Constantin Brâncuși spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă. Ca să cultivi un pogon sărac de Gorj cu porumb și dovleci îți trebuie vitejie, tenacitate și inteligență, pe care n-o găsești la Capșa și prin anticamerele demnitarilor capitalei române. Cu un pogon, țăranul hrănește familia, dacă nu ar fi birurile. Din pricina prolificității și a birurilor au împânzit Bucureștii pe care-l hrănesc cu cobilițele. Mai trimit și acasă pentru mălai și casă nouă. Am fost trimis și eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat ca om”. Reflecția este aforismul nr.117, din „Pravila lui C. Brâncuși”, întocmită de Petre Pandrea. Este, evident, o reflecție ce trimite la mai multe teme: starea României, morala rurală, soarta istorică a sătenilor din Gorj, propria evoluție.
Să rămânem acum la prima parte. Ea ne spune că persoane istețe („diștepte”) ocupă demnități și roluri influente și „produc” o marfă proastă, de cârpaci („camelotă”). Sunt persoane care nu trăiesc dedicarea ce creează „tenacitatea” și „vitejia”, ci întrețin un fel lunecos de a fi, la un nivel jos, de strecurare prin împrejurări. Constantin Brâncuși nu era nicidecum pesimist și nu împărtășea fatalismul istoric, dar faptul nu-l împiedica să fie lucid în privința stării din țară și să spună lucrurilor pe nume. Stau astăzi lucrurile altfel?
Între timp, au avut loc două schimbări.
„Diștepții” nu se mai recrutează dintre relativ puținii care făcuseră stagii în străinătate, ci dintre mulți care au trecut pe acolo. Și mai important, ei nu se mai selectează dintre fruntașii profesionali ai generațiilor, ci dintre cei care s-au pripășit cum s-a putut. În Franța, un sociolog era intrigat de faptul că, odată cu Sarkozy, s-a oprit tradiția ocupării pozițiilor înalte în stat cu absolvenți de vârf. La noi, dacă s-ar face statistica, să zicem a ultimei decade, ar fi decepționant. Nu doar sportul plagiatului i-a propulsat pe mulți, ci și examene chinuite, aranjamente în culise, absolviri mediocre, lucrări scrise în colectiv sau de alții, avansări proptite de părinți, rude sau nași, intervenții misterioase, atașarea la coterii, nimereala. Meritocrația ar fi sfidată, dacă s-ar face o cercetare pe întrebarea simplă: ce calibru au de fapt cei care ajung să decidă? Sociologul francez punea întrebarea pe malurile Senei. Ce va fi când se va constata statistic vasta confuzionare a valorilor de la noi, care face ca decidenți să se selecteze dintre absolvenții de mâna a doua, ba chiar și a șaptea, dacă nu mai rău?
A doua schimbare majoră constă în aceea că dedicarea, care mai era chestiune de etică, chiar de patriotism, nu se mai discută. Acum prevalează impresia că și în funcțiile publice ar fi valabil dictonul „fiecare face ce vrea, căci este liber”. Perceptibila neînțelegere a rolurilor publice duce vizibil la situații stranii. De pildă, tocmai în democrație se abuzează de procedura numirilor subiective în funcții, tipică regimurilor autoritare. Nu altcineva decât un ambasador a trebuit să atragă atenția celor care guvernează că ar fi cazul să aibă și un proiect câtuși de puțin coagulat pentru această țară. Nu mai stăruim asupra faptului că devin demnitari, cu o frecvență uimitoare, inși legați de forțe oculte. Nu este vorba aici de cei care asigură ordinea internă sau apărarea națională, ci de cei din educație, cercetare, administrația publică, justiție, cultură, care apar tot mai mult în statele de funcțiuni ale acelor forțe.
Constantin Brâncuși avea în vedere lucrul de mântuială și stilul lunecos ca prestații ale „diștepților”. Între timp, acestea au intrat în obișnuință, încât mulți nici nu le mai bagă în seamă, sau le iau ca blestem spunându-și că „așa este politica pe Dâmbovița, Someș, Bahlui sau Bega!”. Conectată prin multe fire cu camelota, a intrat pe scenă o altă consecință a „diștepților”: infantilizarea activităților.
Împrejurări recente au atras atenția din nou asupra infantilizării. Nu mai stăruim, de pildă, asupra faptului că la audieri în Parlament unii miniștri din guvernul actual mărturiseau că nu sunt pregătiți, căci „abia aseară am primit un telefon cu nominalizarea!”. Comic, dacă nu ar fi trist, mai nou s-a dezvăluit, de pildă, nominalizarea la telefon a demnitarilor în toată amploarea și grotescul ei. Cetățeni apelați, dar care nu au răspuns la telefon, nu au fost nominalizați, iar cel care a fost găsit, și-a plusat șansele. Se spune că uneori această căutare nici nu a mers mai departe de primul telefon care a spus da. Și mai grăitor, la un spectacol de teatru un vecin de cabină s-a revoltat aflând nominalizarea, aberantă, de altminteri, a cuiva ca ministru. A luat legătura pe loc, peste balustradă, cu politrucul aflat în cabina vecină, i-a șoptit un nume, iar în cincisprezece minute televiziunile anunțau deja nominalizarea altuia, de care cei care făceau numirea nu auziseră vreodată. Este aceasta procedura de selecție a demnitarilor într-un stat? Nu, este doar infantilism, ca să nu complicăm acum discuția cu interpretări mai largi.
Infantilismul apare ori de câte ori o activitate este redusă la joc, iar răspunderea este eludată. Să luăm câteva exemple.
A trebuit, de pildă, reorganizată industria în perspectiva competiției severe din economia de piață, dar s-a tratat ca un joc nevoia de a asigura ceva în locul ei și s-a procedat cum se știe când s-a recurs la simpla demantelare. Mai nou, când este redusă la simple combinații ale persoanelor și partidelor, democrația este asimilată păgubos unui joc și, desigur, trădată. Desconsiderarea sau necunoașterea valorilor fondatoare ale justiției – cum ar fi, de pildă, demnitatea umană sau legitimarea – sub pretextul prevalenței procedurilor, respectiv, a formalismului juridic, este un alt joc în chestiuni în care nu e de glumit. Confuzia ce constă în personalizarea excesivă a deciziilor în instituții ale democrației, precum partide, organizații, comisii, consilii, primării, și, invers, în dizolvarea răspunderii personale, în numele folosit impropriu al democratizării, în instituții care trebuie să dea performanțe economice și profesionale, de felul ministerelor, întreprinderilor, universităților, ține de infantilism. Când, în loc să se conceapă o politică externă matură, se face chibițare și propagandă pentru consumul naivilor, în vreme ce ordinea lumii se stabilește câteva etaje mai sus, este tot infantilism.
Șirul ilustrărilor poate fi prelungit. Fiecare exemplu probează că diagnoza infantilizării are de partea ei fapte de netăgăduit, iar toate la un loc că nu este vorba de ceva punctual, risipit în societate precum gripa pe vreme rea, ci de o maladie ce a cuprins instituții și decidenți.
Într-o carte în intenție monografică, Alexandra Viatteau (La societe infantile, Hora Decima, Paris, 2007) socotește “infantilizare” maladia ce rezidă în înlocuirea gândirii cu divertismentul (entertainement) și a conștiinței gravității problemelor cu jocul. Înlocuirea merge, desigur, la petreceri, pe stadion, în sala de spectacole. Ea are acoperire atunci când alte probleme (de concepere, de organizare, de producere, de raționalizare) sunt rezolvate. Înlocuirea este însă infantilizare atunci când este nevoie de respectarea vocilor persoanelor, de rigoare și de răspundere.
Ca ilustrări, autoarea aduce în discuție comportamente din jur. Pe de o parte, fiindcă este pluralism, se crede că adevărul și justețea opiniilor nu mai au importanță, încât ne putem lăsa în seama jocului forțelor aflate pe scenă. Pe de altă parte, întreg jocul (chiar interpretarea ca joc!) stă sub supravegherea paternalistă a celor care au ajuns la conducere. Se cultivă insistent, de pildă, ideea scăderii importanței principiilor în viață într-un context profund marcat de ideologii. Cetățenii, inevitabil diverși ca opinii, opțiuni, viziuni, sunt reduși astfel, tot mai mult, la indivizi ce se mișcă unii printre alții, aidoma atomilor într-o moleculă. Se cultivă sentimentul libertății nelimitate, într-o situație în care atitudinea și consecvența lor, chiar opinia lor, nu contează.
Alexandra Viatteau spune că în Franța are loc o “retragere progresivă a schemei istorice creștine a raportului dintre spiritul personal al omului și Dumnezeu”, care, atunci când a fost bine înțeles, a funcționat ca fundament al demnității umane, al umanismului, al libertății individuale, ca și al diversificării persoanelor sub aspectul convingerilor. Această retragere duce în mod periculos la un “profil intelectual și moral slăbit”, în condițiile în care câștigă teren vederi meschine ale “abandonării de sine și confortului, promotoare ale imaturității și îngustimii” (p.30-31). Însăși “civilizația europeană” pare a se despărți de acel fundament istoric în favoarea jocurilor ce discreditează rigoarea până la vulgaritate. Gravitatea inițială a umanismului pierde teren în fața “cheltuielilor ludice, destinate să amuze colectiv mulțimile împinse la infantilism”.
În sprijinul diagnozei “infantilizării”, autoarea amintește o seamă de premoniții. Jacques Maritain avertizase cu decenii în urmă asupra proliferării de “sclavi ce se socotesc fericiți”, în cadrul “civilizației de masă”. Anterior, Lev Tolstoi semnalase “tentația de a abdica de la autonomia personală adultă pentru a urma <tendința generală>”.
Alexandra Viatteau adaugă probe rezultate din observarea «jocurilor și competițiilor colective » și a « dependențelor » persoanei, mai nou de organizarea comunicării, care reduc individul la « eternul copil al statului și societății ». “Despuiat de forța spirituală, în conduita sa morală personală și socială, livrat asaltului instinctelor și impulsurilor oarbe, încurajat prin forme de manipulare ce atacă înseși fundamentele umanității sale, omul de astăzi riscă să regreseze și să facă să regreseze democrația în care el trăiește. Infantilizarea de masă este un fapt grav” (p.64). Autoarea îl invocă în sprijinul argumentării pe David Riessman (cu renumita sa analiză, La foule solitaire, Artaud, Paris, 1964), care a profilat “omul extradeterminat” – individul alcătuit din clișeele momentului, despuiat de interioritate, care depinde de impulsurile din afară. Ea observă că în societăți avansate de azi se constituie un “nou conformism”, în condițiile dificultăților individului de a gândi pe cont propriu, de a aduce la formulare propriile idei și afecte, de a vorbi articulat și de a se exprima pe sine.
Trăim, cum se observă din cele de mai sus, infantilizarea pe nivele. Ea constă în ceea ce face un individ sau altul, dar și în ceea ce face societatea ca ansamblu. Alexandra Viatteau invocă ambele nivele ca indicii ale “societatății infantile”.
Într-un punct important socotesc diagnoza totuși discutabilă. Nu este de ignorat faptul că în jur se petrec fenomene mai grave decât “infantilizarea”. De pildă, “animalizarea” sau satisfacția sadică de a-l vedea pe altul privat de drepturi, despuiat de demnitate, jupuit pur și simplu. Sau “dezumanizarea”, sau incapacitatea de a gândi în termeni de reciprocitate drepturile, libertățile, instituțiile, critica. Infantilizarea este însă fără îndoială preocupantă astăzi. În societăți cu democrații exersate, indivizii pot fi stimulați la manifestări infantile, dar instituțiile și demnitarii rămân, în mare, gravi. Reala competiție, reacția cetățenilor și, poate, tradiția și instinctul conservării îi fac gravi când este vorba de exercitarea puterii și de răspunderea pentru propășirea propriei națiuni. Puterea se poate pierde, câștiga, ea poate scădea, crește sau se poate transfera, dar, în democrații exersate, se vede mai rar deținător un responsabil al puterii care să se joace. Acela poate fi slab, fără viziune, poate greși, dar Caligula și Nero nu au în mod frecvent urmași!
Așa stând lucrurile, se poate spune că diagnoza “societății infantile” nu distinge între societăți cu comportamente infantile, dar cu instituții riguroase, și societăți în care infantilizarea a cuprins, în virtutea contraselecției, instituțiile înseși. Diagnoza rămâne, însă, o bună semnalare a faptului că în societățile actuale se petrece o degradare ce constă în reducerea gravității abordărilor în favoarea jocului.
Pe acest fundal lărgit al degradării, observația lui Constantin Brâncuși cu privire la camelotă bate mult mai departe decât se crede. Marele sculptor punea mediocritatea (rezultatelor și decidenților) din societate pe seama “diștepților” – inși cu o cultură aparentă, ajunși să hotărască pentru ceilalți, care profită de oportunități pentru a-și satisface interese meschine, în numele democrației prost înțelese. Cu imensa sa autoritate profesională și morală, exemplarul artist a revigorat distincția dintre “istețime” și “pricepere”, dintre “strecurare” și “realizare”, dintre “ajunși” și “personalități”. Constantin Brâncuși se cuvine ascultat. Autorul compoziției sculpturale Trecerea Mării Roșii se mai cuvine ascultat în privința unui alt adevăr apărat de el, care la noi convinge încă anevoios: “Cine nu luptă contra răului, s-a predat inamicului” (nr.119).