Într-o societate modernă sistemul de drept trebuie să fie cât se poate de autonomizat (să-și elaboreze, altfel spus, deciziile fără influență din afară, adică să fie „autopoetic”, cum se spune în noua teorie a sistemelor). Este limpede că și în cazul „dreptății” se poate spune ceva analog cu ceea ce s-a spus în cazul „adevărului”: contează dreptatea pe care o decid magistrații în instanțe, dar împreună cu calea pe care s-a ajuns la ea.
Astăzi se face tot mai mult distincție între „a fi membru al unui grup profesional” și „a te comporta ca profesionist”. Această distincție cel mai important pedagog al acestor ani (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Bussiness Press, 2008, p.129) a rafinat-o și a consacrat-o din nou. Distincția este valabilă în orice profesie. Câți dintre membrii unui grup profesional se comportă ca profesioniști și câți fac altceva? Fiecare dintre noi are un răspuns pe baza propriei experiențe cu membrii unui grup profesional sau altul. În orice caz, o seamă de profesii – profesor, prelat, magistrat, jurnalist, de pildă – pretind, pentru a putea fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult decît alte profesii. Ele pretind, pe lângă cultură solidă, experiență de viață complexă și devoțiune continuă față de adevăr, ceva în plus. În cazul juriștilor, de pildă, în unele sisteme judiciare s-a lucrat explicit la modelări pentru a stabili cum ar fi de așteptat să acționeze aceștia. Bunăoară, în unele țări (vezi Joachim Lege, Was Juristen wirklich tun. Jurisprundential Realism, în Winfried Brugger…, Hrsg., Rechtphilosophie im 21. Jahrhundert, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, pp.207-232) se explicitează condițiile de natură cognitivă, logică și deontologică ale exercitării profesiei de jurist, iar instituțiile abilitate elaborează coduri de conduită pentru profesioniștii.
La noi, deunăzi, un avocat ilustru se consola prea ușor cu afirmația că este diferență între „adevărul judiciar”, pe care îl stabilesc instanțele, și „adevărul divin și cel cunoscut de inculpat”. Că există această diferență nimeni nu se îndoiește, știind prea bine că „adevărul judiciar” este în mod inevitabil legat de o decupare a unor laturi ale realității. Dar că acest adevăr nu mai trebuie confruntat cu adevărul trăit de oameni este prea pesimist spus. „Adevărul judiciar” trebuie să fie, totuși, raportat la adevărul pur și simplu, și aceasta nu doar după darea sentinței, ci în chiar pregătirea ei.
Sunt mai multe condiții ale accesului nu numai la „adevărul judiciar”, ci și la adevărul pur și simplu. Aici menționez doar una: probitatea magistratului. Nu doar magistratul trebuie să aibă probitate, ci oricare alt profesionist, fie el profesor, prelat, jurnalist sau altceva. Doar că, în cazul magistratului, probitatea pare testabilă mai direct, de către mai mulți. Magistratul este, altfel spus, prin forța lucrurilor, mai expus examinării publice a exercitării profesiei decât alte profesiuni. Deloc întâmplător în raport cu nevoile resimțite în societățile timpului nostru, în ultima jumătate de secol, două dintre cele mai originale inițative de conceptualizare a societății – cea datorată lui John Rawls (cu A Theory of Justice, 1971) și Avishai Margalit (cu The Decent Society, 1996) – nu numai că sunt asumate de oameni cu serioasă pregătire juridică, dar aduc în avanscenă importanța „onestității (fairness)” și, respectiv, a „decenței (decency)”, alături de libertăți și drepturi, de proceduri de apărare a lor, în chiar construcția instituțională a societăților democratice. În alte țări, au debutat eforturile de lămurire a ceea ce constituie suportul probității, care este „integritatea” ( vezi volumul recent al lui Pascal Boniface, Les intellectuels integres, Gawsewitch, Paris, 2013, pp. 9-16). Cercetările atestă univoc cât de indispensabilă este „integritatea” celor care gândesc cadrele instituționale ce ating viața oamenilor pentru funcționarea unei societăți în care merită să trăiești.