O nouă ideologie, ai cărei promotori sunt dominați de trecut până la a nu mai gândi ce se petrece astăzi, s-a instalat tacit. Se argumentează reflex, mai curând în clișee, adesea în pofida stărilor de lucruri. Trecutul se instrumentează pentru a abate atenția de la problemele zilei. Ca exemplu, teoria „războiului civil european” a devenit nucleul unei viziuni improvizate, luată însă ca orientare. Se consideră că războiul din 1917-1945 ar explica ceea ce s-a petrecut în Europa Centrală și Răsăriteană până în zilele noastre. Ne-am mișca, cum s-a spus, înăuntrul unui „trecut care nu vrea să treacă”.
În fapt, trăim noi realități, iar după 2010, suntem într-o lume în schimbare, inclusiv în raport cu cea la care s-a ajuns, în mod salutar, în 1989, chiar dacă interpretările sunt inerte. După 1989, cel puțin, am intrat într-o lume ce pretinde noi delimitări. Aceasta deoarece problemele vieții de astăzi – oricât caută și la noi autori travestiți în istorici de ocazie să impună – nu mai sunt cele de cu multe decenii în urmă, actorii situațiilor sunt diferiți, pericolele sunt noi, iar soluțiile nu pot fi construite cu analize întoarse cu fața spre trecut. Din aceste motive, și din multe altele, extrapolarea trecutului asupra prezentului nu dă rezultate.
Să ne oprim însă asupra teoriei amintite. Punctul ei de plecare se află la unul dintre filosofii de referință: autorul capodoperei Ființă și timp (1927). Martin Heidegger vedea în anii treizeci două pericole pentru Germania: bolșevizata Rusie și pragmatista Americă. Dinspre Rusia el vedea venind „revoluția” și felul de a fi „asiatic”. Dinspre America se anunțau liberalismul și gândirea utilitaristă, ce ar antrena „dezrădăcinarea (Entwurzelung) oamenilor. Scrierile filosofului din perioada 1933-45 (vezi elocventa conferință de la Roma, Europa und die deutsche Philosophie, 1936) atestă lupta sa pe ambele fronturi – cu bolșevismul și cu americanismul – și conține adeziunea la partidul lui Hitler. În Einführung in die Metaphysik (1935) Heidegger vorbea de național-socialism – de „adevărul interior și grandoarea acestei mișcări (adică de întâlnirea dintre tehnica determinată planetar și omul modern)” (p.52, în ediția Tübingen, 1953). Ulterior, pe fondul catastrofei Germaniei și la încheierea războiului, Heidegger a pus ceea ce s-a petrecut pe seama „abandonării ființei în interpretarea tehnică a gândirii” (vezi Lettre sur l’Humanisme, Aubier Montaigne, Paris, 1964, p.31) și a făcut răspunzătoare o forță anonimă, adăpostită în expansiunea științei unite cu tehnica de producție, care ar determina societățile moderne.
Această schemă de interpretare nu a rămas livrescă. Ernst Nolte a aplicat-o în scrierea istoriei și a interpretat secolul al XX-lea drept confruntare a ideologiilor pentru controlarea modernității. Într-o carte luată ca reper după 1989, Die faschistische Bewegungen (DTW, München, 1966), el consideră liberalismul ca presupoziție a fascismului („fără Giolitti nu ar fi fost Mussolini”) și, mai ales, preluarea puterii în Rusia de către bolșevici ca premisă a fascismului. „Nu există vreun fascism fără provocarea bolșevismului” (p.11), spune el, admițând că antibolșevismul nu epuizează nazismul.
În principala sa carte, Războiul civil european 1917-1945. Național-socialism și bolșevism (1997), tradusă în românește (Editura Corint, București, 2005) – pe care autodenumita „dreaptă” politică din Europa Centrală și Răsăriteană a zilelor noastre o ia ca ultim cuvânt – Ernst Nolte continuă maniera unei istorii eseistice prea puțin îngrijită de probe factuale. El susține că „epoca poate fi văzută ca un război civil european numai dacă în centrul ei sunt așezate cele două elemente antagoniste principale: bolșevismul, care dispunea de un stat din 1917, și național-socialismul, care a dispus de un stat” din 1933, (p.18). Antagonismul acestora ar fi miezul durabil al istoriei europene.
Se pot spune și s-au spus enorm de multe despre bolșevism și fascism. Crimele ce le-au jalonat istoria rămân capitole pline de tragedii fără egal în istoria lumii și obligă mereu la luare aminte. Sunt, însă, probe că acel conflict a fost central în configurarea istoriei europene deja din 1917? Că am fi prinși tot în acea confruntare sau măcar în prelungirile ei? La fiecare dintre întrebări, răspunsul este negativ.
Este de observat, din capul locului, că Ernst Nolte nu este nicidecum singura voce proeminentă și nici vocea germană principală în abordarea epocii menționate. Mai mult, o actualizare a însuși discursului istoric despre Al Doilea Război Mondial în dezbaterea publică a devenit de multă vreme necesară. Căci, fără actualizarea discursului istoric și, prin implicație, a discursului public, nu vom avea decât o altă simplificare costisitoare.
Să mai observăm că nici Ernst Nolte (precum urmașii săi de astăzi) nu a dat importanță preciziei factuale a susținerilor. El era interesat de plauzibilitate în atmosfera ideologică. Era mai preocupat, și el, nu de o istorie lămuritoare, ci de una care indică vinovați convenabili. El își ia punctul de plecare pentru teza sa din discursul lui Hitler ajuns cancelar și caută în urmă confirmările.
Desigur că, din momentul în care au intrat în conflict (după ce la un moment dat s-au aliat și și-au jurat pace!), cele două mișcări, bolșevismul și nazismul, au luat notă fiecare de ceea ce face cealaltă. Aici, probabil, Ernst Nolte are dreptate. Dar, relativ la întregul chestiunii, considerând adică începutul conflictului și încheind cu posteritatea acestuia, afirmațiile sale se cer privite cu rezerve.
Un istoric pătrunzător al contemporaneității, Hans Mommsen, a și replicat felului de a scrie istorie al lui Ernst Nolte argumentând că acesta adoptă o perspectivă îngustă, contrazisă de datele istorice. În fapt, Ernst Nolte nu ia în seamă ceea ce este confirmat de arhivele Republicii de la Weimar, anume, „hiperreacția elitelor politice, care a fost hotărâtoare, încât cultura politică a Weimar-ului a fost marcată tocmai de o acceptare ca ceva de la sine înțeles a violenței, iar această violență, spre a ne aminti de Joseph Wirth, a venit precumpănitor de la dreapta” (Neue Geschichtsbewusstsein und Relativierung des Nationalsozialismus, în „Historikerstreit”.Die Dokumentation…, Piper, München, 1989, p.180-181). A fost, de fapt, un „antibolșevism hibrid”, ce a constituit, într-adevăr, valul pe care a urcat Hitler, dar și suport pentru atitudinile celor care nu au vrut să se suprapună cu SS-ul, precum Wehrmacht-ul.
Două replici la interpretarea elaborată de Ernst Nolte vin de la alți istorici de prim plan.
În brilianta sa carte, The Age of Extremes (Abacus, London, 1996), Eric Hobsbawn a argumentat că nici bolșevismul nu exista fără criza liberalismului, încât privirea asupra istoriei trebuie mult lărgită. „Lumea care s-a descopus la sfârșitul anilor 1980 a fost lumea ce a luat formă sub impactul Revoluției Ruse din 1917” (p.4), dar aceasta din urmă nu ar fi cîștigat fără schimbarea asdusă de Primul Război Mondial, prin care s-a pus capăt unei civilizații. Este adevărat că dreapta extremă, destul de vocală deja la sfârșitul secolului al XIX-lea în Europa, și-a sporit agresivitatea în țările europene, odată cu victoria bolșevismului, și că, „în acest sens, apologeții fascismului au probabil dreptate să spună că Lenin i-a generat pe Mussolini și Hitler. Totuși, este în întregime ilegitim să fie disculpat barbarismul fascist pretinzând că a fost inspirat de barbarismele anterioare ale Revoluției ruse, pe care le-a imitat, cum par să facă unii istorici germani (Nolte, 1987) în anii 1980” (p.125).
Eric Hobsbawn aduce două argumente împotriva tezei lui Ernst Nolte: a) ea subestimează impactul Primului Război Mondial asupra clasei mijlocii, asupra soldaților angajați naționalist și asupra tineretului, care a făcut ca „Frontsoldat”-ul să devină parte a mitologiei dreptei radicale, iar mulțimea celor care au luptat pe front să se transforme într-o forță în tulburările anilor ce au urmat; b) dreapta radicală nu a reacționat doar la bolșevism, ci la toate mișcările timpului, mai ales la cele ce evidențiau puterea politică a muncitorimii (p.124-125) sau erau tolerante cu acestea.
La rândul său, un istoric care nu poate fi bănuit de simpatii de stânga, Joachim Fest (vezi, de pildă, în cartea din 2002, recent tradusă și la noi sub titlul În buncăr cu Hitler. Ultimele zile ale celui de al treilea Reich, 2002, Corint, București, 2014), reconfirmă opinia istoriografică după care evenimentele din Germania de la începutul anilor treizeci nu duceau ineluctabil la preluarea puterii de către nazism. El arată că, „la o analiză serioasă, în cadrul căreia orice element speculativ este lăsat deoparte, se poate constata că apariția lui Hitler pe scena politică nu era un lucru neapărat necesar, avându-se în vedere situația existentă în Germania” (p.51). Tocmai emergența într-o situație dificilă, ca urmare a deznodământului Primului Război Mondial, și tulbure, deci cu variate posibilități de evoluție a regimului extremei drepte din Germania, explică duritatea fără seamăn a acestuia.
Joachim Fest pune în relief două fapte: a) regimul nazist și-a construit viziunea asupra lumii, inclusiv scopurile politice și militare, din el însuși („monstruosul plan își are rădăcinile în sine însuși”, p.55); b) situația a fost aparte prin aceea că „nicăieri în țări zguduite de tulburări nu s-a întâlnit în perioada interbelică vreo persoană care să aibă o abilitate retorică precum Hitler, care să dispună de capacitatea lui organizatorică și de priceperea lui tactică” (p.53). Germania a ajuns, în orice caz, să-și pună soarta în mâinile unui om care împărtășea vederi stranii. Joachim Fest amintește o seamă de declarații edificatoare ale lui Hitler. De pildă, către ofițeri: „Ce mare lucru? Trebuie să lăsăm în urma noastră pârjol și pustiu” (p.57). Sau: „știți, domnule Ribbentrop, dacă închei astăzi un acord de pace cu Rusia, mâine o voi ataca. Nu sunt în stare să procedez altfel” (p.141). În orice caz, Joachim Fest formulează evaluări ce trimit dincolo de interacțiunea sumară pe care Ernst Nolte a găsit-o.
Nu vreau să limitez argumentarea mea la a opune concepții istoriografice uneia vizibil lacunară. Problema o văd altfel. În orice situație, mai ales în țări cu redusă cercetare de istorie contemporană și cu puține tradiții de înțelegere sociologică a istoriei, nu ar trebui dat credit exclusiv unei concepții înainte de a observa concepțiile concurente și de a le cântări cu grijă. Nimeni nu ar trebui luat în brațe, în subiectul pe care-l discutăm, înainte de a consulta istoricii de efectivă referință ai Germaniei perioadei, precum Martin Broszat sau frații Mommsen, Hans Ulrich Wehler sau Eberhardt Jaeckel.
Înainte de orice, trebuie dat, însă, credit arhivelor. Unul dintre volumele cele mai grăitoare (Der Ausstieg der NSDAP im Augenzeugenberichten, DTV, München, 1974) a tras, pe baza documentelor puse la dispoziția cititorului, o concluzie fermă, ce merită evocată: „Înțelegerea național-socialismului devine dificilă fără cunoașterea cauzelor îndepărtate, care, într-adevăr, nu îl condiționează, dar îl fac posibil. Cine îl concepe doar ca sumă a efectelor schimbărilor produse în Germania lui 1918-1919 scurtează în mod nepermis dezvoltarea sa anterioară subcutanată” (p.14). Altfel spus, nazismul își are geneza în condiții de altă natură, înainte de a intra în conflict la scară europeană.
Mai aproape de zilele noastre, Niall Ferguson (în The War of The World: History’s Age of Hatred, 2006) a revizitat izvoarele abundente aflate acum la dispoziție și a privit emergența nazismului pe fondul căutărilor de a depăși criza anilor treizeci și, desigur, în legătură cu venirea pe scenă a unei personalități malefice (cap.7). Fără îndoială că amenințarea „roșie” de atunci era trăită de mulți germani în mod intens, dar problemele concrete pe care ei trebuiau să le rezolve țineau de ceva mai acaparant – criza societății germane. Așa se explică împrejurarea că la apelul Führer-ului au răspuns la început nu doar naziști, ci și mulți oameni de la stânga spectrului politic, inclusiv lideri, nu mai vorbim de intelectuali, de la dreapta și de la stânga. Un răspuns atât de larg în societate, la un moment dat, nu venea doar dintr-o replică în lupta politică.
Putem consolida critica opticii lui Ernst Nolte parcurgând biografii ale personalităților de notorietate universală care au sprijinit regimul lui Hitler. Să ne oprim, însă, înainte, asupra lui Hitler însuși.
O cercetare exhaustiv documentată (Robert Wistrich, Laboratory for World Destruction. Germans and Jews in Central Europe, University of Nebraska Press, 2007), încununată cu Premiul Austriei, a reconstituit minuțios traseul Führer-ului, de la formarea sa în periferiile capitalei imperiului, trecând prin ascensiunea suprinzătoare din Germania, la sfârșit. Concluzia, în subiectul pe care îl discutăm, este că „nazismul a fost produsul societății germane de după Primul Război Mondial, aflată pe marginea abisului, amenințată cu extincția de costurile strivitoare ale reparațiilor, inflația galopantă, prevederile
Cât privește personalitățile menționate, orice s-ar spune, Carl Schmitt a fost cel care a reformulat unele concepte (precum criza, politica, legitimarea) și legi pentru a înlesni juridic preluarea întregii puteri de către Hitler. Astăzi, știm bine că, de fapt, el întruchipa fățiș vederile fundamentalismului, clădit, în pofida succeselor cercetării jesusologice a vremii, pe contrapunerea tradițională a creștinismului și iudaismului în însăși acțiunea Mântuitorului. Carl Schmitt era antisemit înainte de confruntarea cu stânga bolșevică. Donoso Cortez era inspirația sa de bază. Mai târziu, în anii 1930, Carl Schmitt a promovat, din poziția de consilier al administrației naziste, aberanta teză a „purificării” culturii germane de urmele evreiești, lovind numeroși intelectuali recunoscuți internațional, precum ilustrul jurist Hans Kelsen (care, ironia soartei, îl și recomandase anterior pe Carl Schmitt pentru una dintre cele mai puternice catedre de drept ale timpului!). După prăbușirea Germaniei, din 1945, Carl Schmitt avea să reinterpreteze retroactiv intervențiile sale antisemite ca divergență religioasă (Raphael Gross, Carl Schmitt und die Juden. Eine deutsche Rechtslehre, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005, p.40) spre a se salva în fața criticilor.
La rândul său, Heidegger era preocupat de opoziția culturii germane la bolșevism și americanism, dar aceasta venea dintr-un proiect mai vechi decât observarea înaintării celor două pe scena europeană. Acest proiect era cel al afirmării specificului culturii germane, ce s-a lărgit cu timpul în proiectul Europei. Este proiectul pe care Heidegger l-a și invocat după 1945, când a fost confruntat cu critici aspre privind implicarea sa în susținerea lui Hitler (vezi Hugo Ott, Martin Heidegger. Unterwegs zu seiner Biographie, Campus, Frankfurt am Main, New York, 1992, pp.32-42), pe care nu le-a putut infirma.
În 1925, Ernst Jünger a preluat, într-adevăr, conducerea organizației Stahlhelm-Bund der Frontsoldaten, apoi a publicat materiale în care a expus programul „naționalismului integral”. Acesta era axat pe resuscitarea a ceea ce este mai specific națiunii în mediul tehnicizării, democratizării și internaționalizării vieții în condițiile modernității. Ernst Jünger a elaborat „cele patru idei: națională, socială, a războiului și a dictaturii”, ce aveau să dea caracter mai organizat nazismului, și a intrat în contact cu opoziția dreptei extreme față de Republica de la Weimar, inclusiv cu adjutanții lui Hitler. Dar ideile lui Ernst Jünger din anii douăzeci erau legate mai curând de consecințele Primului Război Mondial și de intenția ridicării Germaniei din umilire. Organizația Stahhelm avea „ca scopuri principale depășirea republicii, revizuirea tratatelor de pace și cultivarea spiritului
Analiza poate fi, desigur, dusă mai departe. Cred însă că argumentele invocate sunt suficiente pentru a sublinia cât de util ar fi să se ia act de o istoriografie mult mai bogată în puncte de vedere fecunde, decât schematica interpretare a lui Ernst Nolte.
Lărgirea orizontului istoriografic permite, pe de altă parte, înțelegerea faptului că istoria Europei nu prezintă aceeași situație, care „nu vrea să treacă”, ci mai curând o succesiune de „lumi”. Eric Hobsbawn a arătat elocvent ce „lume” s-a prăbușit odată cu Primul Război Mondial – „civilizația occidentală a secolului al XIX-lea: această civilizație a fost capitalistă în economia ei; liberală în structura ei legală și constituțională; burgheză în imaginea caracteristicei ei clase hegemonice; glorioasă în înaintarea științei, cunoașterii și educației, în progresul material și moral; și profund convinsă de centralitatea Europei, locul de naștere al revoluțiilor în științe, arte, politică și industrie, a cărei economie s-a răspândit și ai cărei soldați au cucerit și subjugat cea mai mare parte a lumii; a cărei populație a crescut (incluzând vasta și crescânda scurgere a emigranților europeni și a descendenților lor) până la a atinge o treime din rasa umană și ale cărei state de pondere majoră au constituit sistemul politicii mondiale” (p.6). După Primul Război Mondial, Europa a căzut sub dominația unor viziuni ce interpretează economia modernă în „termenii opoziției binare” – dintre un „capitalism”, ce intră în criza din 1929, și un „socialism”, impus de sus, într-o țară înapoiată – care a pregătit a doua conflagrație mondială.
Eric Hobsbawn a mai arătat, cu instrumentele istoricului, ce „lume” s-a instalat în urma celui de Al Doilea Război Mondial: „douăzeci și cinci sau treizeci de ani de extraordinară creștere economică și transformare socială, care a schimbat societatea umană probabil mai profund decât orice altă perioadă de scurtime comparabilă” (p.6). Apoi ce „lume” s-a conturat după 1989: „colapsul pe o parte a lumii a revelat disconfortul (malaise) în restul lumii. Cum anii 1980 s-au prelungit cu anii 1990, a devenit evident că în lume criza a fost generală nu doar în sens economic, ci la fel de generală în politică. Colapsul regimurilor comuniste între Istria și Vladivostok nu numai că a generat o zonă enormă de nesiguranță politică, instabilitate, haos și război civil, dar a și distrus sistemul internațional ce a stabilizat relațiile internaționale în jur de patruzeci de ani. El a dezvăluit, de asemenea, caracterul precar al sistemelor politice interne care s-au bazat în esență pe această stabilitate. Tensiunile unor economii în turbulență au subminat sistemele politice ale democrației liberale, parlamentare sau prezidențiale, care au funcționat atât de bine în țările capitaliste dezvoltate de la Al Doilea Război Mondial încoace” (p.10).
Ne rămâne să lămurim astăzi în ce „lume” s-a intrat după 2010, în care trăim de fapt, dacă vrem să discutăm despre zilele noastre. Poate că este deocamdată anevoios de descris sub aspect istoric, căci timpul scurs este prea puțin, poate că este greu de anticipat ce va fi, noi fiind la prea scurt timp de la cotitură. Se poate însă spune, cu destulă siguranță, ce are această nouă „lume” de rezolvat și de atins, măcar în primă linie.
Am în vedere trei schimbări majore. După eșecul perceptibil al neoliberalismului, care s-a crezut, la rândul lui, un fel de „sfârșit al istoriei”, este ora restabilirii democrației în semnificația ei genuină, cuplând acum democrația marketizată și democrația meritocratică, cum sugerează chiar cele mai noi reflecții din SUA, Germania, Franța și alte țări. Mai este nevoie de reconstrucția sistemului relațiilor internaționale ca urmare a reconfigurării supraputerilor economice – SUA, China și Uniunea Europeană – și a supraputerilor nucleare – SUA, Rusia și China – și, desigur, ca urmare a noilor amenințări: terorismul cu bază confesională, recesiunea continuă, slaba integrare socială a noilor generații, tensiunile geopolitice. În sfârșit, este vorba de reafirmarea de către Europa unită a proiectului inițial, sintetizat deja în Tratatul de la Roma (1957), al unei Europe a cetățenilor și a unității în condițiile subsidiarității și democrației, ca premisă a revenirii Europei unite printre actorii principali ai lumii. Peste toate, o certitudine va fi de asumat: aceea că democrația curată și instituțiile funcționale sunt prima și cea mai bună pavăză față de derapajele și amenințările care pot surveni și care nu par să fie oarecari.
Așa stând lucrurile, este nevoie de cunoașterea „lumii” în care s-a intrat recent. Lămurirea nu poate fi destul de profundă dacă se iau distincțiile unei istoriografii înguste ca definitive. Nu ar trebui procedat precum activiștii anilor cincizeci din Europa Centrală și Răsăriteană, care, decenii la rând, au redus prezentul la combaterea „regimului burghezo-moșieresc”, prin reducerea acum, desigur invers, a ceea ce este de făcut, la lupta cu alte fantome intrate în muzeu. Din trecut este de învățat, dar nu-l putem face reper indiscutabil. Cred că prețul rămânerii cu fața spre trecut este prea ridicat, pentru multe țări, inclusiv România, și chiar pentru Europa. Înainte de confruntarea cu un trecut adesea postulat, trebuie dusă lupta pentru a rezolva problemele prezentului. Cultura democrației ca formă de viață și instituțiile corespunzătoare sunt mereu soluția la îndemână.