Multe întrebări ridicate în privința familiei s-au rezolvat în timp, altele trenează, iar unele abia s-au deschis, cel puțin în Europa. În orice caz, familia nu este o temă “liniștită” în zilele noastre, ci una în jurul căreia se adună întrebări dificile.
Evident că nici un om care gândește serios nu mai creditează opinia că femeia ar avea o altă natură, inferioară, decât bărbatul, cum credea Aristotel. Moștenirea greco-romană, care a dat imaginile cu bărbatul ca fortis, melior, principalis și femeia ca infirmus, fragilis, pe care le-au consacrat personalități cu notorietate certă, precum Toma d’Aquino, a dat înapoi. Grație influenței creștinismului, în Europa a prevalat concepția, originată în înseși acțiunile și spusele lui Isus Cristos, după care femeile și bărbații sunt ființe umane chemate să dea un sens înalt vieții lor.
În acest fel, o chestiune principială s-a închis. Sunt totuși și chestiuni care trenează. Cu timpul, de pildă, s-a atenuat și imaginea soției ca centru coordonator al vieții familiei, datorată lui Ioan Gură de Aur – fapt ce a avut implicații semnificative în evoluția acestei instituții. Corelat, trenează însă circumscrierea sferei în care femeile și bărbații pot excela. Într-adevăr, nu se mai prezintă rațiuni ca anumite profesii (aviator, comandant de unități militare etc.) și funcții (parlamentar, ministru, șef de stat, de guvern etc.) în viața socială să fie rezervate unui gen. Egalitatea juridică și, tot mai mult, economică a câștigat continuu teren. Dar nu este lămurit cum se poate evita ceea ce se acuză deja tot mai mult, „efeminarea bărbaților” și „masculinizarea femeilor”, care nu sunt doar fenomene estetice.
Mai mult, androcentrismului incontestabil al tradiției i se opun astăzi devizele justificate ale feminismului, ce vor să aducă la egalitate femeile cu bărbații. I se opune însă și un curent mai radical, care speră să poată delimita o știință, anumite instituții și chiar o tehnologie „feministe”. Este o speranță ce nu are sorți de împlinire, căci unele prestații ale oamenilor sunt, într-adevăr, dependente de genuri, dar altele sunt invariabile la gen. Știința și tehnologiile țin, după toate indiciile pe care le avem, de prestațiile ființelor umane și nu se lasă reduse la un gen sau altul, chiar dacă, prin diviziunea muncii creată de istorie, mai mult bărbații au contribuit direct, până astăzi, la ele.
Sunt însă și chestiuni ce abia se deschid în Europa. Ele rezultă din intersecția a trei mari procese din societatea actuală. Pe de o parte, se întărește în rândul noilor generații curentul renunțării la familia tradițională în favoarea locuirii împreună, a parteneriatelor contextuale, chiar a recursului la parteneri de același sex. Se petrece, altfel spus, o relativizare a familiei prin înlocuirea familiei monogame tradiționale cu asocieri tranzitorii. Pe de altă parte, s-a consolidat preocuparea din instituțiile de cult pentru apărarea familiei consacrate. Într-o lume în care se dizolvă valori și organizări ce păreau de la sine înțelese, instituțiile religioase reafirmă valori ferme, între care familia tradițională. În sfârșit, în Europa a devenit stringentă nevoia de găsire a soluțiilor la declinul demografic. Continentul pe care trăim resimte de multă vreme neputința de a ține pasul cu creșterea populației din alte arii culturale, iar acum, odată cu sesizabila nouă migrație a popoarelor, devin mai acute interogațiile privind soarta culturii europene.
Întrebările ce intră mai nou în actualitate nu sunt ușoare, unele sunt chiar grave. Să le considerăm cele mai presante.
Dacă aruncăm o privire în exprimările culturale ce se răspândesc pe canalele mediatice, vom observa că mai trebuie lucrat pentru a face dreptate istoriei. “Societatea mediatică” are avantaje indiscutabile, dar trădează ceea ce este exact și trivializează ceea ce este profund. Bunăoară, continuă licitarea unor clișee ale privirii femeii și, prin implicație, ale considerării raportului dintre bărbat și femeie. Elocvent este faptul că până și o creație muzicală cunoscută, precum Carmina Burana, operează cu clișeul unei Maria Magdalena dedată plăcerilor lumii (care se conduce după maxima “în bucuria lumească îmi voi sfârși viața!”). Misterioasa tânără din Magdala, care a rămas curajoasă lângă Cruce în scena Răstignirii, apoi a vestit că “mormântul e gol, iar Isus a înviat!” și a fost astfel în punctul de plecare al creștinismului, se cere de multă vreme scoasă din confundarea postumă cu „păcătoasa” din Evanghelia după Luca. De aceea, o inițiativă precum cea a lui Susan Haskins de a reconstitui istoria așa cum a fost și de a risipi confuzia operată de istorie între trei Marii – Maria din Magdala, Maria din Betania și Maria “păcătoasa” – se dovedește binevenită (Mary Magdalen: Myth and Metaphor, Random House, London, 2005). Firește, sub condiția ca redarea faptelor să fie făcută cu acuratețe și să nu se lase condusă de dispute actuale (ca cea, de pildă, din jurul ordinării femeilor în biserică).
S-a înaintat în mod salutar spre conștiința egalității genurilor, încât discriminările juridice și economice bat în retragere în diferite societăți. Întrebarea care se pune este dacă egalitatea formală este ultimul cuvânt în relația dintre bărbați și femei. Este oare privirea lor ca ființe umane redată suficient de egalitatea fixată în textele constituțiilor și legilor societăților moderne? Răspunsul nu este atât de pozitiv pe cât se așteaptă mulți. Egalitatea formală între bărbați și femei este un pas mare, dar nicidecum ultimul. Pe bună dreptate, Joseph Cardinal Ratzinger a inițiat dubla despărțire în abordarea contemporană a bărbatului și femeii: despărțirea de teoria lui Aristotel a „naturii superioare a bărbatului“ și despărțirea de „egalitarismul abstract“ în care Platon a plasat bărbatul și femeia (Gott und die Welt. Glauben und Leben in unsere Zeit, Knaur, Stuttgart, Munchen, 2000). Renumitul cardinal a arătat că “diferența biologică nu spune nimic” în ceea ce privește potențialul fiecăruia. Dar a face din femei soldați care merg în tranșee sau mineri care intră în galerii subterane înseamnă “lipsă de respect în fața măreției lor, a felului lor de a fi altfel, a demnității lor”. Altfel spus, nu numai androcentrismul, ci și egalitarismul ce nu ia în seamă diferența constituie „o ideologie ostilă corpului, maniheistă“.
Cultura modernă a avut în familia monogamă una dintre formele ei sociale caracteristice, pe care modernitatea târzie o presează, cu unele forțe ale ei, la destrămare. Presiunea este atât de mare încât pătrunde și în abordările instituțiilor religioase. Nu sunt afectate teologia fundamentală și dogmatica, dar este pusă la încercare teologia morală. Bunăoară, iudaismul considera familia ca parte a legământului omului cu Dumnezeu, creștinismul o concepe înăuntrul unei sacralități ce izvorăște din planul divin, dar își rezervă încă timp de reflecție asupra condiționărilor vieții din modernitatea târzie. Interogațiile se concentrează în întrebarea dacă familia, pe care cei care se căsătoresc o declară, în momentul cununiei drept „pentru totdeauna” și „indisolubilă”, mai rămâne ca atare?
În aceste săptămâni, cum se știe, s-a reunit Sinodul Familiei la Roma. Acesta este chemat să răspundă la numeroase întrebări, între care, dacă avortul se ispășește prin căință, și inclusiv la aceea dacă un nou mariaj este apt de comuniune. Opticii reprezentate de Ioan Paul al II-lea (din Familiaris consortio, 1981) și Benedict al XVI-lea, după care primul mariaj rămâne susceptibil de comuniune, următorul intrând în grija preoților, i se adaugă optica lui Walter Cardinal Kasper, favorabilă unei relaxări și reactivată de discuțiile din lunile recente. Ea invocă, oarecum uimitor, opinii ale celor care au contribuit la promovarea „modernismului” în vremea pregătirilor pentru rezoluțiile Conciliului Vatican II și care, între timp, și-au elaborat în coordonate mai largi punctul de vedere. În acest moment, pare că prima optică va prevala, împreună cu apelul ca persoana să se examineze îndeajuns pe sine (cum cerea Apostolul Pavel, în Corintinieni) înainte de a spune „da” în fața preotului și cu distincția propusă de actualul papă emerit, între „divorț” și „mariaj nul” (ca urmare a imperfecțiunilor juridice, forțărilor de orice natură, imaturității psihice etc.). Desigur că optica suveranului pontif va avea cuvântul decisiv.
Creștinismul s-a distanțat de androcentrism, dar luptă astăzi, alături de alte curente ale culturii, cu un fenomen ce se amplifică de la o zi la alta: comercializarea raporturilor dintre bărbați și femei. Peter Sloterdjik vorbește, nu fără probe, de „sexualcinismul” epocii actuale, căci de comercialism în această sferă este vorba de multă vreme. Tema dominantă pentru cultura lumii de astăzi, ivită în raporturile umane caracterizate de intimitate, este declinul „iubirii”, spre a face loc „eros”-ului sau, pozitiv exprimat, lupta „iubirii” pentru a intra din nou în realitatea vieții din jur.
Spre a circumscrie problema în sine, să ne amintim că – așa cum Benedict al XVI-lea remarca (în Deus caritas est, 2006) – traducerea greacă a Vechiului Testament, care l-a făcut accesibil multor popoare, a folosit numai de două ori cuvântul „eros”, iar Noul Testament a vorbit doar de „agape” și „phillia”. Terminologia exprima de fapt schimbarea de viziune, mutând accentul de la „eros”, la „iubire”. Tocmai această schimbare, criticii europeni, culminând cu Nietzsche, o vor ataca vehement, acuzând sacrificarea corpului sub dominația unei „iubiri” spiritualizate. Iar modernitatea târzie avea să cultive din nou, uneori în polemică manifestă cu creștinismul, „erosul”, considerând că apelul la „agape” și „phillia” ar fi relicvele unei morale anacronice.
Joseph Ratzinger, cel mai profilat teolog al timpului nostru, a făcut doi pași ce au schimbat viziunea. Pe de o parte, el a corectat neînțelegerea istorică a poziției creștinismului față de „eros”, argumentând că „erosul are nevoie de curățenie pentru a dărui omului… presimțirea înălțimii existenței”. Pe de altă parte, el a respins degradarea „eros”-ului în comerț erotic și a persoanelor în „mărfuri” și a așezat dezbaterea asupra relației dintre „eros”, „agape” și „phillia” într-un orizont nou, pe care l-a adus în formatul unei dileme: „dacă omul vrea să fie numai spirit și să deprecieze corpul ca simplă moștenire animalică, spiritul și corpul își pierd demnitatea. Iar dacă omul tăgăduiește spiritul și privește astfel materia, corpul, ca realitate exclusivă, își pierde, de asemenea, măreția”. Această viziune inspiră multe analize de astăzi consacrate corporalității (de pildă, excelentul volum coordonat de Aniceto Molinaro, Francisco de Macedo, Verita del corpo. Una domanda sul nostro essere, Pro Sanctitate, Roma, 2008) chiar înăuntrul creștinismului.
Viziunea aceasta a condus la revizitarea surselor și, pe această bază, la corectarea, de exemplu, a înțelegerii răspândite a faimoasei „iubiri platonice”. Atât cea care a transformat-o într-un fel de dedicare față de forme gândite, mai curând decât față de ființa din fața noastră, cât și interpretarea mai nouă (pe care o datorăm lui Michel Foucault, din Histoire de la sexualite, II, L’Usage des plaisirs, Gallimard, Paris, 1984), în care „iubirea platonică” este de fapt dedicare către „folosirea plăcerii”. Dacă recitim Simpozionul lui Platon conduși de noua viziune, vom putea observa că filosoful vrea, într-adevăr, să separe „iubirea” de „plăceri”, dar nu merge nicidecum la a susține că virginitatea ar fi idealul. Mai nou (vezi Walter Reese-Schäfer, Platon interkulturell gelesen, Traugott Bautz, Nordhausen, 2009) s-a observat că Platon gândește precum medicii antichității, adică socotește că este de evitat nu altceva decât „exagerarea”. Este adevărat că el a privit „satisfacția erotică” din punctul de vedere al „adevăr/falsului” și a interpretat derutant fecundarea ca una în suflet, nu în corp (cum se vede în învățăturile Diotimei), întărind astfel premisele unei neînțelegeri. Dar, în fapt, „Platon recomandă un fel de iubire rațională (vernünftige Liebe, orthos eros)” și creează o perspectivă dincoace de hedonism și de ascetism, ca alternativă și la unul și la celălalt.
Cu aceasta, revenim pe terenul mai perceptibil al demografiei. O criză demografică gravă a Europei au semnalat-o deja mulți. Între primii care au explorat-o temeinic a fost istoricul Walter Laqueur (The Last Days of Europe. Epitaph for an Old Continent, Thomas Dunne Books, St.Martin’s Press, New York, 2007). El a atras atenția nu numai asupra scăderii dramatice a natalității, dar și asupra faptului că o mare parte a imigranților se adaptează, dar nu se integrează valorilor europene. De unde vine însă gravul declin demografic de astăzi, care face ca Europa să concureze anevoie cu civilizațiile din jurul ei și să iasă din unele calcule de viitor? Cum se poate redresa demografic Europa?
Nu se pot face cu ușurință generalizări. Se poate spune, desigur, că două războaie mondiale au efecte ce se resimt în istoria lungă, dar măsurătorile sunt prea puține. Pe de altă parte, nivelul de trai are urmări greu de prins într-o formulă. De exemplu, în anumite societăți (vedem cazul României) declinul demografic este legat de slaba susținere socială a mamei și a familiei cu copii. În alte societăți (de pildă, în țările scandinave, Germania) nivelul de trai ridicat a mutat sensul asumat al vieții în dreptul carierei, bogăției, turismului și s-a corelat cu moderarea sporului demografic. Peste toate, asistăm la o recodificare a rolului bărbatului și femeii nu numai în economie, ci și în societate în lărgime, ale cărei consecințe încă sunt departe de a fi cunoscute precis.
Devine însă limpede de pe acum că Europa nu va putea face față viitorului fără alte tendințe demografice printre europenii înșiși. Imigrația nu va fi o compensare suficientă, chiar dacă va asigura în prima instanță forța de muncă de care are nevoie fără întârziere industria orientată spre export de pe continent.
Situația demografică din țările europene de azi poate avea explicații economice, juridice, psihologice. Ea nu pare să se poată repune în mișcare fără o repoziționare a familiei, iar aceasta are nevoie de schimbări în investiții, în economie, justiție, dar și de o schimbare culturală. Sunt împrejurări istorice în care este nevoie acută de manageri și tehnologi care să implementeze soluții aflate la îndemână. Situația de astăzi reclamă orizonturi care să motiveze oamenii și, pentru acestea, oameni cu viziune care să deschidă noi orizonturi. De aceea, deocamdată, în chestiunea familiei, teoria lui Hegel a „fundamentului etic” al acestei instituții recapătă actualitate. Formulând mai practic ideea, se poate spune că numai dacă în rândul generațiilor în ascensiune se face plauzibilă din nou convingerea unui Kierkegaard – care vedea în căsătorie „cea mai importantă călătorie de descoperire pe care o poate întreprinde omul” – apar de fapt soluții. Un sens superior al vieții umane nu pare să se mai poată asigura, mai ales în condițiile mercantilismului și relativismului de astăzi, fără un suport cultural capabil să genereze motivații.
La nivelul anilor 80, economiști europeni de prim plan argumentau că o creștere excesivă a populației ar fi sursă de subdezvoltare. Continentul nostru nu mai era însă pândit de pericolul unei asemenea creșteri. Astăzi, chiar economiștii cei mai prestigioși din lume spun că lucrurile nu stau așa. Dimpotrivă, în cazul în care există capacitate de auto-organizare și se aplică o politică chibzuită a diviziunii muncii, tocmai o populație mult crescută favorizează dezvoltarea și competitivitatea. Se poate spune, așadar, și că analizele cele mai riguroase ar trebui să-i îndemne pe cei care își asumă responsabilitatea pentru direcția de evoluție a societăților să întreprindă multe acțiuni noi în raport cu cele de până acum. (Din discursul susținut la Simpozionul internațional consacrat temei familiei, Oradea, 9 octombrie 2015)