Educația și starea societății. Soluții în învățământ

Andrei Marga

(Conferință la Universitatea “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, 22 iulie 2019)

Salut organizarea unei dezbateri privind situația și perspectivele învățământului din România și felicit Universitatea „Constantin Brâncuși” pentru asumarea inițiativei unei reuniuni precum cea la care participăm. . Conform tuturor indicatorilor, situația educației în România actuală a ajuns atât de gravă încât numai capete bine profesionalizate în domeniu și vizionare o mai poate scoate la liman.

Evaluarea acestei situații nu are un început mai profund decât considerarea stării societății.

De la început trebuie remarcat că starea unei societăți nu este numai rezultatul educației. La ea concură mai mulți factori: moștenirea istorică, cultura, organizarea, criteriile de evaluare a oamenilor, valoarea decidenților.

Dar performanțele acelei societăți de la un moment dat depind de educație în așa măsură încât putem spune că educația se măsoară în fond prin aceste performanțe. Câte performanțe, atâta educație, se poate spune.

Nici nu există un criteriu mai profund de măsurare a valorii educației pe care o dă o societate decât capacitatea acesteia de a atinge anumite performanțe. Se poate vorbi de nivelul promovării de examene, de anvergura școlarizării, de efectivul de universități și de studenți, de publicațiile realizate, de mulți alți indicatori operaționali ai educației. Dar nici unul nu exprimă mai bine măsura în care s-a atins scopul educației precum capacitatea de performanță.

Așa stând lucrurile, să luăm în considerare trei procese pe care România, ca și alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană, le-a parcurs în ultimele decenii: privatizarea unităților economice, utilizarea fondurilor europene și folosirea cadrului globalizării. Nu ai cum să privești altfel aceste procese fără a le raporta la scopul pus în joc– propria dezvoltare a țării. Nu este realist să nu le compari cu ceea ce au realizat țări aflate într-o situație comparabilă, așa cum și în educație nu este evaluare mai bună a elevului sau studentului sau profesorului decât să observi ce poate face elevul, studentul, profesorul din alte sisteme de învățământ.

Să ne adresăm, pentru a avea tabloul situației, sursei de informații cea mai cuprinzătoare și adusă la zi. Aceasta este acum cartea lui Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă(Editura Academiei Române, București, 2019, 3 volume, 1018 pagini). Ce performanțe au realizat cetățenii României în fiecare dintre cele trei procese?

În România, privatizarea, ne spune autorul, după ce invocă date elocvente, „dacă nu a fost un eșec, în mod sigur a fost o nereușită”, cu excepția câtorva sectoare (p.657). Fondurile europene, constată Florin Georgescu pe date indiscutabile, au mers mai ales în finanțări de cheltuieli curente ale programelor, în salarii, în achiziții de bunuri și servicii, în condițiile „lipsei strategiei și coordonării din partea statului” (p.734), încât țara noastră poartă mai puțin decât alte țări europene urmele resurselor europene. România a înfruntat globalizarea cu o „mai slabă capacitate instituțională comparativ cu alte state foste socialiste” (p.781-782). Să detaliem.

2.

Privatizarea întreprinderilor publice a fost introdusă de Margaret Thatcher (1979) și Pinochet (1979). Economistul luat ca bază în multe țări, al trecerii de la socialism la capitalism, Janos Kornai (1990), spunea că scopul nu este schimbarea proprietății, ci plasarea acesteia la un proprietar mai bun.

Pentru a ține sub control pericolele – acțiunea speculanților, indisciplina financiară, netransparența – și a asigura valorificarea ridicată a activelor, ar fi fost nevoie de stat chibzuit și puternic. În România statul nu numai că s-a minimalizat, dar a devenit slab. FMI și BIRD au presat asupra privatizării, iar autoritățile s-au supus fără obiecții majore. Ca urmare, România a făcut greșeli în șir: a permis prețuri sub nivelul pieței la vânzarea de active; cei care au cumpărat activele au adus adesea echipamente necorespunzătoare, vechi, supraevaluate; ei au raportat pierderi, care au fost scoase tot din ceea ce aveau de plătit; ei au avut voie să facă orice cu ceea ce au cumpărat, încât multe unități privatizate au fost dezafectate. Oricum, România a privatizat 8200 de unități de stat în 26 de ani și a încasat 7, 1 miliarde de euro. Media pe societate comercială este mică – 592 mii euro pe unitate (p.602).

Banii rezultați de privatizare ar fi trebuit să meargă în investiții, crearea de locuri de muncă, mărirea competitivității economiei, sporirea veniturilor bugetare, creșterea PIB. În România s-a mers în alte direcții: finanțarea de cheltuieli bugetare și acoperirea de diferențe ale cursului valutar, finanțarea deficitelor bugetare, răscumpărarea titlurilor de stat, reducerea datoriei publice interne – iar 49% din sumă se află în sold la Trezoreria Statului.

Cum se stă, însă, cu producția realizată? Aceasta este mai mică în 2016 decât în 1989 la cele mai multe produse. Numai la zece categorii de produse – aspiratoare de praf, frigidere, anvelope, autoturisme, bere(+71%), cherestea (+44%), preparate din carne (+37%), carne (+14%), uleiuri comestibile (+13%), brânzeturi (+6%) – sunt creșteri ale producției, dar toate sunt produse cu grad mic de prelucrare. S-a prăbușit producția la produse cu grad mai ridicat de prelucrare: tractoare (este 1% față de 1989), locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), mașini de spălat (5%), țesături (7%), tricotaje (9%), îngrășăminte chimice (13%), fontă și oțel (22%).

A continuat și în 2016 dezindustrializarea țării. Agregat, producția industrială în 2016 era de 70% din nivelul anului 1989. Extracția este doar 40%, energia doar 50%, prelucrarea 80% din ceea ce era odinioară. S-a dublat importul de produse high tech, de la 6% din importul total la 12%, în 2016, în vreme ce exportul de produse cu grad tehnologic ridicat este de numai 8% din exporturile României. Doar în industria chimică au pierdut locurile de muncă 68% din personal.

S-au format firme private mai ales în comerțul cu amănuntul, comerț cu ridicate, transporturi de persoane, transporturi de mărfuri, construcții de clădiri, construcții speciale, restaurante – domenii cu valoare adăugată mică. A crescut exportul de fier vechi: în ultimii 20 de ani s-au exportat 35 milioane tone, la preț de 0,21 euro pe kg. – echivalentul unui tren cu lungime de 42000 km., mai mult decât circumferința Pământului.

Perspectiva nu este grozavă. În 2016 capitalul firmelor era de 87 miliarde euro, dar numai 32% este capital social (cel care exprimă contribuția inițială a acționarilor) și numai 17% sunt rezerve ale firmelor. Profitul nerepartizat este mare – ceea ce denotă ezitarea în a investi.

3.

Fondurile europene au fost concepute ca mijloace pentru a realiza „creșterea economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”. România a primit în 2007-2016 suma de 40,9 miliarde euro și a cotizat cu 13,8 miliarde euro, având deci un sold de 27,1 miliarde euro. Ce a făcut cu acești bani?

Politica de coeziune trebuia să ia 55% din fonduri. S-a optat pentru transport și mediu, programul privind creșterea competitivității beneficiind de doar 7% din fondurile nerambursabile. Dar la transporturi progresele au fost mici, ca urmare a slabei capacități instituționale din domeniu. La mediu se identifică greu unde au mers banii. POSDRU, cunoscutul program pe resurse umane, nu numai că nu a folosit fondurile alocate, dar nu a făcut mare lucru în formarea continuă, în crearea celei de „a doua șanse”, în trecerea de la învățământ la viața activă. Pe total, o absorbție necorespunzătoare și o utilizare inadecvată a fondurilor europene.

Cauzele au fost multiple. Statul nu s-a ocupat din timp de această absorbție și utilizare, s-a recurs la excesiva externalizare către firme, potențialii beneficiari au fost ținuți în neinformare, ghidurile au rămas exagerat de complicate. Fondurile europene s-au regăsit în România numai la nivelul de 52% în formarea de capital fix, ele mergând în alte direcții: cheltuieli curente ale programelor, salarii, achiziția de bunuri și servicii specifice. Interesant că achizițiile s-au făcut, cu 60-70% din fondurile utilizate cu aceste destinații, din țările Uniunii Europene care sunt contributoare nete la bugetul acesteia.

4.

Globalizarea a însemnat demontarea barierelor vamale și deschiderea țărilor pentru schimburi practic nelimitate de bunuri, servicii, persoane. Ea a prilejuit sporirea accesului cetățenilor la produse și servicii pe o suprafață fără precedent.

Fructificarea avantajelor globalizării depinde de fiecare țară – nici „guvernele invadante” și nici „guvernele debile” (Stiglitz) nu mai sunt soluții. Cum a acționat România în condițiile globalizării?

Un fapt spune aproape totul: ependența României de instituții financiare internaționale este mai mare decât a oricărei alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a apelat la acest instituții 22 de ani din cele trei decenii, Bulgaria 18 ani, Ungaria 11 ani, Polonia 7 ani, Slovacia 5 ani, Cehia 4 ani.

Nici una dintre aceste țări nu a rambursat datoria externă până în 1989, preferând retehnologizarea internă. România și-a lichidat datoriile externe și avea în caserie, în decembrie 1989, un plus de 1,8 miliarde de dolari americani.

Reformele care s-au operat după 1989 au restructurat economia în vederea înfruntării globalizării. Capitalul privat a preluat treptat conducerea în economie. În 2016 sectorul public mai deținea 12% din capital, acționarii români dețineau 46% din totalul capitalului privat. Societățile comerciale cu capital străin asigură 44 % din cifra de afaceri din România.

Competitivitatea firmelor autohtone este în suferință – contul lor curent și balanța comercială înregistrează deficite. Cum spunea un economist, România exportă mai ales ce produc firme cu capital străin.

Efectivul de salariați s-a redus în acest timp cu 45%. Cele mai multe ocupații din România presupun muncă slab calificată. Vârsta medie a pensionării este una dintre cele mai scăzute în Europa. România înregistrează cea mai amplă emigrație de cetățeni dintre țările globului în condiții de pace.

5.

Acestea sunt date precise, sigure, de neocolit. Nici privatizarea, nici accesarea și utilizarea fondurilor europene și nici abordarea globalizării nu au dat rezultatele dorite în România acestor decenii. Privatizarea este, dacă nu eșec, o nereușită, accesarea fondurilor europene este prea mică, iar utilizarea deturnată, abordarea globalizării este incoerentă. Cine este de vină?

Unii pun nereușitele în seama „clasei politice”. Cu siguranță că aceasta are probleme grave în România de ieri și de azi, mai cu seamă după părăsirea meritocrației și intervenția tot mai pe față a noii Securități în selecția de personal de decizie.

Alții merg mai în adâncime și acuză transformarea țării într-un protectorat sau o colonie. Se poate discuta, numai că toate înțelegerile, inclusiv cele oneroase, sunt semnate de reprezentanți români.

Unii merg și mai departe și acuză cultura moștenită. Numai că și alte țări au avut premise culturale poate inadecvate unei noi realități, dar au demarat energic.

Autorul cărții din care am citat consideră că miezul explicativ este slăbiciunea statului: statul român, din varii motive, nu a reușit coordonarea activităților și a favorizat pierderi de resurse pe scară mare.

Fiecare dintre aceste răspunsuri are partea sa de adevăr. Eu cred, însă, că trebuie mers mai în adâncime și spus lucrurilor pe nume: educația este forța care poate smulge o societate din performanțe slabe sau o poate lăsa acolo.

Altfel spus, nu cred că în chestiunea privatizării nu ar trebuie pusă în discuție pregătirea juriștilor, economiștilor, alături de cea a decidenților. În fapt, România a procedat la privatizare fără a avea o abordare proprie a economiei. La drept vorbind, nu prea o are nici acum.

Nu cred că în chestiunea accesului la fondurile europene și a utilizării lor nu ar trebui pusă în discuție calificarea și atitudinea diverșilor „specialiști” și „experți” – ingineri, profesori, manageri. În fapt, România nu și-a clarificat de la început ce vrea să facă cu fondurile europene. Nici acum nu este suficient de clar.

Nu cred că în chestiunea înfruntării globalizării nu ar trebui pusă în discuție prestația intelectualității pe scară largă – de la istorici și sociologi la jurnaliști. În fapt, România nu și-a lămurit chestiunea globalizării la timp. Nici acum nu și-o lămurește.

Însăși educația existentă a dat un examen la cele trei procese – un examen pe care, de fapt, nu l-a trecut sau l-a trecut la nivel jos.

În societate sunt de reașezat lucrurile în mod fundamental. Bunăoară oprind amestecul noii Securități în selecția decidenților, interzicând mandate repetate excesiv în același post, denunțând nepotismul, revenind la meritocrație, cultivând interesul public și dezbaterea publică a chestiunilor de interes general. La desemnarea miniștrilor ar fi cazul ca cei care o fac să se întrebe dacă un candidat a prezentat undeva în scris concepția sa, spre a putea fi examinată, și ar trebui să se evite situațiile jenante când cineva a devenit ministru meditând odrasle sau, altcineva, cărând valiza acestora la gară sau, alt caz, pur și simplu pentru că acel candidat s-a angajat să concedieze profesori incomozi.

Dar și educația, în mod exact învățământul, au de regândit totul: diviziunea specializărilor calitatea curriculumului, examenele, accesul la posturi didactice, alegerea responsabililor școlari și universitari, administrarea educației. Numai o nouă reformă, chibzuită și cuprinzătoare, mai poate smulge educația și învățământul din România din situația în care se află, care evident nu creează premise de performanțe, altele decât cele de până acum.

6.

Este de repus întrebarea: Ce creează educația? Creează, adică, educația inși care respectă valori sau indivizi oarecum profesionalizați, care nu se interesează decât de ei înșiși? Sau veleitari care se strecoară? Sau impostori care pot fi instrumentalizați? Sau forță de muncă ce se vinde, dar nu are decât interese pecuniare? Sau oameni care pot să se descurce? Sau persoane competente și responsabile, în stare să-și promoveze vederile? Sau personalități capabile să conceapă soluții de interes obștesc și să-și asume răspunderi în societate? Creează ea comunități profesionale ce pot susține economia, administrația, cultura unei țări sau această țară trebuie de fiecare dată să importe? Creează oameni care înțeleg lumea și propun dezvoltări sau simple clone și indivizi mimetici?

Ministerul educației a demontat, din 2001 încoace, idei valide din cauza nepriceperii și a unui populism ieftin, fără să mai coaguleze într-un sistem. Confuzia majoră a fost aceea de a socoti că reformele trebuie să fie pe placul cuiva anume. Schimbarea denumirilor, care s-a practicat atunci din lipsă de idei, nu este, totuși, reformă! Apoi, cu noi titulari, ministerul a îmbrățișat, superficial și fără să înțeleagă, un neoliberalism de cafenea și, treptat, o modernitate cognitivistă, nici unul nici alta înțelese la propriu, încât educația a fost adusă la cea mai gravă criză, parte a celei mai grave crize a statului român ( 2004 până astăzi).

7.

Slaba calificare izbește la tot pasul în Romania actuală. Repararea unui pod durează ani, se construiește mult, dar fără sistematizare, se irosește generos timp, nu se argumentează fără erori o sentință, se relatează rar evenimente fără măsluire, nu se poate scrie istoria contemporană a țării, se înțelege anevoie lumea din jur. Efectele sociale benefice ale exprimării intelectualității sunt reduse.

Statisticile publicate sunt însă mai concrete. România are acum cea mai mare emigrație dintr-o țară în timp de pace, iar peste 90.000 de copii au rămas acasă, cu părinții la lucru în afara țării.

A scăzut dramatic înscrierea la biblioteci. Dacă în 1990 erau înscriși 5,8 milioane de persoane, recordul înscrierilor s-a atins în 1998 – 2003, cu peste 6,1 milioane, pentru ca, ulterior, efectivul înscrișilor la biblioteci să se prăbușească.

Analize internaționale (Mathieu Duchatel, …, Le monde vue d’Asie, Philippe Picquier, Mas de Vert, 2013) spun că doar 19% dintre cetățenii României vorbesc o limbă străină (incluzându-i pe cei 7% dintre cetățeni, care aparțin minorităților etnice!). Spre comparație, vorbesc o limbă străină în China actuală 29% dintre cetățeni, în Austria 6o%, în Cipru 59,3, în Grecia 44,8, în Franța 35,9, în Polonia 39, în Cehia 34,6, în Bulgaria 30.

Generațiile mai noi încalcă frecvent regulile de gramatică. În plus, este excesivă prezența erorilor de logică (a sofismelor). Iar erorile de pragmatică covârșesc: se confundă fapte cu evaluări, la constatări se reacționează cu retorică, la întrebări cu amenințări.

În 2016, o firmă de referință (Mercedes-Benz) a arătat cu degetul spre “calitatea slabă a forței de muncă”. Comisia Europeană a remarcat în 2019 o “persistentă lipsă de competențe” în România.

În World University Ranking 2016 s-a vrut cuprinderea fiecărei țări cu câte o universitate. Dar și așa, nici una din România nu a urcat între primele 970 de universități după acest criteriu convenabil. După ce, în 2011, în clasamentul Shanghai, se ajunsese să se candideze pentru primele 500, acum nu se mai intră în discuție!

La Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro (2016) țara noastră a ajuns la cele mai slabe rezultate din ultimii cincizeci de ani. Sporturi întregi în care România conta în prim plan – handbal, volei, canotaj, gimnastică, box, lupte etc. – au pierdut.

În România de după 2004 s-a recurs la pretextul vârstei pentru a elimina incomozi din politică și a aduce tineri manevrabili, fie și nepregătiți, în locurile vacantate. Ce iese se poate vedea cu ochiul liber. Nu se înțelege ceea ce Marin Preda spunea cu o bună intuiție: tinerețea poate fi vanitate, dar nu este virtute. Sau, cum am spune mai direct: valoarea nu ține de vârstă, ci de talent, pregătire, devoțiune. În vreme ce alte țări își integrează valorile, România etalează o pasiune a excluderii lor. La o aniversare, actorul extraordinar care a fost Marin Moraru a spus: “nu îmi doresc nimic, nici măcar sănătate!”. Atât de mare îi era sațietatea!

Cum observau istorici americani (Tony Judt & Timothy Snyder, Thinking Twentieth Century, Vintage Books, London, 2013), istoriografia din România este vulnerabilă prin „combinația de formă nedemocratică cu conținut popular”. De aceea, scrierile profesionalizate, care dau tonul în privința istoriei de la Carpați, se scriu în altă parte.

Politica externă a României este acum, la o examinare serioasă, un catalog de locuri comune. Relațiile sunt bune, dar alte țări întrețin nu doar relații bune, ci și relații mutual fructuoase. Oscilația între servilism și iritare, turism și infatuare nu se poate numi politică externă. Erorile sunt neobișnuite. Un președinte francez a trebuit să le spună liderilor români, la un moment dat, că nu au folosit ocazia de a tăcea.

Atunci când se discută pregătirea individuală nu se fac distincții de simț comun: între amintire și înțelegerea de cunoștințe, apoi între înțelegere și abilitatea de a face ceva cu cunoștințele respective, în sfârșit, între abilitate, dorința de a face și a face efectiv. Ca urmare, o ideologie întreagă a suficienței de sine și a mulțumirii cu puțin ocupă prea multe capete.

Fenomenele care și-au făcut loc în educația din România sunt încă și mai grave. Nici acum nu se înțelege masteratul, dar foarte mulți, în diferite hrube, „masterează”. În orice țară care se respectă, masteratul este cel mai exigent nivel de pregătire. La noi, este facil. Doctoratele s-au compromis durabil – prin expansiunea plagiatului, conducători fără valoare, proasta reglementare legală. Nivelul profesurilor universitare a coborât și s-a compromis, de asemenea, ca urmare a criteriilor eronate și a „concursurilor” superficiale. Ca efect al selecției, cei mai mulți directori și rectori, inclusiv la marile universități, nu au minimă cultură instituțională și sunt aidoma unor parohi. Prezența serviciilor secrete în învățământul superior a atins o amploare fără precedent. Corupția (nepotism, comercializare de posturi etc.) este mai mare ca oricând. Îngrijorările lui Spiru Haret privind „originalitatea” păguboasă a selectării profesorilor au fost mult întrecute!

Orice“tăietură” am face în fluxul știrilor, ea sugerează nefuncționarea, nepriceperea, lipsa de cultură. S-a discutat mult despre plagiat – care este mai extins decât se acceptă. Pe de altă parte, în orice altă țară plagiatul atrăgea ieșirea celui care l-a comis din viața publică, dar la noi nu este nici un efect, afară pe pierderea doctoratului – dacă cumva aceasta se petrece. În plus, mai nou se scriu cărțile unor persoane de alții – ca și cum aceasta nu ar fi ceva mai penalizabil decât plagiatul.

Toate acestea nu sunt străine de educație. La crizele educației europene, la noi se adaugă criza capacității administrative. De ani buni, nu mai urcă pe scena răspunderilor pentru educație oameni în stare să conceapă educația ca întreg. Ajung la decizii persoane care nu au publicat nici măcar cinci pagini cu vederile lor. Alții au ajuns conjunctural în funcție, încât străinii întreabă uimiți: „la voi cum se ajunge demnitar al statului?”. Mai nou, multe universități se întrec să flateze generali ai noii Securități, care se ocupă nu de siguranța cetățenilor, ci cu stabilirea de vătafi!

În 2001 am avertizat că desfigurarea curriculumului național va duce la criză. Iar criza este continuă din 2002 încoace. Am avertizat în 2005 că programele PISA și Bologna sunt greșit aplicate în România. Consecințele erorilor se văd. Am avertizat că legea educației din 2011 va duce pe o direcție greșită educația. Rezultatele se văd la tot pasul. Am avertizat că amestecul serviciilor secrete duce educația înapoi. Efectele sunt tot mai clare.

8.

Ce-i de făcut în educație? Nu banii lipsesc în primul rând în România actuală, cum sună un refren care împiedică schimbările. În România actuală lipsesc înainte de orice ideile noi și soluțiile competente în organizare, care să ducă înainte.

Așa-zise proiecte, precum “România educată,” sunt nu doar ofensatoare pentru bunul simț (cine educă pe cine?), dar, fiind incapabile să aducă ceva nou, pastișează idei consumate din lada de resturi a trecutului. În rest, se face tapaj de mărunțișuri, care nu țin de necesara reformă ce ar trebui gândită. Simpla echipare electronică, oricât de importantă ar fi, nu este în nici un caz reformă.

Ce-i de făcut efectiv? Mă opresc doar la un prim pachet de măsuri – la măsuri de urgență – și le listez după cum urmează:

a) Instituționalizarea unui cadru școlar pentru uriașul efectiv de copii lipsiți de grija unei familii (neexistând familii sau fiind familii cu situație precară ori plecate la muncă);

b) Angajarea unei reforme chibzuite, care începe nu cu evaluarea, cum vrea greșit proiectul amintit, nici cu mărunțișuri, cum vrea o altă abordare săracă în idei, ci cu construcția curriculumului. Nu poate fi reformă fără proiect și, poate, proiecte multiple, dar nici un proiect fără viziune și fără competența domeniului educației nu are cum să reușească. Conform tuturor indicatorilor, situația educației în România actuală a ajuns atât de gravă încât numai un cap bine profesionalizat și vizionar o mai poate scoate la liman;

c) Restabilirea curriculumului modern elaborat în anii reformei din România și actualizarea lui;

d) Acordarea autonomiei funcționale liceelor și școlilor, inclusiv în angajarea de personal didactic;

e) Reluarea pregătirii institutorilor la nivel de facultăți;

f) Reorganizarea rețelei bibliotecilor și a accesului la informație și cultură în localități;

g) Refacerea listei de specializări din licee, școli și facultăți și reprofilarea acestora;

h) Circumscrierea legală a autonomiei profesorului pe bază profesională;

i) Instituirea unui titlu de doctor mai înalt pentru a restabili calitatea și a asana pregătirea zis „doctorală” din zilele noastre;

j) Instituirea unui titlu superior de profesor universitar pentru a se ieși din ocuparea fără merite și din nivelul jos al majorității profesurilor;

k) Reglementarea legală a compunerii catedrelor, încât să se pună capăt nepotismului, fără precedent în istorie, la care s-a ajuns;

l) Încurajarea creației și pluralismului vederilor prin renunțarea la formula actuală de alegere a rectorilor și de compunere a rectoratelor și decanatelor, care a făcut din departamente, facultăți și universități parohii stagnante, în care “aranjamentul bate regulamentul”, iar performanțele sunt reduse;

m) Reglementarea meritocratică a concursurilor pentru posturi în educație, care să le redeschidă valorilor profesionale reale;

n) Extinderea la universități a interdicției de angajare a celor care lucrează cu servicii secrete, încât să se pună capăt situației în care sunt malformate din capul locului, prin intervenții oculte, ierarhii profesionale și activități de interes public;

o) Înființarea a două universități experimentale, pentru “a provoca” la schimbare sistemul și a concepe schimbări pe scară cuprinzătoare. Atașez în acest sens proiectul Universității postBologna, pe care l-am prezentat și în alte țări. România trebuie să-și reorganizeze universitățile și sistemul universitar plecând de la rămânerile ei considerabile în urmă tehnologic, științific, instituțional și cultural și de la nevoile unei relansări energice pe ruta rapidei dezvoltări.

Multe dintre soluții au antecedente în practica altor țări sau în România. Unele pot să pară dificile sau nepopulare. Ele nu vor putea fi însă ocolite, dacă se vrea ieșirea din marasmul actual. La un moment dat, cineva va trebui să le aplice. Altfel, riscul este o împotmolire într-un balast și mai greu de schimbat.

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a>