Fapte și fabricații

Cu un ritm și o obsesie demne de o cauză mai bună, de la începutul schimbării regimului politic, din primăvara anului 2012, se aruncă pe piață tot felul de fabricații legate de numele meu. Că aș fi vrut să schimb direcția relațiilor externe, că aș fi citat excesiv o invenție tehnică, că aș fi colaborat cu fosta securitate, că nu aș fi dat la timp un raport etc. Toate acestea, ca și altele, sunt debitate de persoane care nu au realizat ceva, dar care profită de confuzia valorilor din societatea actuală pentru a semăna diversiuni. Nu sunt nicidecum singurul asupra căruia se proiectează dezinformarea organizată, dar mi se întâmplă și mie. În plus, cu insistenta preocupare de fixare a falsurilor, ca și cum ar fi vorba de fapte.

Precizez încă o dată că în fiecare dintre cazuri este vorba de simple intoxicări. Ultima în serie este chiria record a apartamentului pe care l-am ocupat în București ca demnitar al statului, ca și cum mi-aș fi dat singur respectivul apartament. În fapt, nu m-a întrebat nimeni ce apartament prefer. Am primit apartamentul stabilit de instituția care se ocupă de cazarea demnitarilor cu domiciliul în provincie. Am părăsit acel apartament, precum odinioară, când am fost membru în alte guverne, a doua zi după încheierea mandatului public. Se poate citi procesul verbal al predării.

Toate aceste aberații vin din laboratoare cunoscute, pe care timpul le va scoate cu totul la lumină. Acum, deși agenda mea are alte teme, sunt nevoit să fac patru observații, în situația în care oameni de bună credință pot  fi induși în eroare de dezinformările distribuite sistematic.

Prima observație: toate, absolut toate opiniile și deciziile mele ca rector în patru mandate și ministru în patru guverne sunt prinse în documente tipărite, încât pot fi consultate de către oricine. Nu mai enumăr aici volumele, căci sunt cunoscute și se află în biblioteci, din țară și din afara ei. Oricine poate constata că deciziile luate de mine în timp au fost bine întemeiate și oportune, încât nu s-a putut formula vreo alternativă viabilă la soluțiile pe care le-am dat. Mai nou, pentru că nu se poate opune ceva semnificativ la ceea ce am conceput și promovat, se inventează sau, la nevoie, se dau tot acele soluții, dar ca fiind noi, deși unele au fost consemnate chiar în presa internațională, cu ani în urmă! În societatea noastră de azi, incapacitatea se exprimă și în efortul de maculare cu orice chip a celor care au realizat ceva.

A doua observație: nu am dat informări cuiva și nu am avut nevoie să o fac. Opiniile mele sunt în cărțile, articolele, studiile, recenziile, corespondența, jurnalul pe care le-am elaborat. După mulți ani de exercitare de funcții publice, negăsindu-se ceva de care să fiu acuzat, s-a recurs la acuzația devenită modă pentru a afecta persoane greu atacabile – cea a colaborării cu servicii secrete. Nu am avut nevoie de aceasta, căci pe traseul  profesional am izbutit să-mi iau examenele cât se poate de sus, să câștig concursuri și să-mi dobândesc singur locul.

A treia observație: se scot date din context sau se apelează la persoane cu care nu am discutat vreodată. Se invocă inși care pretind că le-aș fi făcut confesiuni și știu mai bine decât mine cu cine discutam când mă aflam cu vreo bursă de studii în altă țară. Se invocă oameni decedați, pe care nu i-am cunoscut vreodată nici măcar după nume, care ar fi fost protectori, după cum se minte pe șleau că aș fi vrut să candidez pentru parlament, când se știe că nu m-a interesat niciodată aceasta, preferând explicit roluri executive. Evident, în felul acesta, se poate perora orice despre oricine. Dacă se minte cu privire la fapte de sub ochii noștri, verificabile, de ce nu s-ar minți cu privire la patru-cinci decenii în urmă? Minciuna sufocă la noi realitatea, dar de aici nu rezultă că trebuie să o acceptăm și că nu suntem datori să-i spunem pe nume.

A patra observație: având cea mai lungă durată în funcția de rector al principalei universități din Transilvania și fiind cel mai ales rector român în organisme internaționale, a trebuit să soluționez diverse situații. Între timp, a fost reactivat un conferențiar care a pierdut cu ani în urmă două concursuri pentru a deveni profesor – mai întâi la comisia de specialitate și, apoi, cu un nou concurs, la votul secret din Senatul universității (cu cincizeci de voturi contra și cinci pentru). Actele de arhivă sunt grăitoare. Acesta își pune eșecurile personale pe seama altor persoane, pe care le hărțuiește cum poate.  El a rămas conferențiar și după ce eu am plecat din rectorat, în februarie 2012 (!), când am preluat un post de profesor în străinătate. După ce i-a acuzat  pe decan și pe alți chimiști (Emil Cordoș, Ioan Silberg, etc.) de apartenență la servicii secrete și după ce – așa cum scrie – a rămas în legătură cu acestea, și înainte și după 1989, respectivul ventilează  fabricații și le sporește. I se citează perorațiile, după ce el încălzește ce fabrică alții, iar aceștia îl invocă, într-un cerc vicios în care un zvon îl sprijină pe altul și toate stau pe o făcătură, căreia o instanță a început să-i dea în cele din urmă de capăt.

În mod evident, discutarea calomniei ca infracțiune este complicată la noi, iar succesul unei acțiuni în instanță depinde de multe lucruri. Am încercat să arăt că ceva trebuie făcut. Sunt încrezător că nu e departe vremea în care toate aceste mizerii organizate vor putea fi demascate. Nu se poate trăi la nesfârșit din calomnie și în minciună, chiar dacă aceasta, cum ne spune psihiatrul George Șerban (Lying: Man’s Second Nature, 2001), devine a doua natură a unor oameni.