordările orientate de valorile amintite (dreptate, comunicare nedistorsionată, recunoașterea celuilalt) cu abordarea prin prisma demnității umane ca principiu pe soclul căruia stau drepturile și libertățile moderne. Unii juriști caută să formuleze juridic „dreptul la respect“ (vezi Kurt Seelmann, Respekt als Rechtspflicht?, în Winfried Brugger …, Hrsg., Rechtsphilosophie im 21.Jahrhundert, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, pp.418-439). Unii filosofi (îl am în vedere pe Avishai Margalit, The Decent Society, Harvard University Press, 1996) au propus tranziția de la tematizarea acelei „just society” consacrată deja la tematizarea unei „decent society” întemeiată pe demnitatea umană. Se poate face acum, în orice caz, un pas înainte, constând în tematizarea societății luînd împreună punctul de vedere al drepturilor și libertăților și cel al principiului constituțional al demnității umane, suficient explicitat juridic.