În 1993, The American Academy of Arts and Sciences a organizat la Cambridge (Massachussetts) o reuniune pentru a examina ceea ce se petrecea în Europa. Un grup de zece specialiști am fost invitați pentru elucidarea conceptuală a direcției în care continentul se îndreaptă. În esență, era de dat răspuns la întrebarea dacă continentul, având deja realizări certe sub aspectul pacificării și dezvoltării, și-a găsit acea formulă democratică care să prilejuiască manifestarea personalităților și creativitatea. Dezbaterile au fost reunite în două volume ale revistei Daedalus, aflate la dispoziție.
Atunci, influentul profesor de istorie europeană de la New York University, Tony Judt, a făcut multe observații, între care și una asupra României. În opinia sa, aici deciziile se iau “de sus”, fără grija procedurilor, iar “jos”, lipsind informația, cetățenii acceptă și se mobilizează în consecință. Ca urmare, prea târziu se ajunge la chibzuință și la adevăr. În acest fel, schimbările societății se amână, pentru ca între timp să se plătească costurile erorii – ca imagine, dacă nu chiar financiar și material.
Am adus atunci contraexemple la observația lui Tony Judt. În definitiv, au fost și mișcări plecate de “jos”, chiar dacă “de sus” au rămas călăuzite discutabil spre soluții democratice și viabile. Am privit observația aceea ca pe o speculație grăbită și, în continuare, nu i-am mai dat importanță. Mi-au adus-o însă în minte două evenimente recente.
Ineresat în continuare de evoluția Europei actuale, am revenit la scrierile exigentului profesor, din nefericire dispărut prematur dintre noi. Am putut constata că acesta și-a prezentase ideea și în alte locuri (vezi Tony Judt with Timothy Snyder, Thinking the Twentieh Century, Vintage Books, London, 2013). El socotește România printre „țări în mod aparte vulnerabile la mișcări și organizații ce combină forme nedemocratice cu conținut popular” (p. 265).
Pe de altă parte, văzând cum au abordat autoritățile noastre cazul refugiaților și cu ce informații a fost alimentată populația, mi-am dat seama că Tony Judt a avut dreptate. El a greșit, desigur, generalizând, dar în acest caz nu-l poți contrazice. Spus simplu, derutate de vehemența unor voci, care improvizează, au luat o decizie eronată în problema imigranților. Ca urmare, România s-a plasat inutil într-un grup marginal al țărilor Europei. Pe de altă parte, informațiile transmise populației au fost atât de lacunare, încât mulți concetățeni vor trebui să constate, cu amărăciune, că realitățile sunt altele decât cele care le-au fost vândute. Să detaliem.
Imigrația în Europa este o realitate deja de mulți ani. Practic, continuu au venit oameni din varii țări – din rațiuni economice, umanitare, politice sau alte rațiuni. S-ar putea ca procesul să continue, amplificat chiar. O migrație dinpre Est spre Vest și Sud spre Nord este de mult constatată și înaintează, deocamdată. Ceea ce este nou cu valul de imigranți din ultimele săptămâni, pătruns mai ales prin Grecia și Italia, este dramatismul, forțarea frontierelor Schengen, mediatizarea și probabilitatea, deloc neglijabilă, ca valul să cuprindă teroriști. Nu există încă o analiză demnă de încredere a compoziției sociale și profesionale a acestui val, decât poate la serviciile de informații occidentale, încât se pot presupune multe.
În această situație, Consiliul European a decis, în luna mai 2015, absorbția pentru verificări, în vederea calificării pentru azil, a patruzeci de mii de persoane și a adoptat un algoritm cu aprobarea tuturor statelor membre. România a acceptat algoritmul și alocarea a ceva sub o mie opt sute de imigranți pentru verificare. Rău sfătuite, autoritățile române s-au apucat să declare cifra respectivă ca plafon. Când Uniunea Europeană a recalculat valul și și-a asumat peste o sută cincizeci de mii de imigranți, s-a cerut, pe baza algoritmului deja stabilit, ca România să preia peste 6.000. Autoritățile noastre au fost prinse astfel pe picior greșit. După ce au acceptat algoritmul, ele resping manifest, pînă în clipa de față, noua cifră ce rezultă din aplicarea lui!
Nu discutăm evidenta lipsa de logică, ce constă în aceea că nu poți, dacă rămâi coerent și respectabil, să accepți un algoritm și să-i tăgăduiești rezultatul. Faptul cel mai strident este însă acela că autoritățile s-au fixat până astăzi pe cifra inițială, în situația în care nici un azilant nu a cerut să fie admis în România. Este un fel de agitație stearpă de felul „să înnotăm vitejește, pe uscat!“ sau “să combatem necruțător inamicul, care nu există”. În definitiv, se putea spune simplu, “vom prelua atâția câți vom putea, căci esențial este să fim solidari cu oameni aflați în necazuri!”, dând astfel ceea ce se cuvine solidarității și rațiunilor umanitare. Era bine ca România să se prezinte ca țară ce se îngrijește de proprii cetățeni și are sensibilitate pentru suferința oricărui om. Era bine ca ea să se alăture țărilor ce procedează astfel. Din contră, responsabilii au optat pentru afirmarea bățoasă și fără efecte practice a plafonării. Declarată cu o îndărătnicie demnă de o cauză mai bună, opțiunea plafonării a plasat România în grupul marginal compus din Letonia, Slovacia, Cehia, nutrit de considerente cu care țara noastră nu are de a face.
Opțiunea rigidă și cam suprarealistă s-a reafirmat tocmai în vreme ce s-au petrecut cel puțin patru lucruri. Ungaria, excedată de presiunea la frontiere, a rămas solidară cu Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda și celelalte. Parlamentul European a votat rezoluția Comisiei Europene de aplicare a algoritmului pe o cifră globală mai mare, la care autoritățile noastre s-au opus. Înșiși parlamentarii europeni din România au votat exact ceea ce autoritățile de la București respinseseră. Iar Letonia și-a schimbat poziția și a părăsit rapid grupul.
În acest fel, România s-a plasat, din simplă nechibzuință, exact în tabăra care pierde. Uneori pierzi în viață căci alții sunt mai tari în feluri diferite (ca forță, influență, abilități), dar aici este vorba de o pierdere de justețe, care este cu totul altceva. Căci în discuția de până acum despre emigranți, Uniunea Europeană a angajat argumentul aplicării reglementărilor internaționale privind refugiul și, desigur, considerentele unor economii naționale care nu refuză un influx demografic. Nu mai insist aici asupra caracterului grotesc al “argumentelor” aruncate pe piața informațiilor de la noi și al falsității lor. Faptele analizate până acum atestă, oricum, că unii imigranți sunt, de fapt, creștini, că vin din sisteme de educație ce nu sunt deteriorate, că ei sunt bine calificați, că nivelul lor de trai de acasă este peste cel din România și că discuția este alta decât despre emigrație în general.
Iar această eroare de decizie are complementul în lipsa de informare în care a fost ținută populația. Nu s-a comunicat că România a acceptat algoritmul deja în mai 2015. Nu s-a explicat nici astăzi că cifra de emigranți pusă în jos de Comisia Europeană se referă la admiterea pentru verificare, nu la stabilirea în țara respectivă (căci, după calificarea pentru azil, persoana este cea care decide în ce țară vrea să trăiască). Nu s-a spus că este vorba de acorduri internaționale cu privire la refugiați și că unele țări europene le au în vedere. Nu s-a spus că în joc este de fapt solidaritatea cu oameni ajunși în dificultate. Nu s-a lămurit că de fapt Uniunea European finanțează acțiuni de preluare a imigranților. Din pacate, se aruncă în joc informații parțiale și alarmiste – că “vin musulmanii”, că “se pun garduri”, că se reinstituie controale și “clachează Schengen-ul”, că „ne ocupă alții” – ce manipulează ușor oamenii în contextul sensibilităților actuale și îndepărtează de fondul chestiunii.
Cu siguranță că ridicarea de ziduri și garduri nu este o soluție și nu cadrează cu abordările europene recente, dar chestiunea examinării persoanelor care intră în spațiul Schengen nu trebuie bagatelizată. Oricum am privi lucrurile, ceea ce s-a făcut până la această oră este conform prevederilor Schengen pentru situații de urgență. Celor care își freacă mâinile cu o satisfacție abia disimulată ar trebui să li se explice de către responsabili că nu este deloc un pas înainte clacarea sistemului. Ținta rezonabilă pentru România nu este să vadă Schengen-ul prăbușit, ci să intre în sistem. Spus direct, sistemul Schengen ar avea indicii sigure de prăbușire dacă s-ar introduce vizele. Cel puțin până în acest moment, har Domnului, nimeni nu a cerut-o. Iar controalele la frontieră nu sunt excluse nicidecum de reglementările în vigoare.
Se poate sesiza că mereu apar pentru România cercuri vicioase – de data aceasta, cum se vede pe cazul pe care îl discutăm, între erori de decizie și lipsa informațiilor pentru cetățeni. Opinia mea este că cercuri vicioase apar totdeauna și vor fi inevitabile în țări care, fie și ca membri ai uniunilor de state, nu-și iau suficient soarta în propriile mâini, iar când o fac, mâinile sunt nu tocmai pricepute. Cum s-a văzut, autoritățile decid eronat, punând în paranteză cadrul democrației, țara este plasată la marginea Europei, iar populația, fiind lacunar informată, reacționează la o cooperare de care, altfel, are nevoie.
Unde e soluția la astfel de cercuri vicioase? Rămânând în teritoriul democrației, este de spus răspicat că, în orice situație, obligația autorităților este, înainte de orice, de a decide prin proceduri democratice și de a informa cu acuratețe populația, care să-și poată forma opinia în libertate. Va trebui luat în seamă faptul că paradigma, instalată pe nesimțite de ani buni la Carpați și concentrată în sintagme precum: “eu îmi doresc…”, “eu decid…”, “eu reprezint…” – care, la drept vorbind, nici nu au de a face cu democrația și nu se invocă în nici o țară civilizată – este din capul locului contraproductivă. Democrația presupune consultarea și informarea și nu are cum să funcționeze fără ele. Mă tem, însă, că nici autoritățile nu știu decât mereu a doua zi despre ce este vorba. Aceasta este însă o altă chestiune, cu siguranță cea mai gravă, care se exprimă în întrebarea: care este în fapt priceperea celor care pregătesc deciziile?.
Desigur, în săptămînile ce vin vor fi ocazii de a corecta eroarea, mai ales că țările europene de referință și Comisia Europeană perseverează. Totul va trece, ca atâtea alte lucruri. Rămâne însă spre reflecție, și nu numai, o chestiune principială. Nu aceea că autoritățile fac greșeli, ca oricine pe pământ, ci că nu se fac greșeli care plasează în afara umanității raporturilor dintre oameni. Astfel de greșeli pot suscita – și vor suscita în timp – întrebări grave: cum se tratează alți oameni, în alte situații, dacă situația emigranților a fost tratată cum se știe? care este profunzimea afilierii creștine? care este seriozitatea angajamentului democratic? cum se adoptă deciziile? cum se gândește, de fapt?.
Din păcate, în România actuală se înțeleg, anevoios trei adevăruri simple. Primul este acela că multe sunt relative în viață și în istorie, dar respectul demnității oricărui om – câtă vreme nu a comis fapte ce ultragiază buna conviețuire – nu este relativizabil. Al doilea este acela că, în evoluția unei societăți, unele sunt mijloacele despărțirii ei de trecut, dar cu totul alte mijloace, inclusiv culturale și atitudinale, sunt necesare, dacă se vrea organizarea unui viitor diferit. La noi s-a cam rămas la primele mijloace, ale demolării casei, fără a se sesiza că este de mult ora construirii casei noi. Al treilea este acela că dezvoltarea, de care și România are nevoie, nu se va atinge trecând în plan secund democrația și informarea cetățenilor. Dezvoltarea este tangibilă doar cu cetățeni care sunt chemați să-și spună continuu opinia, după ce li s-au furnizat informații nedistorsionate.
Firește, Tony Judt nu avea dreptate când s-a fixat îndeosebi asupra țării noastre ca exemplu al joncțiunii dintre erori de decizie și lipsa de informare a cetățenilor, căci pot fi invocate și cazuri din multe alte țări. Dar faptul că și alții fac erori nu este, firește, o justificare a propriilor erori. Va trebui învățat – ce altceva acum? – din exemplul trist al abordarii imigranților, care nici măcar nu au venit pînă acum. Un exemplu de erori de decizie în consecința ocolirii democrației și, în același timp, de neinformare a cetățenilor, care se susțin una pe alta, spre paguba acestei țări. (Din volumul Andrei Marga, Societatea nesigură, în curs de pregătire)