Seton Watson spunea că România este trădată chiar de cei care vor să o reprezinte. „Toate trăsăturile menţionate… – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile contra avantajelor funcției și relațiilor la vârf – au existat în România într-o mare măsură. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă… Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene” (Eastern Europe Between the Wars, 1945). Evident, titrații, suprapuși cu intelectualii, erau vizați, de asemenea.
Interesant este faptul că despre situație și-au spus părerea răspicat mari conștiințe din țară. „La noi – scria Virgil I. Bărbat – politicienii ajung specialiști: miniștri de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. În alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (p.185). Iar „oportunismul bizantin” face ca intelectualii să caute mai mult adaptarea, decât ameliorarea stărilor de lucruri (Dinamism cultural, p.218). Liviu Rebreanu a pus nefericirile țării în seama nepriceperii celor care decid și a atmosferei. „Cinstea, ca o conștiință proprie, nu contează. Cinismul scuză tot…. Numai proștii suferă. Sărăcia e o rușine. Dacă te îmbogățești prin furt devii boier, ți se deschid toate ușile…. Discreția e o inferioritate. Timiditatea, sfiala, și mai mare. Amabilitatea cu colegii sau inferiorii e semn de slăbiciune. Mojicia e semnul nobleței” (Jurnalul, în Opere, vol.17, p.404). Constantin Brâncuși, la rândul său, a acuzat că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă” (Aforismul 117). Lucrul de mântuială și improvizația li se datorează.
Nu cumva ar fi de luat aminte la ceea ce a spus fiecare dintre cei citați? Nu cumva ei au și astăzi dreptate cu privire la conduita intelectualilor?
Dar ce înseamnă acum un intelectual? În Europa Răsăriteană, s-a recurs la un cuvânt latin, intelligentia, pentru a-i numi pe cei care au trecut prin educație superioară. Sunt și alte conotații, desigur. Intelectualul trebuie delimitat din capul locului de simplul isteț. Deja Nicolae Mărgineanu sau Tudor Arghezi observau că acesta din urmă este în contratimp. După părerea mea, intelectual este cel care dispune de formare sistematică, este capabil să aducă rezolvări la probleme și se poate angaja în cauze publice. Perspicace, Bronislaw Gyeremek spunea că intelectual deplin este cel care se dedică celorlalți.
Au trădat intelectualii? Dacă privim în ceea ce a fost și examinăm rezultatele – o țară plină de resurse, dar care luptă cu sărăcia, la coada Europei, rău administrată și prea puțin îngrijită de sine – răspunsul se impune de la sine. Dacă privim în prezent, răspunsul nu mai este sigur, cel puțin astăzi. Între timp, titrații s-au înmulțit, dar mulți nu mai ajung intelectuali, iar dedicarea așa numiților intelectuali, cu excepțiile de rigoare, s-a cam șters.
După cum atestă statistici recente, în România de azi notele de 5-7 stabilesc soarta celor de nota 8-10, iar absolvenți cu pregătire sumară iau decizii pentru viața tuturor. Firește, nu este vorba de a reduce discuția la aspectul notelor, căci, în definitiv, trebuie să conteze pregătirea efectivă, verificată prin rezultate. Schimbarea opticii nu schimbă însă situația. România de azi este administrată, de sus până jos, de absolvenți de mâna a treia, care se califică oarecum la locul de muncă – ceea ce costă enorm o țară. Aceștia abuzează vizibil de funcțiile în care ajung, prin jocul întâmplărilor și al serviciilor secrete, și apoi de mecanismul desemnărilor unipersonale și consolidează amatorismul organizat care s-a profilat acum în ultimul deceniu în instituțiile publice. Autoflatarea propagandistică, care, mai nou, o imită pe cea din anii optzeci – cu luarea declarațiilor protocolare drept evaluări sau procurarea de diplome fără suport – nu schimbă nici ea realitatea.
Desigur, tot mai mulți au diplome și titluri. În România, însă, în baza unor decizii eronate de guvern din 1990-1996 și după 2000 – cum se poate observa pe documente – s-a produs relaxarea rigorilor pregătirii sub pretextul accesibilității sociale. Accesibilitatea, firește, trebuie asigurată și în țara noastră, creând șanse „intrărilor”, dar nu în dauna pregătirii, adică nu prin reducerea studiului și facilitarea examenelor, de fapt a „ieșirilor”, care șubrezesc diplomele și titlurile.
Totdeauna, într-o societate sunt și excepții pozitive – în acest caz, absolvenți cu pregătirea în regulă, care-și poartă pe merit titlurile. Să privim însă realitatea fără „nuanțările” și eternele „explicații” care o ascund. Să recunoaștem că existența unui singur compromis în pregătire (predare incompetentă, studiu lacunar, examinare superficială, promovări corupte etc.) compromite totul – promoția, generația, instituția, sistemul universitar. Calitatea în învățământul superior, în educație, nu este pe procente, cum se crede naiv, de pildă în ridicola formulă “plagiat numai 5%” .
Să observăm mai întâi că diploma și titlul de licențiat (acum bachelor) se iau acum în multe universități cu lecturi puține, bibliografii minimizate, examene neconcludente – oricum, cu studiu minimal. După ce este promovat, examenul este socotit sfânt, dar trecerea lui ar trebui să preocupe în profunzime. În fapt, ce fel de examene se practică? Cât de cuprinzător este fiecare? Cu cine a fost susținut? Ce valoare profesională are examinatorul?
Din multe rațiuni, masteratul este cel mai dificil nivel al studiilor universitare, oriunde. În România, cu extrem de puține excepții, este cel mai ușor nivel. De aceea, aici, foarte mulți …”masterează” și termină repede, într-o euforie a superficialității. Ca efect, în cv-uri abundă masteratele de carton. Căci este de întrebat: cât de capabil a devenit cel care a luat titlul de master să facă ceva specific? Cine l-a îndrumat? Ce a adăugat masteratul pregătirii de bază?
Unii declară emfatic că au parcurs de la trei la șapte „specializări”, fără a-și da seama despre ce vorbesc. Fizic, nu este posibil să faci multiple specializări, dacă cuvintele sunt luate la propriu! Se repetă situația pe care o atestă documente de arhivă financiară: unii universitari au pontat, pentru venituri suplimentare în variate „programe”, mai multe ore pe zi decât încap în durata fizică a zilei. Cei care vorbesc de numeroase „specializări” pretind și ei ceva ce nu încape în timpul avut la dispoziție.
Multe doctorate sunt lovite, cum se știe, de plagiat. Este, însă, scrierea lucrării sau a unei cărți de către altul mai puțin decât plagiatul? Pe de altă parte, noroc că puțini observă că sitele legii actuale sunt de așa natură încât un descurcăreț, având norocul unei comisii preocupate de socializări, poate deveni doctor driblând reglementările prost concepute. De aici, aparentul paradox care se întărește în țară: tot mai mulți doctori și de fapt tot mai puține descoperiri și înnoiri ale cunoașterii prin tezele de doctorat.
Spiru Haret accentua nevoia ca posturile de profesor universitar să fie ferite de compromisuri. El era oripilat de faptul că „în alte țări, nicăieri nu am găsit ceva care să semene cu concursul cum se află la noi” (Operele lui Spiru Haret, volumul IV, p.132). Dacă suntem lucizi, atunci trebuie recunoscut că s-a ajuns azi la ceea ce era de neimaginat. Bunăoară, într-o seară, un ministru al educației a numit cu de la sine putere vreo optzeci de profesori universitari. După 2011, un alt ministru mărturisea că a trebuit să elimine, pe motive politice, în baza legii în vigoare, peste o mie de profesori universitari și să facă astfel loc unei ocupări de-a valma a posturilor vacantate. Să mai observăm că numai în România ocuparea de profesuri se face prin „promovare”, nu prin concurs real! Peste toate, legea în vigoare conține o procedură care ocolește, în fapt, examinarea riguroasă din partea Senatului universității respective. Criteriile de selecție a profesorilor universitari cer publicații relevante, ceea ce este corect, dar acestea se evaluează greșit, ceea ce este catastrofal în implicații. De aceea, în universități, numeroși impostori profesionali au devenit profesori. Fără valoare, aceștia reușesc să dribleze lumea din jur, în pofida mediocrei contribuții proprii.
Pe cale de consecință, nici o instituție a României actuale nu este scutită de confuzia devenită sistematică a valorilor. Odată compromise, doctoratele și profesurile universitare induc degradarea în toate direcțiile.
Așa cum nu se va putea ieși din actualul marasm al doctoratului fără a institui un nou titlu de doctor, nu se va putea ieși nici din trivializarea și degradarea titlului de profesor universitar fără a institui un nou astfel de titlu (vezi detaliat în Andrei Marga, Reforma modernă a educației, Tribuna, Cluj-Napoca, 2016). Maladia este atât de cuprinzătoare, încât nu va fi altă soluție.
Era o speranță că unele universități private vor aduce revirimentul, ca alternative la cele de stat, care se copiază una pe alta și nivelează învățământul prea jos. Eșecul este notoriu! La noi, universitățile private s-au mulțumit să le copieze și ele pe cele de stat. Oferta de profesori veritabili de pe piață fiind mică, multe s-au refugiat în comercialism.
Ca urmare a tuturor acestor situații, în România s-a extins un profesionalism îndoielnic. Este plin de economiști care știu indicatori, dar nu au idee despre legarea randamentului, organizării și echității, de ingineri care au opinii după ce s-au importat licențele, de juriști care nu înțeleg drepturile, de sociologi care fac sondaje electorale, dar nu spun în ce societate se trăiește, de istorici care ocolesc arhivele și falsifică datele, de filosofi care cunosc din avion temele de astăzi, de decidenți care nu pot încropi două pagini de proiecte, cineva trebuind să stea pe lângă ei. Nu cumva România actuală plătește – prin politica internă de abuzuri șmecherești și politica externă de excursii – costurile profesionalismului îndoielnic?
Au trădat, așadar, intelectualii de azi? Pentru a trăda trebuie să fi asumat ceva. În compunerea pe care am sugerat-o, intelectualitatea nu a ajuns, cum se observă ușor în jur, la a-și asuma răspunderile. Atâta cât este, ea s-a topit în confuzia organizată a valorilor din societate. S-a mers, adică, și mai departe, spre nimic.
Soluția? Pe planul pe care l-am discutat aici – o reformă competentă și adecvată a educației, capabilă să vindece inclusiv maladiile menționate! (Din volumul Andrei Marga, Universitatea responsabilă, în curs de pregătire pentru tipar)