Desigur, oricine are dreptul să adere la o filosofie sau alta. Când însă persoana care și-a ales o filosofie îi atacă pe cei care nu o împărtășesc, suntem datori să vedem despre ce este vorba. Este cazul lui George Soros. Miliardarul a publicat de curând un articol, în Project Syndicate (1 ianuarie 2017), în care își propune să apere “societatea deschisă” atacându-i pe mulți – de la Donald Trump, Vladimir Putin, diverși lideri europeni, la numeroși fără nume. George Soros invocă de la început ascendența sa în filosofia lui Karl Popper și face distincții cu pretenții.
Cei vizați nominal – președintele ales al SUA și președintele Rusiei – nu au ocolit prilejul de a respinge sorosismul, deja cu ani în urmă, și, probabil, vor reacționa, într-un fel sau altul și acum. Cât despre ascendența într-o filosofie, nimeni nu este împiedicat să o revendice cum poate.
Distincțiile lui George Soros sunt însă îndoielnice, iar asumpția după care optica sa constituie singura apărare a societății deschise este fără acoperire. Din acestea pleacă și erorile sale, între timp răspândite sub numele de sorosism în diferite țări, pe care mulți le-au semnalat. De aici izvorăsc evaluările greșite ale lui George Soros.
Să ne oprim mai întâi asupra distincției hotărâtoare. „Am împărțit regimurile – scrie George Soros în articolul menționat – în două categorii: cele în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie <societate deschisă> și pe cea de a doua <societate închisă>”. Nu este cazul să examinăm aici ce a scris Karl Popper. Este de observat, însă, că „lideri care își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese” sunt și în prima clasă de regimuri, pe care George Soros le numește „deschise” și le agrează, nu numai în cele din a doua clasă, pe care le incriminează.
George Soros însuși este forțat de realități să admită că democrația actuală are nu numai atuuri, ci și neajunsuri. El le pune cu simplism în seama faptului că anumiți „lideri aleși nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor”. George Soros nu ia în seamă faptul că asemenea lideri s-au repetat de multe ori, în societăți de orice fel, închise sau deschise. Este, așadar, de neocolit observația că însăși democrația, așa cum o înțelege George Soros, are probleme și că democrația nu se lasă redusă la accepțiunea pe care el o îmbrățișează. De aceea, cine nu este de acord cu democrația pe care și-o imaginează George Soros și pe care cei aleși o trădează, nu înseamnă nicidecum că este adversarul democrației și al „societății deschise”, cum pretinde acesta fără vreun suport.
A apăra ceea ce tradiția culturală a numit societatea deschisă este mai mult decât datoria oricărui om rațional. O societate deschisă este condiție a vieții demne de om. Nu există însă nici un monopol al vreunei filosofii sau optici asupra societății deschise. Un astfel de monopol ar contrazice, de altfel, „deschiderea” însăși. Termenul este de fapt al lui Henri Bergson. Dar, chiar luându-l în accepția popperiană, „societatea deschisă” nu este apărată doar de Karl Popper și de optici de genul celei create de George Soros.
Optica ce pretinde astăzi monopolul „societății deschise” – sorosismul, așadar – nu ia în seamă faptul că „societatea deschisă”, în virtutea unei istorii ce trebuie încă lămurită, a devenit, la rândul ei, opacă la diversitatea abordărilor. Se observă bine și la noi, și astăzi, că sorosismul își asumă că doar unii sunt cetățeni demni să fie ascultați. Exponenții săi îi acceptă doar pe cei care le împărtășesc chestionabilele lor distincții. Sorosismul este acea optică asupra societății care își închipuie că istoria s-a sfârșit și că anumiți inși dețin adevărul, orice ar spune ceilalți și oricare ar fi relația cu realitatea. În asemenea întruchipări, sorosismul subminează vizibil pluralismul și, cu aceasta, democrația. Observăm și pe melagurile noastre inși care socotesc justiție numai ceea ce generează organizările judiciare conduse de ei, sau acceptă că democrația a triumfat doar atunci când câștigă asociații lor, sau speră să facă carieră reprezentând o optică din afară, sau toate la un loc. Adepții sorosismului depreciază alte abordări după o funestă „corectitudine politică (political corectness)”, ce se deosebește de cea de odinioară doar după culoare. Norocul este că, măcar din când în când, procesele electorale reafirmă pluralismul, cum s-a văzut nu demult în SUA și, la alte proporții, la noi, și, cu aceasta, normalitatea vieții.
Nu stăruim asupra erorilor de evaluare istorică ale lui George Soros, ele fiind la fiecare pas izbitoare. De pildă, la un moment dat, acesta scrie că „ascensiunea mișcărilor anti-UE au împiedicat și mai mult funcționarea instituțiilor UE. Aceste forțe ale dezintegrării au primit un avânt mare în 2016, de la Brexit, de la alegerea lui Donald Trump și, apoi, de la respingerea prin referendum a reformelor constituționale din Italia”. De ajuns să punem doar o întrebare: nu cumva George Soros, tributar unor distincții îndoielnice, încurcă efectele și cauzele? În fapt, dacă cineva rămâne onest, atunci nu poate să nu spună, împreună cu cei mai calificați analiști și cu milioanele de cetățeni care votează, că soluțiile nepregătite, stagnarea birocratică și lipsa de orizont a autorităților Uniunii Europene au alimentat aceste mișcări, înainte de orice altceva.
Dacă George Soros pune pe umerii filosofiei lui Karl Popper originea vederilor sale, atunci trebuie spus că celebrul filosof a gândit, într-adevăr, o filosofie care să împiedice autoritarismul și dictaturile. El a apărat „societatea deschisă”, iar acesta este un merit istoric. Karl Popper nu a dat însă mijloacele pentru a apăra „deschiderea” acestei societăți de orice demon ce poate apărea, inclusiv din sânul ei. El a oferit mijloacele intelectuale ale demantelării autoritarismului, dar nu a dat și mijloacele apărării „deschiderii”. Chiar cei care au conceput tranzițiile de la autoritarism la democrație (O’Donnell, Schmitter) au arătat din timp că cine folosește mijloacele demantelării autoritarismului pentru a democratiza ajunge să împiedice tocmai democratizarea. De aceea, dacă este vorba de replici filosofice, atunci este de amintit că Adorno, poate într-o argumentație prea complicată, a avut dreptate când i-a obiectat lui Karl Popper că din „libertatea pe care și-o ia de a alege sistemul de coordonate, se ajunge la falsificarea obiectului”, căci despre ceea ce trăiește fiecare cetățean al unui stat modern se poate spune incomparabil mai mult decât permite acel sistem. Altfel spus, de dragul unor distincții discutabile, Karl Popper nu mai atinge ținta apărării necondiționate a „deschiderii” societății. În orice caz, George Soros supralicită filosofia lui Karl Popper dincolo de sensul acesteia și face eroarea de a o socoti soluție pentru orice.
<a href=” HYPERLINK „http://www.andreimarga.eu” \t „_blank” http://www.andreimarga.eu”>Andrei Marga</a>
Cu mult înainte ca Donald Trump să fie ales președinte le-am trimis prietenilor o felicitare de sărbători în care le spuneam: ”Vremurile acestea sunt altfel. Vă doresc tot binele într-o lume agitată”. Acum vreau să transmit acest mesaj întregii lumi. Dar înainte de a o face trebuie să vă spun cine sunt și ce valori susțin”, a scris George Soros pentru HYPERLINK „https://www.project-syndicate.org/onpoint/open-society-needs-defending-by-george-soros-2016-12” \t „_blank” Project Syndicate.
”Sunt un evreu ungur în vârstă de 86 de ani și am devenit cetățean american după Al Doilea Război Mondial. Am învățat de mic cât de important este ce regim preia puterea într-o țară. Experiența care m-a format a fost ocuparea Ungariei de către Hitler, în 1944. Probabil că aș fi pierit dacă tatăl meu nu ar fi observat gravitatea situației. A făcut rost de identități false pentru familia lui și pentru mulți alți evrei; mulți au scăpat cu viața cu ajutorul lui.
În 1947 am fugit din Ungaria comunistă în Marea Britanie. Când eram student la London School of Economics am fost influențat de filozoful Karl Popper și mi-am format propria filozofie, bazată pe doi stâlpi – nedesăvârșirea omului și reflexivitate. Am împărțit regimurile în două categorii: cele în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie ”societate deschisă” și pe cea de a doua ”societate închisă”.
Cred că acum trecem prin momente istorice dureroase. Societățile deschise sunt în criză, în timp ce diversele forme de societăți închise – de la dictaturi fasciste la state mafiote – sunt în ascensiune. Cum s-a putut întâmpla asta? Singura explicație pe care o găsesc este că liderii aleși nu au reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor electoratului lor, iar acest eșec a făcut ca electoratul să fie dezamăgit de democrație și capitalism. Mulți oameni au simițit că elitele le-au furat democrația.
După prăbușirea URSS, SUA au rămas singura mare putere, dedicată democrației și pieței libere. Principala evoluție în anii care au urmat a fost globalizarea piețelor financiare, susținută de cei care spuneau că globalizarea va spori bogăția generală. Până la urmă, dacă câștigătorii îi compensează pe cei care au pierdut, aceștia ar putea fi mulțumiți.
Această idee a fost eronată, pentru că nu a ținut cont de faptul că rareori sau niciodată câștigatorii se gândesc la cei care au pierdut. Însă potențialii câștigători au investit mulți bani în promovarea acestei idei, care în cele din urmă a învins. A fost o victorie a liberei inițiative dereglementate, a ”fundamentaliștilor pieței”, cum îi numesc eu. Deoarece capitalul financiar este un ingredinet indispensabil pentru dezvoltarea economică și pentru că doar câteva țări din lumea dezvoltată pot genera ele singure suficient capital, globalizarea s-a extins ca un incendiu. Capitalul financiar a putut circula și a putut evita taxele și reglementările.
Globalizarea a avut ample consecințe economice și politice. A adus convergență între țările bogate și cele sărace, însă a dus la inegalitate atât în țările bogate, cât și în cele sărace. În țările bogate, marile beneficii au fost acumulate de doar 1% din populație. Lipsa politicilor redistributive este principala sursă a dezamăgirii pe care o exploatează dușmanii democrației. Însă sunt și alți factori care au contribuit la asta, în special în Europa.
Am fost un susținător al Uniunii Europene încă de la începuturi. O vedeam ca pe materializarea ideii de societate deschisă: o asociere a statelor democratice care vor să sacrifice o parte din suverantitate spre binele comun. A început ca un experiment curajos a ceea ce Popper numea ”inginerie socială pas cu pas”. Liderii au stabilit obiective tangibile, au stabilit termene și au mobilizat voința politică pentru atingerea lor, știind că fiecare pas înainte va cere un alt pas inainte. Așa s-a ajuns ca Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului să devină UE de azi.
Însă ceva s-a întâmplat. După criza din 2008, asocierea voluntară a statelor s-a transformat într-o relație între creditori și debitori, unde cei din urma nu au reușit să-și îndeplinească obligațiile, iar creditorii au stabilit condiții cărora îndatorații au fost obligați să li se supună. Această relație nu este nici voluntară și nici una egală.
Germania a devenit hegemonul economic al Europei, dar nu a reușit să-și îndeplinească obligațiile la care sunt supuși de regulă hegemonii – să privească dincolo de interesele individuale înguste, către intersele oamenilor care depind de puterea hegemonică. Să comparăm comportamentul SUA după Al Doilea Război Mondial și cel al Germaniei după 2008: SUA au lansat planul Marshall, care a dus la dezvoltarea UE; Germania a impus un program de austeritate care a servit doar interesele sale înguste.
Înainte de reunificare, Germania era principalul motor al integrării europene: dorea mereu să facă ceva în plus pentru a-i convinge pe cei care se opuneau integrării. Va amintiți de contribuția Germaniei pentru a o convinge pe Margareth Thatcher să respecte principiile bugetare ale UE?
Însă reunificarea Germaniei pe principiul 1:1 s-a dovedit foarte costisitoare. Când banca Lehman Brothers a dat faliment, Germania nu s-a simtit suficient de bogată pentru a iniția noi programe. Când miniștrii de Finanțe ai UE au spus că nicio altă instituție financiară sistemica nu mai trebuie lăsată să se prăbușească, Angela Merkel, atentă la dorința propriului electorat, a spus că fiecare stat trebuie să aibă grijă de propriile instituții. Acesta a fost începutul procesului de dezintegrare.
După 2008, UE și zona euro au început să fie disfuncționale. Euro a devenit victima unor legi învechite, iar reformele necesare nu au putut fi aplicate decât după căutarea unor portițe în aceste legi. De aceea instituțiile europene au devenit tot mai comnplicate, iar electoratul s-a înstrăinat de ele.
Ascensiunea mișcărilor anti-UE au împiedicat și mai mult funcționarea instituțiilor UE. Aceste forțe ale dezintegrării au primit un avânt mare în 2016, de la Brexit, de la alegerea lui Donald Trump și apoi de la respingerea prin referendum a reformelor constituționale din Italia.
Democrația este în criza. Chiar și SUA, democrația conducătoare, au ales președinte un șarlatan și un dictator în devenire. Deși Trump și-a îndulcit retorica după alegeri, el nu și-a schimbat nici comportamentul și nici consilierii. Cabinetul său este format din extremiști incompetenți și generali în rezervă.
Ce ne așteaptă?
Cred că democrația va dovedi că rezistă în Statele Unite. Constituția și instituțiile, inclusiv a patra putere în stat, sunt suficient de puternice cât să reziste în fața exceselor puterii executive și astfel să-l împiedice pe Trump să devină cu adevărat un dictator.
Însă SUA vor fi preocupate în viitor cu luptele interne și nu vor putea să promoveze democrația în restul lumii. Dimpotrivă, Trump va avea o afinitate pentru dictatori. Aceasta le va pernite unora să se apropie de SUA, iar alții vor continua liberi politicile dictatoriale.
Mă îngrijorează în special soarta UE, care este în pericol de a intra sub influența președintelui rus Vladimir Putin, a cărui concepție despre guvernare este ireconciliabilă cu societatea deschisă. Putin nu este un beneficiar pasiv al evoluțiilor recente; el a acționat puternic pentru ca evoluțiile acestea să aibă loc. El a recunoscut că regimul său are o slăbiciune: poate exploata resurse, dar nu poate genera creștere economică. S-a simțit amenințat de ”revoluțiile colorate” din Georgia, Ucraina și alte țări. La început, a încercat să controleze platformele de socializare. Apoi, cu o mișcare strălucită, s-a folosit de modelul de afaceri al companiilor media pentru a răspândi dezinformarea și știrile false, dezorientând electoratul și destabilizând democrațiile. Asa s-a ajuns la alegerea lui Trump.
La fel este probabil să se întâmple și în sezonul electoral din Europa în 2017, în Olanda, Germania și Italia. În Franța, cei doi favoriți ai prezidențialelor sunt apropiați de Putin. Dacă va câștiga unul dintre ei, dominația lui Putin în Europa va fi un fapt împlinit. Sper că liderii europeni și cetățenii își vor da seama că aceasta le pune în pericol modul de viață și valorile pe care s-a clădit UE. Problema este că metoda folosită de Putin pentru a destabiliza democrațiile nu poate fi folosită și în sens invers, pentru refacerea respectului pentru adevăr și a viziunii echilibrate asupra realității.
Cu o creștere economică modestă și o criză a migrației scăpată de sub control, UE este pe punctul de a se prăbuși și se pregătește pentru o experiență similară celei din URSS de la începutul anilor 1990. Cei care cred că UE trebuie să fie salvată pentru a fi apoi reinventată trebuie să facă totul pentru asta.”