George Călinescu observa că “George Coșbuc a suferit numaidecît după moarte o uitare injustă, deși explicabilă, după ce poezii ca Mama, Cîntecul fusului, El Zorab, Noapte de vară, Trei Doamne și toți trei, Iarna pe uliță desfătară pînă la sațietate copilăria cîtorva generații prin mijlocirea manualelor didactice și a serbărilor școlare. Simboliștii, puriștii, suprarealiștii, moderniștii în genere, cruțînd pe Eminescu, au văzut îngroziți în Coșbuc triumful adecdoticului. A ajutat discreditării marea inegalitate a operei. Răsfoind volumele ticsite de versuri, cititorul superficial rămîne cu impresia că are înaintea sa niște culegeri de improvizații pentru educarea poporului. Și ce-i drept, în mare măsură poetul a urmărit acest scop. Criticul trebuie să pornescă de la compunerile cele mai evident ocazionale și prin eliminare să ajungă la grupul de poezii pure” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Minerva, București, 1986, p.586). Celebrul istoric al literaturii avea în vedere în această evaluare “didacticul” din anumite poezii, îndatorarea față de Schiller, Uhland și Platen din Balade și idile și Fire de tort și “latura anecdotică”. El continua: “Coșbuc avea de fapt simțul sublimului cosmic, dar fiind lipsit de putința representării lui de sus se mulțumea a-l sugera în orariul terestru” (p.587). Poetul realizează, în Noapte de vară, La Paști, În miezul verii, Iarna pe uliță veritabile “monografii ale unor momente din viața satului”. Mai mult, Nunta Zamfirei sau Moartea lui Fulger atestă că “George Coșbuc are <filosofia> lui, exprimată și într-o poveste veselă, și care este absența oricărei filosofii dialectice, supunerea împreună cu poporul la datinele ce simbolizează impenetrabilitatea misterului. Este o gîndire sănătoasă în orice caz, pe care poetul are tactul de a n-o desfășura discursiv, ci de a o înscena în ritualul celor două evenimente” (p.590). Concluzia lui George Călinescu este că “George Coșbuc a izbutit, ca și Eminescu, dealtfel, să facă poezie înaltă care să fie sau măcar să pară pricepută poporului și să educe astfel la marele lirism o categorie de oameni străini în chip obișnuit de literatură” (p.590).
Cu autoritatea-i caracteristică, Titu Maiorescu este la originea prejudecății după care George Coșbuc nu ar dispune de cultură evoluată pusă la punct. Avem motive să ne îndoim de această evaluare, căci poetul avea cultura literară a timpului, după ce urmase, plin de interes, o școală, un liceu deja renumit și se înscrisese la o facultate de filosofie și literatură (Gavril Scridon, Viața lui George Coșbuc, Scoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, pp.111-131) și ca efect al aprofundării unor opere și autori de referință.
Sfîrșitul lui George Coșbuc îl cunoaștem. A trebuit ca Tudor Arghezi să consemneze, după prea timpuria dispariție a poetului la puțin peste cincizeci de ani de viață, înmormîntarea uitată de aproape toți: “Șase oameni răzleți, văduva și popa…. Atît, bucură-te țară!”.
Posteritatea literară imediată a lui George Coșbuc nu a început bine. Unii l-au luat repede drept poet al evenimentelor curente din viața satului, dilatînd excesiv importanța colaborării poetului la publicația “Semănătorul”. Alții, l-au socotit o nouă expresie a tradiționalismului rural. Formula “poetul țărănimii”, lansată de Constantin Dobrogeanu-Gherea, a avut soarta cea mai generoasă. Trecere a avut și formula unui George Coșbuc cu eminentă “vocație mesianică”, sprijinită pe poemele dacice și poeziile promisiunilor de luptă. Elocvent este faptul că pînă și în 1998, în cunoscuta Antologie a poeziei romînești culte. De la Dosoftei la 1993 (Editura Teora, București, 1998), se arată că eticheta de “poet al țărănimii” este, desigur, prea strîmtă. Se perseverează însă în a-l considera pe George Coșbuc “îmbinare a tradițiilor creației populare cu intențiile originale și novatoare ale epocii” și se susține că prezența perpetuă în manuale i-ar fi marcat profilul. “Poezia lui este prin excelență didactic-formativă și beneficiază de asemenea de teme literare variate, tratate în formule” (p.138). Unii au sugerat că este nevoie de găsirea unui profil liric modern pentru a-l scoate din etichetări simplificatoare și a-l capta pe George Coșbuc, dar s-a făcut puțin în această direcție.
Mai recent, Petru Pontă, cu o analiza pătrunzătoare, bine informată sub aspectul istorico-literar, a întreprins în Opera lui George Coșbuc (Casa Cărții de știință, Cluj, 2004) oportuna încercare de a-l privi într-un fel nou pe George Coșbuc. Teza sa este aceea că “poetul descoperă realitatea printr-un filtru mitologic” (p.40), el țintind la a fonda “o mitologie poetică romînească” (p.36). Sub titluri demne de atenție – “Mitologia și feericul”, “Codul eroticii”, “Peisajul ideal”, “Spectacolul vieții”, “Eroicul, poezia patriotică și socială”, “Poezia ocazională” – criticul clujean a căutat să surprindă creația coșbuciană în ceea ce are original. În acest fel, se dă seama de paleta largă, am putea spune foarte pretențioasă, a poeziei coșbuciene.
Mai nou, însă, alții o scot din manuale și o trimit complet în istorie. Se pune întrebarea: sîntem astăzi echitabili față de opera lui George Coșbuc? Este ea înțeleasă fără resturi semnificative?
Oricum s-ar privi lucrurile, opera lui George Coșbuc debordează caracterizările pomenite. Nu este exagerat să spunem că, în multe opinii indigene, poetul a căzut victimă, la rîndul său, a ceea ce însuși numea “domnia obeză a diletantismului”.
În fapt, opera coșbuciană întrece ceea ce s-a spus grăbit despre ea, căci explorează multe laturi ale vieții, iar ceea ce se petrece astăzi, în societate și în literatură, nu-l scoate nicidecum din discuție. George Călinescu a sesizat cel mai bine coordonatele literare între care se mișcă “cazul Coșbuc” – de la poezia adecdoticului, a educației școlare, la “poezia pură”, pe toate reușind să le întruchipeze în poezii diferite, dar cel mai frecvent în aceeași poezie! Pe acest diapazon socotesc că trebuie să ne mișcăm dacă vrem să dăm seama de ceea ce ne-a lăsat poetul din Hordou. Nu mai vorbesc de faptul că formula de “poet fără tiparuri” a lui Nicolae Iorga, sau cea de “poet al suferinței”, pe care o folosea Tudor Arghezi, nu au fost exploatate convingător. Nu s-a luat în seamă nici remarca acestuia din urmă că George Coșbuc era “erudit și știa cîteva limbi”, fiind unul dintre prolificii traducători în limba romînă.
Aș spune că George Coșbuc este un poet al unei geografii culturale ce se lasă circumscrisă. El era, de altfel, sensibil la “psihologia popoarelor”, care tocmai se contura în epocă. Cultura și optica sa literară erau universale. Coșbuc este un poet al evenimentelor curente ale vieții, dar care suprinde condiția umană în lume. Este un poet al țărănimii, dar cu o privire cuprinzătoare asupra societății. Este un poet ce atinge reprezentativitatea ce-l face demn de manualele de educație, dar și al reflecției asupra istoriei. George Coșbuc este un poet al unei epoci, dar suficient de profund încît să vadă dincolo de epoci și să le traverseze. Ilustrez aici aceste susțineri printr-un succint excurs în poeziile sale.
Poet al locurilor, dinăuntrul și din afara arcului Carpaților, George Coșbuc opera în coordonatele culturii universale. Din adolescență, cînd debutează cu cunoscuta tălmăcire din greci antici, pînă la perioada de vîrf a creației, poetul a fost traducător de certă rigoare din literatura lumii. Nu este nici astăzi sigur că expresivitatea traducerilor sale a fost întrecută de cei care au reluat acele traduceri. Reperele lui George Coșbuc erau cele ale literaturii universale. Poetul știa bine folclorul, uneori îl ia ca bază, dar prelucrarea lui dă altceva – net superior. Bunăoară, în poezia Nu te-ai priceput! (1889), ce are la bază motivul folcloric al fetei care așteaptă să fie curtată și îmbrățișată, rezultatul este o viziune lărgită reflexiv la maximum: “Nu te-ai priceput!/ Zici că de m-ai fi cerut/ Mamei tale noră-n casă,/ N-aș fi vrut să merg!/ E, lasă!/ Că de-o fată cui-i pasă/ Nu se ia după părut!/ De-ntrebai, ai fi văzut!/ Tu să fi-început iubitul,/ Că-i făceam eu isprăvitul/ – Tu cu pîinea și cuțitul/ Mori flămînd, nepriceput!”. Nu mai vorbim de poezia Doina (1895), care ridică melancolia la o exprimare poetică greu de concurat: “Eu te-am văzut odată/ Frumoasă ca un sfînt,/ În jur stăteau bătrînii/ Cu frunțile în pămînt,/ Cîntai ca-n vis, de-o lume/ Trăit-într-alte vremi,/ De oameni dragi, din groapă/ Pe nume vrînd să-i chemi/ Și-ncet, din vreme-n vreme,/ Bătrînii-n jur clipeau/ Și mînecile hainei/ La ochi și le puneau”. Iar exemplele de ridicare a motivelor folclorice la prelucrări poetice și vizionare proprii sunt nenumărate la George Coșbuc.
Poetul din Hordou își ia adesea motive din evenimentele vieții, o nuntă, mersul după apă, trecerea pe uliță, rănirea pe cîmpul de bătălie etc., dar devine el însuși, suprinzînd imediat condiția umană în lume. Poezia Spinul (1893) este, într-adevăr, una a jocului așteptării mariajului de către tînărul ce-i scoate iubitei un spin din picior și o îndatorează încă o dată. Cunoscuta poezie Numai una!(1889), pe un motiv curent – iubirea feciorului pentru fata căreia părinții lui îi preferă una mai înstărită – se încheie însă cu o declamație ce pune în joc lumea în întregime: “Să-mi cînte lumea cîte vrea,/ Mi-e dragă una și-i a mea:/ Decît să mă despart de ea,/ Mai bine aprind tot satul!”. În Recrutul (1893), motivul este preocuparea recrutului care își lasă iubita în așteptare și adresarea către frate: “Poartă-i grija!/ Tot a mea s-o găsesc, tot dor să-mi poarte!/ Dar de nu-i păzi-o bine,/ Ți-ai găsit dușman în mine,/ Căci fac moarte/ Pentru ea!”. Sau interogația plină de sublim din Moartea lui Fulger (1893): “Cînd n-ai de acum să mai privești/ Pe cel frumos, cum însuți ești,/ De dragul cui să mai trăiești,/ Tu, soare sfînt?” și, desigur, meditația finală asupra morții: “Nu cerceta aceste legi,/ Că ești nebun cînd le înțelegi!/ Din codru rupi o rămurea,/ Ce-i pasă codrului de ea!/ Ce-i pasă unei lumi întregi/ De moartea mea”. Privirea ține aici de cea mai recentă thanatologie, nu doar de surse folclorice!
Poet al țărănimii, George Coșbuc are o privire cuprinzătoare asupra istoriei. Noi vrem pămînt!(1894) este poezia luată pe bună dreptate ca un manifest pentru a dobîndi pămîntul necesar traiului și unei vieți normale în societate. Nu numai versul de încheiere a fiecărei strofe, “vrem pămînt!”, dar și strofele în întregime exprimă voința unei reparații sociale după o nedreptate majoră. “Flămînd și gol, făr-adăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cît ai vrut,/ Și m-ai scuipat și m-ai bătut,/ Și cîne eu ți-am fost”. În cel puțin două direcții, însă, poezia iese cu mult dincolo de condiția manifestului. Pe de o parte, ea captează în termeni poetici împrejurarea că întreaga condiție de viață a țăranului lipsit de pămînt este afectată. “Băieții tu-n război ni-i duci,/ Pe fete ni le ceri,/ Înjuri ce avem noi drag și sfînt”. Pe de altă parte, nu este vorba în poezie doar de revolta unei categorii sociale, ci de surprinderea faptului că în societate există în fond o legătură lăuntrică între viața mizeră a unora și huzurul altora. “N-avem nici vreme de-nchinat,/ Căci vremea ni-e în mîini la voi;/ Avem un suflet încă-n noi/ Și parcă l-ați uitat!”. Poezia nu este doar un manifest anticiocoiesc, ci și redarea unei conexiuni tăinuite. Ea nu este doar socială, în înțelesul consacrat, ci și reflexivă, vizionară. George Coșbuc a găsit cele mai bune mijloace de expresie poetică pentru o constatare care este parte a conștiinței moderne, cel puțin de la Hegel încoace: nimeni nu este fericit sau nefericit fără legătură cu nefericirea sau fericirea altuia. Tematica poetică este complexă, cuprinde oricum o latură socială, dar nu se lasă epuizată de aceasta.
Poet al angajării, George Coșbuc se ridică la reflecții cuprinzătoare asupra mersului istoriei. Versurile „O luptă-i viața; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor“, din Lupta vieții (1894), sunt poate de la apariție un leitmotiv al angajării, ca și aceste versuri: „Oricare ar fi sfîrșitul luptei,/ Să stai luptînd, căci ești dator“. Orizontul poeziei lui George Coșbuc este unul de cea mai largă respirație – al libertății persoanei. Poezia Pentru libertate (1903) nu este militantă în înțelesul reductiv, consumat, ci emblematică, ținînd de o viziune asupra conexiunilor mai puțin perceptibile ale istoriei, care exclud servitutea. “Iar din lanțul ce-azi ne strange/ Pot să iasă spăzi, și pot/ Spăzile să vadă sînge,/ Nu de-al nostru însă tot!/ Și sfîrșitul tău veni- va/ Azi ori mîne, ori mai apoi!”.
Poet la care s-a apelat copios în manuale de educație, George Coșbuc a dat reflecții grave asupra vieții. Să observăm, de pildă, finalul plin de durere nesfîrșită și înăbușită de la Trei Doamne și toți trei (1891): “Treceau bărbați, treceau femei,/ Și uruiau trăsuri pe stradă,/ Soldați treceau făcînd paradă,/ Și-atunci deștept privi la ei/ Și-și duse pumnii strîns pe tîmple: <Trei, Doamne, și toți trei!>”. Să ne amintim și reflecția tot îndurerată din El Zorab (1893): “Și te vor duce la război,/ Să mori tu, cel crescut de noi!… <Ia-ți banii, pașă! Sunt sărac,/ Dar fără cal eu ce să fac?/ Dă-mi calul înapoi!>”. Puțini au redat cu mijloace atît de simple și cu atîta profunzime trăirea durerii, precum George Coșbuc!
Poet al lumii unei epoci, George Coșbuc a fost destul de mare poet pentru a vedea dincolo de epoci și a le traversa. Poezia Vara (1893) ne plasează într-o lume într-adevăr idilică, pusă undeva în apropierea Ceahlăului: “Un nor cu muntele veci/ Plutea-ntr-acest imens senin/ Și n-avea aripi să mai zboare!/ Și tot văzduhul era plin/ De cîntece ciripitoare”. Dar această lume este imediat și cea în care, precum înaintașii, fiecare sfîrșește: “Cît de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu!/ Ca o virgină/ Cu umblet drag, cu chip iubit!/ Aș vrea să plîng de fericit,/ Că simt suflarea ta divină,/ Că pot să văd ce-ai plăsmuit!/ Mi-e inima de lacrimi plină,/ Că-n ea s-au îngropat mereu/ Ai mei, și-o să mă îngrop și eu!”. În Mama (1894), motivul mamei care ar vrea să-și vadă fiul plecat departe urcă de la date biografice cunoscute, la o exprimare clasică, ce trece peste timp. “Afară-i vînt și e-norat,/ Și noaptea e tîrzie;/ Copilele ți s-au culcat/ – Tu inimă pustie,/ Stai tot la vatră-ncet plîngînd:/ E dus și nu mai vine!/ Ș-adormi tîrziu cu mine-n gînd,/ Ca să visezi de mine!”. Puțini au captat atît de bine confruntarea omului cu limitele întîlnite în viață precum George Coșbuc!
Rareori marii poeți cuprind tot ceea ce fac într-o profesiune de credință. Aceasta nu înseamnă să nu luăm în seamă ceea ce ei spun despre ei, căci aici se dezvăluie intenții. Poezia Poetul (1911) începe cu mult citata mărturisire: “Sînt suflet din sufletul neamului meu/ Și-i cînt bucuria și-amaru/ În ranele tale durutul sunt eu,/ Și-otrava deodată cu tine o beu”. Desigur, între timp, modalitățile de expresie poetică s-au diversificat enorm, mult dincoace de redarea directă a experienței. În definitiv, astăzi se exprimă ceea ce este în lume cu ajutorul accentuării subiectivității. Trăim în lumea celei mai expansive subiectivități – o lume subiectivizată ca niciodată! Heidegger vorbea justificat de “subiectivitatea subiectivității”, iar dacă vrem să vorbim de poezia ce se face acum, probabil că trebuie să aplicăm încă o dată termenul, să-l facem recursiv. George Coșbuc nu dă prioritate acestei direcții; el nu exhibă doar trăiri, ci vrea să capteze alcătuirea lumii. El aspiră să fie poetul realităților ultime ale vieții omului, uneori să surprindă ceea ce se numește “în sinele” acestora. “Copilă, tu crede poeții ce scriu,/ Căci lor li s-a dat o putere/ S-audă mai bine, să simtă mai viu/ Întreagă a lumii durere” – ne spune în Copilă, tu crede poeții ce scriu (rămasă în manuscris). Să nu uităm că la Cluj, George Coșbuc studiase ceva filosofie sau intrase măcar în contact cu ea și citea în germană, încît a venit timpul să ne întrebăm: nu cumva poezia sa resimte nu numai datele experiențelor concrete de viață, ci și pe cel ale unei reflecții culturale organizate, al cărui centru de gravitație va trebui abia să-l descoperim!
La noi, unii au impresia că o poezie care vrea să fie expresia a ceea ce trăiesc oamenii din jur este desuetă, anacronică, și nu fac decît să-și liciteze impresiile, fără a depăși granița acestora, spre captarea universului vieții. Eu cred că aceștia se înșeală. Nu vreau să fac aici largi considerații în jurul întrebării, de fapt comună poeziei, științei și filosofiei: cum ajungem la realitate? Dar, oricum s-ar lua lucrurile, oricît de imperativ este să ferim expresia poetică de vetusta copiere a realității, orice formă alegem pentru a-i păstra gingășia și forța de penetrație, nu se poate eluda un fapt: poezia rămîne arta sensibilității, arta simțirii omului în lume, și va căuta, atunci cînd este veritabilă, să fie astfel. Tot Heidegger spunea că poezia numește zeii, iar gînditorii vin apoi pentru a-i explica. George Coșbuc și-a asumat în fapt acest adevăr ca puțini alții în cultura noastră, în coordonatele timpului său. Iar această împrejurare face din poezia sa un reper. Opera sa se poate citi din noi perspective care ne feresc de simplificări, iar profilul său efectiv se lasă acum redescoperit! (Andrei Marga, Cuvînt la Simpozionul de la ocazionat de Aniversarea a 15o de ani de la nașterea lui George Coșbuc, Năsăud, 17 septembrie 2016)