Multă vreme în Europa s-a operat cu o „Chină imaginată”, plasată pe un tărâm ce se bănuia doar, pentru ca după primele debarcări pe acest pământ să se poată vorbi de fața efectivă a Chinei. Acum ne deplasăm spre China mai mult cu avioanele, dar până să facă acest drum, cei mai mulți caută să-și imagineze „China reală” ajutați de lecturi, filme, transmisii televizate. Dacă este însă să prinzi în câteva imagini primele trei impresii pe care le dobândești după aterizarea la Beijing, Shanghai sau Hangzhou și care rămân confirmate de periplul chinez, atunci acestea sunt un șantier uriaș ce lasă să se întrevadă ce bulevarde, orașe, unități de producție noi vor ieși din pământ în foarte scurt timp, de modernitate asumată la proporții grandioase și de oameni îngrijiți să facă și să participe.
Desigur, poți coborî în istorie pentru a reține (vezi Pierre Gentelle, direction, L Etat de la Chine, La Decouverte, Paris, 1989) dinastiile ce s-au succedat, împreună cu faptul că acestea sunt înregistrate de scrierea istoriei încă din jurul anilor 2200 î.e.n., iar evenimentele ce le-au caracterizat sunt stabilite cu relativă exactitate. Deja în secolul al XVIII-lea î.e.n., chinezii au descoperit scrisul, iar din secolul al III-lea î.e.n., scrierile devin „instrument al unității chineze” (Brigitte Tison, Comprendre la culture chinoise, Chronique Sociale, Lyon, 2014, p. 28). Se estimează că, în secolul al VI-lea î.e.n., populația era de 46 milioane de locuitori.
O seamă de inițiative culturale în lume au aparținut chinezilor. De pildă, de „cultul antecesorilor”, pe care l-au avut deja în secolul al XVI-lea î.e.n., chinezii au legat teoria celor două „suflete” – cel ce constă în rațiunea individuală și este muritor (po) și cel nemuritor (hum), care urcă după moarte lângă suveranul Cerului. Sufletele au, după moarte, nevoi comparabile cu cele din viață.
Comunitățile chineze s-au stabilit prin tradiție în jurul unui templu. Unitatea este dată nu atât de credință, cât de locul de cult (p.44). Zeii care sunt invocați sunt de fapt forțe ce ar putea interveni pentru rezolvarea unei probleme a celui ce li se adresează. Sărbătorile sunt ocazii de celebrare prin operă, dansuri rituale, muzică. Fiecare persoană este socotită un microcosm ce se poate purifica în măsura în care ia în seamă legislația lumii.
O seamă de principii ale abordării realității au fost conștientizate de chinezi și s-au regăsit, direct sau indirect, în bogatul lor patrimoniu de maxime. De exemplu, individul este conceput ca parte a întregului care este familia, aceasta este socotită parte a societății. Relația primordială din sânul întregului este cea ierarhică, în care tatăl este capul familiei, împăratul este capul statului, iar ceilalți se supun. Soția este parte a familiei și are între primele misiuni aceea de a asigura perpetuarea familiei prin copii. Principiul ce se cere respectat de către individ în cultura chineză este cel al unui „holism ierarhizat” (p.49), în care „eticheta” este esențială.
Sunt și alte opțiuni ale culturii chineze care o particularizează, chiar dacă efectele interculturalității se văd peste tot. Bunăoară, chinezul consideră că tot ce este natural este firesc, iar tot ceea ce ține de trăirile intime trebuie să rămână în interioritatea persoanei. „Nu este rușine să se facă amor. În schimb, este rușine să se îmbrățișeze în public, să se țină de mînă”(p.64). „Pudoarea (xiu-chi)” este la ea acasă în China.
Natura este un fel de model cultural care are între consecințe grija chinezilor pentru menținerea în bune condiții a corpului. Chinezii consideră că „alimentația adecvată, exercițiile de gimnastică, pe cele respiratorii și mentale, efectuate cu regularitate, întrețin o viață armonioasă” (p.68). Ei au dat una dintre bucătăriile cele mai vechi și mai prestigioase din lume, caracterizate de „calități nutritive, gustative și terapeutice”, „abundență”, „mare varietate a culorilor și savorilor”, „alternanță” a felurilor, în general fierbinți, la o masă (p.71). Această bucătărie s-a specificat relativ la mari regiuni – fiind celebre în lume bucătările de sud și de nord, bucătăria de Shanghai, de Beijing, de Hangzhou, de Sichuan – iar mai nou se diversifică enorm răspândindu-se în lume prin adaptări la gusturile locurilor.
Recent, un excelent volum de interviuri cu chinezii care au parcurs atât „revoluția culturală” a lui Mao Zedong, cât și dezvoltările sub semnul „deschiderii” inițiate de Deng Xiaoping ( vezi Xinran, Memoire de Chine, Philippe Picquier, Arles, 2014), aduce în prim plan o observație ce explică multe atitudini. Aceea că, așa cum informează cunoscătorii istoriei dreptului penal chinez, acesta a operat de multă vreme (efectiv din dinastia Qin, secolul III î.e.n.), cu conceptul de „responsabilitate prin asociere”, care face întreaga familie, uneori rudele relativ îndepărate, responsabile de faptele unui membru al familiei. „În China, profundele rădăcini istorice ale principiului responsabilității prin asociere au dat naștere la puternice tradiții ale loialității clanice, insuflând chinezilor o puternică inhibiție la a vorbi deschis, de teama implicării altuia” (p.13). O tradiție este luată evident ca explicație a reticenței chinezilor de a discuta în nume personal. De aici nu rezultă că doar China a folosit acel principiu. Franța lui Ludovic al XIV-lea l-a înscris, de asemenea, în codul său penal. Nu rezultă nici că în China s-ar fi rămas în același punct. Dimpotrivă, China actuală se manifestă mai deschisă ca oricând spre a absorbi experiențele lumii din jur.
China este țara unei culturi străvechi, ce are alături, spre comparație, sub aspectul vechimii, doar cultura evreilor, apoi, cu istorii evident mai scurte, cea a indienilor, a grecilor și a romanilor. Pe de altă parte, este una din culturile care au lăsat urme adânci în istoria umanității. Este destul să spunem că scrisul, compasul, calendarul, imprimeria, busola, praful de pușcă, gama muzicală, cultura soiei se atribuie pe drept, în ordine istorică, chinezilor. Probabil și unele descoperiri geografice le revin, ca și, de altfel, multe soluții terapeutice. Această cultură abia începe să-și dezvăluie contribuțiile istorice (căci abia din 2003 s-a trecut la politica de inventariere și conservare sistematică a patrimoniului cultural!), încât ne putem aștepta la surprize. Nu de mult, de pildă, identificarea, de pildă, de teatre chineze tradiționale a ajuns la 960, din care s-au păstrat 226 până în zilele noastre. S-a spus, pe drept, că productivitatea muncii a permis chinezilor să lichideze energic penuria de alimente, iar acum ei au capacitatea să-și conserve imensul lor patrimoniu cultural și să-l pună în valoare.
Pe de altă parte, cum Jacques Martin a observat (în When China rules the World, Penguin Books, London, 2012), în cazul Chinei avem de a face, cel puțin sub aspect istoric, cu un liant diferit: nu „statul național” din tradiția europeană i-a legat la timpul respectiv pe chinezi, ci o civilizație constituită prin acumulările unei culturi. „Statul civilizație” este caracteristic lungii istorii a Chinei mai mult decît „statul național” al epocii moderne. Și astăzi, chinezul, chiar dacă are dificultăți în viață, ca orice alt om, se percepe pe sine drept parte a acestei civilizații. Și acum, inclusiv opozantul față de deciziile luate de mai marii săi, se socotește pe sine ca apatținâmd al civilizației chineze.
Un bun indicator al stării unei națiuni este felul în care cei care o compun își consideră cultura. Are acea cultură ceva de oferit în ordinea creației? Este redată contribuția ei originală cu acurațe? Se concepe pe sine acea cultură ca ceva deschis spre învățare din experiențe mai bune? Se consideră pe sine purtătorii ei parte a unei umanități mai largi? Este acea cultură gata să-și facă, la nevoie, revizia postulatelor de bază? Este acea cultură orientată spre înnoirile pe care le aduce o „societate mondială” ce-i leagă tot mai mult pe oamenii acestui timp?
Avem un elocvent răspuns recent la aceste întrebări în cartea lui Shi Zhongwen și Chen Quiaosheng, La Culture chinoise. L’incroyable richesse d’une civilisation millenaire (Les Editions Pages Ouvertes, Paris, 2014). Aidoma americanilor care căutau la un moment dat din istoria tînără a Americii, prin generația lui Emerson, să vadă cum arată ceea ce au izbutit în raport cu cultura europeană, asemenea central- și est-europenilor, care își argumentau apartenența la cultura europeană, tot astfel această carte pune cultura chineză în comparație cu ceea ce numește „cultura occidentală”. Răspunsul pe care cartea îl dă la întrebările de mai sus este pozitiv. Interogațiile nu sunt oprite de laturi pitorești, ce interesează mai mult turismul cultural, ci sunt duse până la capăt, cu descrieri suficiente, și permit lămurirea particularităților culturii chineze în cadrul realității fundamentale a zilelor noastre – diversitatea culturală și nevoia nu numai a unei acute perceperi de sine, ci și a unei profunde cunoașteri a celuilalt și a interacțiunii cu el. Să reținem aceste particularități.
Chinezii consideră cultura occidentală ca una ce este „deschisă spre exterior și închisă interior”, în înțelesul că viața individuală este aici protejată până la izolare, în vreme ce „cultura chineză este introvertită și deschisă”, aici introvertit referindu-se la supremația necondiționată a unor valori etice (de pildă, „curtoazia”). „Astfel, cultura chineză are o calitate introvertită și posedă o mare forță centripetă” insistă cei doi autori. De aici, ei derivă o seamă de caracteristici ale culturii chineze care o particularizează. Este singura cultură care nu a cunoscut „discontinuități” (p.4), căci statul chinez continuă neîntrerupt de cinci mii de ani. Este o cultură ce nu are o dimensiune propriu-zis religioasă, înăuntrul ei „împărații având mai multă autoritate decât zeii”, iar explicațiile fenomenelor fiind puse pe seama „rațiunii Cerului” sau „principiului Cerului” (p.7). Este o cultură orientată spre viața în condițiile lumii din jur, în care se consideră un rău absența copiilor, căci „chinezii vor posteritatea cu orice chip”(p.8), și în care „ospitalitatea” este la mare preț, ca urmare a prețuirii aparte a oaspeților din apropiere și din depărtare (p.9). Este o cultură a „pasiunii pentru viață” care îi face pe chinezi să caute soluții mai bune, să fie dispuși să muncească intens și să înfrunte greutăți, să exalte „curajul” și „performanța” și să dezvoltate renumitele meniuri chineze (p.8). Este o cultură ce a integrat confucianismul, taoismul și buddismul și nu a înregistrat conflicte colorate etnic: „armonia și integrarea au fost aspectele principale ale relațiilor etnice în China” (p.7). Este o cultură ce nu prețuiește „actele extreme și atașează importanță măsurii juste” (p.6).
Chinezii recunosc că în lunga ei istorie cultura lor a fost multă vreme închisă și că atunci când s-a închis ea a pierdut în raport cu cultura occidentală: „China veche nu era totdeauna deschisă, iar concepția egocentrică era răspândită. Această concepție i-a împiedicat pe chinezi să se cunoască pe ei înșiși și să cunoască lumea exterioară, mai ales la sfîrșitul societății feudale. În cursul lung al istoriei universale, nu există în lume culturi superioare și culturi inferioare; totuși, în cursul unei perioade anumite, există cultură superioară sau inferioară în comparație cu altele. Este indiscutabil că ceea ce numim cultura tradițională chineză a rămas în urmă față de cultura occidentală după secolul al XV-lea” (p.10). Teza actuală a teoreticienilor chinezi ai culturii este aceea că „în cursul perioadelor de deschidere și de reformă, China era caracterizată de prosperitate și vitalitate; în timp ce, în perioadele de închidere și pietrificare, China era în declin sau spre declin. Grandoarea culturii chineze rezidă în capacitatea sa de a depăși situația de introvertire și de a accepta cu brețele deschise noi civilizații. Istoria dezvoltării civilizației chineze este un proces de absorbție și de acceptare a noi culturi și de transformare a vechilor culturi, în care etniile și culturile se integrează” (p.10-11). În mod evident, teza dă seama – prin contextualizarea relațiilor dintre culturi și, apoi, prin recunoașterea de perioade opuse din istoria Chinei – de complexitatea istoriei neobișnuit de lungi a țării și poate fi un indicator al actualei interpretări, de către chinezi, a culturii din zilele noastre. (Din volumul Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, în curs de publicare)