În reflecția despre învățământul din România – mai ales când direcția este greșită, iar proiectele lipsesc – mulți concetățeni privesc în urmă. Sub impresia actualei dezorientări, unii spun că în trecut ceea ce se făcea în școli, licee și universități din țară nu era oarecare. Alții se întorc pe firul timpului până la reforma lui Spiru Haret, care a imprimat o formă modernă învățământului în Principate. Cei care se încumetă să meargă mai departe ajung la reforma lui Honterus, care a inspirat o vreme organizările din Transilvania.
Eu cred că privirea nostalgică în urmă nu rezolvă mare lucru. Se obțin și astăzi, desigur, funcții cu formule precum “să revenim la ce ne spun înaintașii!”, în spatele căreia aceștia sunt, însă, trimiși în muzeu sau invocați de ochii lumii. Pe de altă parte, nostalgia este de obicei și indiciu al neputinței. Un prestigios președinte al Universității Harvard cerea pe bună dreptate ca înnoirea să prevaleze în raport cu exaltarea trecutului. “Suntem purtătorii unei tradiții, spunea el, dar ceea ce este mai important pentru noi este ceea ce aducem nou, fiecare”. Afirmație demnă de luat aminte, într-un moment în care, la noi cel puțin, persistența dificultăților ține sesizabil și de sărăcia de idei noi.
Firește, înaintașii merită prețuiți mai mult decât se face, iar din ei trebuie învățat observându-le abordările și punându-le la probă în noi condiții. M-am pronunțat în alte locuri asupra reformei Honterus, care a dat, cronologic, unul dintre primele sisteme școlare din Europa. Din ea rămâne mereu valabilă soluția învățământului ancorat în comunități, adică a unui învățământ descentralizat, chiar dacă supus reglementărilor generale. Mă opresc în articolul de față la reforma lui Spiru Haret. Nu fac istoria acestei reforme, care cade în sarcina istoricilor de profesie, dar caut să răspund la întrebarea: ce este astăzi de preluat din legislația inițiată de Spiru Haret?
Desigur, despre acțiunea lui Spiru Haret se poate vorbi îndelung.
Eminentul reformator a abordat învățământul din România la capătul multor ani de exercitare de răspunderi administrative, care au culminat cu cea de ministru al instrucțiunii publice. El provenea din învățământ și a parcurs în mod firesc treptele administrative. Spirul Haret a fost revizor general al școlilor în 1883, secretar general al ministerului în 1886, înainte de a prelua ministerul. Aceast aspect se cuvine scos în relief apăsat, spre deosebire de năravuri recente, când în România s-a atins, din păcate, recordul european cu cineva care a debutat în câmpul muncii în postul de ministru sau când tot felul de neaveniți sunt numiți miniștri ba pentru că partidul nu are oameni pricepuți, ba pentru că o coterie își plasează omul, ba pentru că anumite firme sunt interesate de contracte cu dedicație. Tot la noi, s-a atins recordul când inși care nu au fost aleși sau desemnați vreodată șef de catedră, decan, prorector au devenit, prin mecanisme pur locale, rectori de universități. Spiru Haret s-a situat la polul opus al unor asemenea nefericite recorduri: a urcat treaptă cu treaptă în învățământ și în administrarea acestuia, iar împrejurarea s-a văzut în cuprinzătoarea sa cultură administrativă și viziunea sa fecundă.
Spiru Haret avea nu doar experiența învățământului din România. Fusese, în definitiv, primul doctor dintre tinerii români care studiaseră la Paris. El a conceput lucid, într-o formă competitivă, misiunea unui ministru al învățământului când spunea că “meritul pe care trebuie să se silească un ministru să-l aibă este ca să cunoască și să înțeleagă trebuințele țării, să descopere sau să formeze instrumentele cu care să lucreze, să îndrepte, să dezvolte sau să determine curentele cele sănătoase, să utilizeze și să pună în lumină inițiativele particulare, să închege gândurile și dispozițiile generale, să fie centrul unde să se stabilescă și să fecundeze ideile”. Spiru Haret a acoperit toate aceste cerințe.
Două însușiri disting mandatele lui Spiru Haret în fruntea învățământului. În primul rând, cunoașterea nevoilor efective ale României ca urmare a nemijlocitului contact cu viața satelor – care a fost și este nivelul cel mai încărcat de dificultăți din educația națională de până acum. În al doilea rând, conceperea educației dintr-un punct de vedere cultural avansat – cel al formării tânărului în patru dimensiuni: cognitivă, morală, fizică și estetică. Puțini succesori din fruntea ministerului învățământului l-au putut egala sub aceste două aspecte.
Spiru Haret a reușit să-și vadă adoptată și apoi aplicată legislația pe care a propus-o în cinci mandate succesive (începând cu 1887 și încheind în 1910), pe durata unei decade. Nu insist asupra exemplarei formulări a textelor de lege, din a căror precizie și simplitate s-ar putea învăța și astăzi, când legile sunt, înainte de orice, pline de confuzii juridice și de erori logice. De acțiunea lui Spiru Haret se leagă două legi: Legea asupra învățământului secundar și superior (1898) și Legea asupra învățământului profesional (1899). Recent, aceste legi au fost readuse în atenție (vezi Adrian Gorun…, Fundamente normative ale modernizării învățămîntului românesc, 1864-1918, Pro Universitaria, București, 2013, pp. 55-171), încât mă opresc doar asupra opțiunilor care au rămas repere sigure pentru o reformă modernă a învățământului.
Prima lege operează cu distincția dintre “trunchi comun” al învățării și discipline relative la tipul de școală. Liceul “clasic” avea anumite astfel de discipline la alegere, cel “real” altele. Această distincție a lui Spiru Haret merită păstrată. Ea se cere, însă, extinsă în funcție de diversificarea unităților școlare, chiar dacă evitarea de specificări inutile se justifică mereu. Oferta de discipline ar trebui să lase acestor unități o marjă mai mare de alegere, în funcție de condițiile (dezvoltare industrială, personal etc.) de la fața locului și, firește, în funcție de afinitățile și talentele elevilor. Desigur, fără ca “adaptările locale de curriculum” să distrugă unitatea învățământului și a învățării! Soluția Noului Curriculum Național (1998), elaborat în coordonarea Dakmarei Georgescu, a reluat cel mai clar ideea și a dezvoltat-o la nivelul epocii actuale a istoriei.
Funcțiile de conducere din învățământ – de la directori de învățământ secundar, la rectori – și, desigur, profesurile universitare, ca referință de construcție a ierarhiei didactice, legea lui Spiru Haret le pune sub desemnarea prin decret regal. Soluția a rămas superioară și în zilele noastre: numai dacă o instanță înaltă, cea mai înaltă a statului condiționează desemnările, se pot scoate din banalizare, poate și din corupția endemică ce le afectează, aceste funcții și se poate restaura seriozitatea în ocuparea lor. România și-a distrus un astfel de mecanism de desemnare, încât a ieșit un talmeș-balmeș al răspunderilor, în vreme ce multe democrații din zilele noastre l-au păstrat.
Legea lui Spiru Haret a încredințat conducerea unităților și instituțiilor de învățământ unor consilii și senate compuse din profesori propriu-ziși. Diriginții și direcțiunea în cazul unităților, rectoratul și decanii în cel al instituțiilor! Conducerea, în sistemul european, este astăzi, desigur, mult lărgită și mai complexă, dar rigoarea legislației haretiene – constând în păstrarea nivelului profesional înalt al organismelor și a dimensiunii rezonabile a acestora – ar trebui prețuită mai mult. Ignorând-o, de pildă, legislația actuală a transformat profesorii de la orice nivel în vasalii șefilor, decanii în servitori ai rectorilor, consiliile în “mitinguri populare” și senatele universitare în “adunări generale ale oamenilor muncii”, profesorii în agenți electorali periodici. Ca urmare, conducerea responsabilă, inovația continuă și randamentul competitiv nu mai sunt de fapt posibile, indispensabila autonomie de gândire și alegere fiind practic destrămată.
Legislația lui Spiru Haret a prevăzut, pe bună dreptate, seriozitatea examenelor. Un examen trebuie să vizeze ansamblul materiei studiate, să fie temeinic și definitiv – această opțiune se dovedește corectă și, indubitabil, modernă. România a parcurs, între timp, experiența examenelor influențate, mai nou o parcurge și pe cea a examenelor vândute și a examenelor reduse la teste, dar nu ar trebui să se oprească la acestea. Opțiunea lui Spiru Haret pentru examene solide la încheierea liceului (ulterior, ministrul Constantin Angelescu a introdus bacalaureatul) și sprijinirea admiterii în facultăți pe aceste examene se dovedește a fi, direct și indirect, cea înțeleaptă. Un examen luat este un examen luat definitiv și pe el se întemeiază admiterea la nivelul următor (liceu după gimnaziu și facultate după liceu). Nu dă rezultate multiplicarea examenelor, chiar dacă mai este de lucrat la a face ca nota 8 de la Carei să fie tot 8 la Giurgiu! Invitația pe care Spiru Haret o inspiră sună simplu: să facem aceste examene serioase și în România, în loc să le dublăm inutil, spre a alimenta industria “meditațiilor”, la care prea puțini au acces, așa-numitul “învățământ paralel”, și corupția!
În mod interesant, legislația lui Spiru Haret a întrevăzut pericolele aflate într-un regim relaxat al ocupării de posturi și funcții. Ea a stabilit riguros “incompatibilitățile” și i-a cerut celui care exercită profesura, la indiferent ce nivel, să i se dedice exclusiv, iar dacă preia roluri în afara instituției, inclusiv în viața publică, să fie limpede că nu mai este vorba de profesură. În cele mai multe țări europene de astăzi, această prevedere s-a păstrat: nu poți fi profesor decât dacă aceasta este prima preocupare cotidiană! România, din nefericire, plătește scump efectele nefaste ale combinării profesurii cu funcții ce ocupă întreaga zi în Parlament, administrație și în alte instituții! În fapt, după 1989, a trebuit luptat din greu pentru ca profesorii să se dedice instituțiilor de bază. România este plină astăzi de zorzoane “academice” ce nu înseamnă practic nimic, de profesuri în spatele cărora se face altceva decât transmiterea pricepută a cunoștințelor noi și căutarea dezinteresată a adevărului, pretinse de învățământul modern.
Legislația haretiană și-a asumat în mod benefic că ocuparea posturilor trebuie să rezulte din concursuri organizate public. Obligația concursului era fermă înăuntrul ei. Acesta se organiza din timp, pe baza anunțului public și a înscrierii candidaților, și intra în sfera de competență a unor organisme (senatul în cazul universităților).
Înțelegem cât de importantă este această opțiune văzând ce se petrece sub actuala lege: o invazie a rudelor și cumetriilor în universități, dificultăți insurmontabile pentru cei care vin din afară, extraordinar de slaba mobilitate interuniversitară la nivelul țării – toate aceste racile fiind acum la dimensiuni fără precedent în istoria țării. Toate ca urmare a trecerii ocupării posturilor, prin legea din 2011, în seama unor proceduri care evită, de fapt, concursul deschis, înscrierea necondiționată a candidaților și selecția sub supraveghere publică. Sub deviza acțiunilor anticorupție s-a petrecut și în educație cea mai mare corupție.
Spiru Haret a dat o lege detaliată a rețelei învățământului profesional din România, care l-a organizat benefic decenii la rând. Această lege întrunea cel puțin trei opțiuni caracteristice ce merită și astăzi puse în relief.
Învățămîntul era în întregime conceput în legătură cu nevoile de modernizare a țării. Conceperea doar livrescă sau doar subiectivă a învățământului vocațional erau evitate din start. Iar pe terenul învățământului profesional, Spiru Haret a dovedit cât de exemplar cunoaște acele nevoi.
Învățământul profesional era pus de Spiru Haret sub controlul educațional al ministerului instrucțiunii, dar sub aspectele celelalte – inițiativă de organizare, finanțare, asigurarea cadrului practicii – era în seama întreprinderilor. Spiru Haret nu numai că lega învățământul de nevoile de modernizare, dar știa prea bine că există atâta învățământ profesional, câtă inițiativă au întreprinderile. Nimeni nu poate suplini această inițiativă.
Spiru Haret nu a agreat nici el plafonarea tânărului care urmează o pregătire vocațională – idee cu care mai cochetează unii decidenți de astăzi. Pe de o parte, în pregătirea vocațională el a inclus punerea tânărului în contact cu cunoștințe științifice cât mai actuale. Pe de altă parte, el a conceput pregătirea la nivel superior în inginerie industrială, agronomie, comerț, ca una ce o continuă benefic pe cea din școlile vocaționale. Altfel spus, el era convins – cum s-a și dovedit cu toată evidența în experiența economică a României și a celorlalte țări – că o pregătire efectiv superioară pentru aceste domenii este cea realizată de tineri care au câtuși de puțin pregătire vocațională în materie și, înainte de orice, motivație.
În general, Spiru Haret a pledat pentru un învățămînt profesional ce lasă tinerilor ce-l urmează șanse deschise pentru domeniile de pregătire superioară, chiar universitară. Ruptura ce avea să se creeze la sfârșitul perioadei interbelice și, din nou, în anii șaptezeci-optzeci, care continuă și astăzi, între absolvirea de studii universitare și inițierea vocațională în profesiuni, i-a rămas străină.
Legislația inițiată de Spiru Haret a dat formă învățământului din țară multă vreme. Ea a fost ignorată, cum s-a văzut la adoptarea legii din 2011, care a adâncit criza de astăzi a educației. Ea este și acum în bună parte trecută sub tăcere, chiar dacă a devenit aproape un reflex invocarea lui Spiru Haret la festivități lipsite de urmări. Într-o seamă de opțiuni majore, legislația haretiană rămâne însă neîntrecută. Poate nu doar neântrecută, ci pur și simplu de neevitat, dacă este ca legislația învățământului să dea nu soluții de descurcare, ci organizări durabile. Spiru Haret este actual nu fiindcă în jur, astăzi, este sărăcie în materie de idei noi, ci pentru că multe din soluțiile sale, ce țin de un viguros neoumanism, se dovedesc a fi adevărata ieșire din criză. (Din volumul Andrei Marga, Reforma modernă a educației, în curs de publicare)