Cum se știe, tânărul Hegel a legat filosofia de libertatea gândirii, în virtutea căreia gândirea este liberă și trece continuu dincolo de „limitările” pe care le întâlnește. Dacă așa stau lucrurile, atunci nu poate fi un sfârșit al filosofării. Mai este însă loc pentru inițiative noi în filosofie?
În perioada postbelică, la această întrebare s-a dat un răspuns plin de urmări: există o concepție filosofică cuprinzătoare în care sunt conținute adevărurile generale de care este nevoie și care lasă în urmă concepții rivale ca simple „momente”. Optica aceasta, datorată, până la urmă, tot lui Hegel, a fost îmbrățișată ca adevăr ce nu ar mai avea nevoie de discuție. Rezultatul general a fost concentrarea reflecției filosofice asupra „valorificării moștenirii culturale” în optica unei filosofii oficializate. Acest rost atribuit filosofării avea să fie întărit, odată cu cotitura din 1971 a regimului politic, spre un fel de naționalism, care a stimulat etalarea tradiției filosofice naționale. „Valorificarea moștenirii culturale” a trecut astfel încă o dată înaintea „elaborării filosofice proprii”.
Este interesant faptul că „valorificarea” a rămas înaintea „elaborării” mult dincoace de 1989, până astăzi. În regimul anterior, cu excepția câtorva personalități care și-au dus mai departe unele gânduri din perioada interbelică, precum Constantin Noica, mulți au continuat valorificarea moștenirii sau măcar raportarea la filosofarea din jur. Elaborare filosofică proprie a fost prea puțină. Istoria filosofiei, inclusiv a celei contemporane, a rămas mereu mai puternică decât filosofia sistematică. Situația a rămas și pare să înainteze nederanjată de întrebări. Dacă privim programele sesiunilor științifice ale instituțiilor reprezentative sau revistele de specialitate, avem confirmarea indiscutabilă că se face exegeză, dar se asumă prea puțin înnoirea discursului filosofic.
Sunt de părere că cel puțin două considerente ar trebui să ducă la ieșirea din situația în care exegeza este aproape exclusivă și la recunoașterea priorității elaborării filosofice.
Primul considerent este nevoia de a concepe din nou întregul vieții umane, istoriei și lumii după descoperirea unor „continente” – precum cel al comunicării – și după confirmarea dependenței de „sens” a „adevărului” și a „conștiinței” de „conștiința de sine”. Cel puțin sub aceste două aspecte, filosofarea nu mai poate rămâne la ceea ce au elaborat vechile generații. Este nevoie de filosofare acum, fie și numai pentru a putea complementa așa-numita „societate a cunoașterii” cu „societatea înțelepciunii” – o nevoie ce nu se satisface doar prin exegeză filosofică.
Al doilea considerent este acela că unii dintre filosofii trecutului nu pot fi preluați cu totul de exegeză din motivul simplu că ei spun ceva și pentru posteritatea lor. Aceștia nu se lasă încă epuizați în rafturile istoriei filosofiei, căci temele pe care le-au pus în joc continuă să fie deschise.
Lucian Blaga este indiscutabil unul dintre acești filosofi. Tema ce îl aduce mereu printre noi pe autorul Trilogiei culturii (1940) și al Experimentului și spiritului matematic (1969) este, cu siguranță, cea a condiționării cunoașterii, chiar în forma ei cea mai evaluată și mai sigură a științelor experimentale, de un „prealabil” ce se lasă identificat și descris în termenii cunoașterii raționale. În opinia mea, „prealabilul” este tema cea mai capabilă să întrețină interesul pentru filosofia lui Lucian Blaga astăzi.
Nu reiau aici ceea ce am spus anterior în marginea filosofiei lui Lucian Blaga (Andrei Marga, „Filosofia științei la Lucian Blaga”, în Contemporanul nr. 50/1985, studiu reluat sub titlul „Lucian Blaga’s Philosophy of Science”, în Transylvanian Review, Volume V, Nr.1, 1996, pp.52-62; Andrei Marga, coord., Cunoaștere și acțiune. Profiluri de gînditori români, Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pp.35-60; Lucian Blaga, D.D. Roșca.110 ani de la naștere, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007, pp.9-18). Reiau însă conceptul blagian al „prealabilului” și caut să-l aduc dincoace de opera filosofului clujean.
Lucian Blaga a aplicat „optica stilistică” ce i-a particularizat filosofia chiar „științei moderne” – prin care a avut în vedere fizica galileo-newtoniană, mecanica cuantică și teoria restrânsă a relativității. El a susținut că orice cunoaștere, inclusiv cea științifică modernă, include în mod inevitabil un „prealabil”, care o face să nu fie niciodată simplă „oglindire”. Această idee a înregistrat formulări tot mai puțin poetice și mai precise pe măsura înaintării operei blagiene. Lucian Blaga afirma devreme că „metodele sau modifică calitativ realitatea sau o reduc numai la o porțiune a ei sau – ceea ce cred că se întâmplă în cele mai multe cazuri – și modifică și reduc realitatea în același timp” (Lucian Blaga, Încercări filosofice, Facla, Timișoara, 1977, p.61). În Filosofia stilului (1924) el vorbea de un „nisus formativus” – un fel de tendință a spiritului de a imprima forme materialului cunoașterii, ce se lasă captate ca „valori” (Ibidem, p.111). În Știință și creație (1940), Lucian Blaga identifica „referințe intenționale” ce ajung să structureze cunoașterea începând cu „observația” și să creeze posibilitatea derivării logice și a argumentării (Lucian Blaga, Știință și creație, Dacia Traiană, Sibiu, 1940, p.9). În Experimentul și spiritul matematic, recurgând explicit la analiza istorică a științei, Lucian Blaga a argumentat că știința modernă își datorează apariția nu atât vreunei inițiative în domeniul „metodelor” de cercetare, cum susțin adepții pozitivismului, ci intervenției unei „suprametode”, care ar fi nota distinctivă cea mai proprie acestui tip de știință. „Suprametoda” este ceva de natura unui postulat ce conduce selecția metodelor și constă în imperativul „îmbinării” cu abordarea matematică. „Punctul de plecare al diverselor demersuri ale științei de tip galileo-newtonian nu este, ca la Aristotel, simpla observație empirică, ci experimentul în cuplu metodologic cu matematica, iar tendința acestei științe se îndreaptă hotărât spre formularea de <legi> de expresie matematică. Ceea ce se caută în primul rând este o relație constantă între anumite variabile ale naturii” (Lucian Blaga, Experimentul și spiritul matematic, Editura Științifică, București, 1969, p.88).
Desigur că ne putem gândi imediat – având în vedere expansiunea criticii pozitivismului prin dezvăluirea de presupoziții tacite ale științei, operată de la Peirce (cu descoperirea comunității ființelor raționale), Husserl (cu tematizarea sensului imanent sistemelor conceptuale), Wittgenstein (cu sesizarea condiționării linguale a cunoșterii) și Heidegger (cu identificarea existențialității vieții umane ca și condiție a cunoașterii) încoace – la filosofii care puteau să-l încurajeze pe Lucian Blaga să-și elaboreze ideea inițială a științei ca strategie de cercetare, al cărei produs rămâne diferit de realitatea însăși. Aici Franz Brentano mi se pare cel mai apropiat, iar invocarea „referințelor intenționale” sugerează această ascendență vieneză a filosofiei cunoașterii a lui Lucian Blaga. Ne putem gândi apoi la evoluția a înseși ideii „prealabilului” cunoașterii până la nivelul anilor șaizeci, cu deosebire la Austin (cu teoria actelor de limbaj) și, după încetarea filosofării lui Lucian Blaga, mai ales la Thomas S.Kuhn (cu circumscrierea „comunității științifice” drept condiție a științei), Karl Otto Apel (cu teza „apriori-ului comunicării”), Hans Blumenberg (cu identificarea metaforei drept condiție a cunoașterii), Richard Rorty (cu „oglinda” ca metaforă conducătoare a cunoașterii moderne) și Jürgen Habermas (cu vasta sa teorie a „intereselor conducătoare de cunoaștere” și „pragmatica universală”). În intervenția de față, plec însă de la „prealabilul” cunoașterii gândit de Lucian Blaga pentru a-l gândi din nou în condițiile de astăzi.
Atunci când este vorba de prealabilul cunoașterii, Lucian Blaga folosește termeni diferiți: „referințe intenționale”, „nisus formativus” și „suprametoda”. Firește că a avut loc o evoluție a concepției filosofului, dinspre tinerețe spre maturitate, care explică recursul la cei trei termeni. Ceea ce mi se pare însă mai important este faptul că Lucian Blaga și-a dat seama de natura complicată a „prealabilului”, încât abia la urmă s-a decis între trei alternative pe care le avea în vedere: să identifice în conceptualizări componenta intențională și să înainteze spre a găsi condiționarea cunoașterii în intenționalitatea imanentă; să dea credit curentului ce opera cu ideea că rațiunea imprimă forme cunoașterii, după ce prin forme se înțelegeau, de fapt, forme ale intuiției empirice; să prindă în termeni spațiul cultural în care se stabilizează tradițiile științifice și orientarea științifică dominantă. În cele din urmă, așa cum ne putem da seama citind Experimentul și spiritul matematic, Lucian Blaga a îmbrățișat a treia alternativă. Eu cred că și prima putea fi fecundă, dar Lucian Blaga s-a limitat la enunțarea ei. A doua, într-adevăr, nu ducea destul de departe și are și astăzi prea puțini adepți.
Dacă este vorba să ne situăm, în raport cu filosofia blagiană a științei, în optici actuale, atunci aș preciza că pentru cei care veneam la filosofie la Cluj-Napoca, în jurul anilor șaptezeci, Lucian Blaga era prezent în atmosferă. Vederile lui nu erau, însă, acomodabile cu teoria cunoașterii ca „reflectare”, ce fusese oarecum canonizată, încât peste Experimentul și spiritul matematic era mai curând tăcere, în catedre și printre studenți. Tăcerea nu venea, însă, printre studenții acelor ani din vreo constrângere dogmatică – căci generația căreia îi aparțin nu a mai cunoscut decât din cărți și prin ultimii purtători de cuvânt „materialismul dialectic și istoric” (deviza obsesivă era de fapt „gândire creativă”, nu supunere la vreo dogmă!). Iar, în ceea ce mă privește, tânărul Lukacs, Gramsci, Adorno și Marcuse au mediat întâlnirea cu moștenirea filosofică. Printre studenți, această atitudine venea din aceea că studiile de istorie a sociologiei duceau, prin, Ion Aluaș sau Nicolae Kallos, la teoria modernizării, cele de istoria filosofiei, prin D.D.Roșca și Dumitru Ghișe, spre raționalismul modern, cele de psihologie, prin Nicolae Mărgineanu și Benjamin Zörgö spre acționalism. Marxismul însuși – personal îi frecventam pe neohegelieni (Marck, Kroner, Löwith) ce imprimau interpretărilor un accent mai existențial – era privit ca teorie a înstrăinării, nu ca filosofie codificată. Îndreptarea spre Lucian Blaga a survenit din nou, dincoace de elevii săi din perioada de la Sibiu, odată cu urcarea pe scenă a criticii pozitivismului, după ce s-a observat că nu la scientiștii secolului al XIX-lea, ci la Peirce, Husserl și Wittgenstein se află începuturile înțelegerii neprescurtate a științei. Concepția lui Lucian Blaga se dovedea actuală în contextul criticii mentalității pozitiviste, ce a urcat de la Comte și Engels, la Schlick și Neurath, prin interogarea premiselor nearticulate ale experimentelor și întregii cunoașteri științifice.
Reluînd însă discuția asupra prealabilului blagian al științei, este limpede că, în prima sa soluție – „prealabilul” constă în „referințele intenționale” ale conștiinței – Lucian Blaga era preocupat, cu imensul său talent, să găsescă loc poeziei și filosofiei și, până la urmă, să lămurească așezarea culturii române în geografia spiritului. De aceea, atunci când discută știința, el are în vedere tipul dominant – ceea ce numim astăzi „științele analitico-experimentale”. Lucian Blaga cunoștea cercetările dătătoare de direcție ale lui Droyssen și Dilthey, care, se știe, au modificat harta științelor, adăugând „științele istorico-hermeneutice” de astăzi. Pe el l-a interesat, însă, nu atât fecunda discuție asupra tipurilor de știință, care nu părea să-i promită mult, ci specificul științei în raport cu marile forme ale spiritului.
De prin anii optzeci, chestiunea tipurilor de știință trebuia luată în serios, chiar dacă apărători străluciți ai unui monism epistemologic nu au lipsit între timp de pe scenă – mă gândesc la Popper sau Hempel. Cei care am intrat atunci pe acest curs al reflecției filosofice trebuia să admitem că sunt multiple tipuri de știință – „analitico-experimentale”, „strategic-analitice”,„istorico-hermeneutice”, „dramaturgice”, ale „reflecției critice” – fără să ne putem permite să ne oprim aici. Exterior, organizarea studiilor universitare nu s-a mai oprit la „umanioarele” și „științele exacte” clasice, ci a încorporat managementul, marketingul, econometria și sociometria, științele administrative și politice și altele, și continuă să încorporeze alte științe.
Iar odată cu luarea în considerare a unui spectru mai larg de tipuri de știință, nu era altă soluție filosofică decât să le interogăm „referințele intenționale” (căci, în definitiv, avem, de pildă, în sociologie, istorie, economie, psihologie nu numai capitole „experimental-analitice”, ci și capitole „strategic-analitice” sau „istorico-hermeneutice” despre același obiect!). Lucian Blaga a avut dreptate să ia în seamă „referințele intenționale” drept „prealabil” al științei. Inițiativa sa a fost una dintre cele care îl plaseză deasupra celor mai mulți din timpul său și de mai târziu. Împrejurarea că el s-a oprit la tipul dominant de știință a avut, desigur, consecințe teoretice. „Referințele intenționale” au fost lăsate în seama gândirii însăși, fără ca explorarea lor să meargă mai departe. Căci această idee putea rămâne în stare mai curând postulativă, cât timp se opera cu un tip de știință, dar nu ar mai fi fost acceptabilă dacă se luau în seamă diversele tipuri de știință.
De aceea, atunci când, în anii optzeci (în articolul „Filosofia științei la Lucian Blaga”, din Contemporanul, nr. 50/1985) am adus în discuție originalitatea inspiratoare a filosofiei științei a lui Lucian Blaga, mi-am asumat punerea în legătură a „prealabilului” cu perspective apte de formulare conceptuală ce conduc cunoașterea și cu „acțiunile” implicate în „reproducerea culturală a vieții”. Totul sub cupola observației lui Fichte– rațiunea este șansa noastră, dar „rațiunea implică voința de rațiune”.
Din punctul de vedere filosofic pe care am căutat să îl articulez pe direcția surprinderii „prealabilului” cunoașterii, putem astăzi face un pas înainte – spre captarea „sensului” și obținerea, în acest fel, a unei teorii unificatoare a marilor câmpuri ale „sensului”: semnificația propozițiilor, sensul sistemelor conceptuale, sensul vieții umane, sensul istoriei și sensul lumii, care dă răspuns și la întrebarea privind „prealabilul” cunoașterii. Căci înainte de a fi al lumii, al istoriei, sensul este chiar în intervențiile noastre ca ființe în lume.
În Experimentul și spiritul matematic, din motive ce se pot discuta, Lucian Blaga scoate „prealabilul” oarecum în afara gândirii, în care îl localizase anterior. El pleacă de la observația că „știința modernă” a presupus, înainte de toate, o nouă „organizare a metodelor”, ce nu poate fi înțeleasă până la capăt decât ca produs al oamenilor care „observă” și „lucrează”. „Metodele utilizate în știința greacă rapsodic și în devălmășie întâmplătoare apar în cadrul științei de tip galileo-newtonian regrupate potrivit unei suprametode cu totul absentă din gândirea antică” (p.74). Lucian Blaga echivalează „suprametoda” cu „postulatul îmbinării cu matematica”, ce precede evident cercetarea experimentală, în care pozitivismul a tins să vadă întreaga cunoaștere. El a sesizat că în însăși cunoașterea experimentală este prezentă o componentă reflexivă susceptibilă de analiză distinctă: cercetarea caută „legi de expresie matematică” (p.88). Lucian Blaga nu a mai interogat procesul constituirii „suprametodei” – probabil din același motiv, al concentrării sale asupra unui singur tip de știință, cea analitico-experimentală. Dacă ar fi făcut pasul, ar fi intrat pe terenul istoriei științelor și al generalizărilor ce au fost formulate pe baza unor asemenea cercetări. Astăzi suntem, oricum, după ce târziul Wittgenstein a dat teoria „jocurilor de limbaj”, Thomas S.Kuhn a dat ipoteza „paradigmelor” adoptate de „comunitățile științifice”, Karl Otto Apel a profilat „etica argumentativă” a comunităților de cercetători, John Rawls a pus în discuție tema „echilibrului reflectiv”, iar Jürgen Habermas a adus reflecția pe terenul relației dintre științe și „lumea trăită a vieții (Lebenswelt)” – acel ansamblu al realităților de neevitat ale vieții.
O idee precum cea a „suprametodei” se lasă valorificată, dar și adusă la zi în măsura în care vom reuși să punem în legătură metodologia cercetării din diferitele tipuri de știință cu acțiunile ce asigură reproducerea vieții pe o treaptă culturală evaluată.Atunci, însăși ideea rațiunii va putea fi mai bine lămurită, iar tipurile de raționalitate vor deveni transparente. Avem aici un câmp de cercetare deschis pentru inițiative îndrăznețe. Cu certitudine că în momentul unei asemenea reușite, Lucian Blaga va fi invocat ca referință.