Germania s-a refăcut uimitor de repede după distrugerile războiului și capitularea necondiționată din 1945. Înalta calificare a forței de muncă ce a supraviețuit nazismului, inteligente soluții elaborate de clasa politică și impulsul dat de planul Marshall au asigurat restabilirea. Willy Brandt putea declara că niciodată în istorie germanii nu au dus-o mai bine. Germania devenea nu doar cel mai mare exportator al lumii, dar și țara unei înfloriri exemplare a democrației, științelor și culturii.
Oricine reflecta asupra situației internaționale își dădea însă seama că Germania a ajuns un colos economic și, urmare a războiului, un pitic politic și că această discordanță trebuia rezolvată. Ea a devenit preocupantă la nivelul conducerii germane.
După ce s-au pus pe o bază complet nouă raporturile cu Franța, prin inițierea Europei unite odată cu înțelegerile Adenauer – De Gaulle, au urmat alte acțiuni benefice. Cu România a început șirul recunoașterilor de drept ale RFG în “lagărul socialist” al vremii, care a fost operă a guvernării Kissinger – Brandt. S-au reglat apoi, prin tratate, raporturile cu Polonia și Cehoslovacia, sub conducerea lui Brandt. A urmat consolidarea poziției și prestigiului Germaniei, pe care guvernarea lui Helmut Schmidt a atins-o convingător. În contextul noii interacțiuni dintre supraputerile postbelice, creată prin urcarea pe scenă a lui Mihail Gorbaciov, cu lansarea glasnosti-ului și a perestroicii, și a lui Ronald Reagan, în condițiile realizării programului armelor antirachetă inițiat de John Kennedy, problema reunificării Germaniei intra, obiectiv, în actualitate.
Germanii se apropiau precaut de tema reunificării țării. Unii nu se așteptau să fie atât de curând! Intelectualii de vârf nu-și permiteau iluzii în privința ei. Chiar “dascălul Germaniei (praeceptor germaniae)”, cum este socotit Habermas, punea în fața reunificării un referendum, spre a-i asigura legitimare indiscutabilă! Nici chiar aliații postbelici ai Germaniei nu promiteau sprijin. Până în ultima clipă, președintele Francois Mitterand spunea: “iubesc foarte mult Germania, încât aș vrea să văd mai curând două Germanii decât una”, iar primul ministru Margaret Thatcher amintea istoria: “i-am învins de două ori pe germani, iar acum sunt din nou în fața noastră”.
Însă dincolo de tacticile partidelor și ale personalităților, reunificarea Germaniei se impunea decidenților. Oricine cunoștea ceva din istorie știa că o criză europeană poate arunca întreaga lume în criză și că nu este posibilă pacificarea durabilă a Europei fără unificarea germană.
Este meritul conducerilor, al intelectualilor și al diplomației germane că au știut să mențină tema în atenție, să pregătească societatea și să aducă problema pe agenda zilei la momentul favorabil. Fără prejudecăți, fără stridență și fără a ofensa pe cineva! Cu o foarte bună stăpânire a culturii civice și politice a timpului și prelucrând dintr-o perspectivă proprie datele evoluției din cele două Germanii postbelice și ale situației internaționale!
Dar nu facem aici istorie. Mulți se întreabă astăzi asupra realelor obiective ale politicii externe duse de Germania. Bunăoară, credincioasă continuu alianței occidentale, această țară s-a plasat de partea Franței și Rusiei în a formula rezerve față de intervenția în Irak. Ea nu a acceptat izolarea Rusiei sau Chinei pe scena internațională și desfășoară o analiză proprie a evenimentelor. Germania este atașată valorilor societății moderne, fără a fi opacă la realități, este fidelă alianțelor, fără a fi mimetică, este creativă, fără a recurge la aventuri. În opinia mea, ne aflăm, de fapt, în anii “revenirii Germaniei” (cum arătam în Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Ed. Academiei Române, București, 2013) și este vorba de o politică externă proprie, temeinic elaborată în raport cu geometria existentă a supraputerilor și bine susținută de succese interne.
Adaug acum observația că deja în procesul reunificării autoritățile germane au adoptat orientări care marchează și astăzi comportamentul țării în spațiul internațional. În orice caz, cine vrea să înțeleagă acest comportament procedează profitabil dacă aruncă o privire în acțiunea și vederile cancelarilor Helmut Schmidt, Helmut Kohl, Gerhardt Schröder și Angela Merkel în relațiile cu supraputerile timpului: SUA și China, ca supraputeri economice, SUA și Rusia ca supraputeri militare. Pentru a capta felul Germaniei de a se concepe pe sine între supraputeri, se pot folosi memoriile cancelarilor amintiți și declarațiile lor, redate de jurnaliști de certă formație profesională.
Nu cu mult timp în urmă, cel care rămâne până acum cel mai vizionar cancelar german a reafirmat o seamă de componente ale politicii germane în relație cu supraputerile amintite (vezi Helmut Schmidt, Giovanni di Lorenzo, Auf eine Zigarete mit Helmut Schmidt, Kiepenheuer & Witsch, Koln, 2016). Helmut Schmidt amintește din capul locului că germanii datorează Americii inspirația ce vine din Declarația de independență și din Constituția Statelor Unite și că nu există propriu-zis anti-americanism în țara sa. Mai mult, el a salutat mereu declarația președintelui creștin-democrat al Germaniei, Richard von Weizsäcker, din 1985, în care, pentru prima oară, în mod oficial, s-a acceptat că “războiul pierdut a fost o eliberare” (p.25). Prestigiosul cancelar de odinioară spunea că această eliberare “se datorează americanilor, englezilor și rușilor. Fără Churchill nu ar fi funcționat întregul” (p.24). El a evocat mereu “capacitatea de a elabora planuri mari (Grosszügigkeit)” a americanilor și a adus exemple de cooperare extrordinară cu personalități americane. La un moment dat, de exemplu, în alianța nord-atlantică s-a lansat ideea de a planta de-a lungul frontierei răsăritene a RFG de atunci mine nucleare. Grație cooperării eficace cu Malvin Laird, secretarul american al apărării, guvernul german a putut evita această soluție extrem de periculoasă.
Helmut Schmidt a luat act de o schimbare fundamentală în atitudinea germanilor și rușilor, unii față de alții. “Deoarece rușii au câștigat războiul, nu există la ei ură față de germani, iar dacă discuți cu oameni în Hamburg sau Berlin sau München constați că nu este ură față de ruși…” (p.86-87). Astăzi se poate observa că “mai mulți germani au o sensibilitate ceva mai mare pentru sentimentele politice ale rușilor. Este un fapt bun și necesar” (p.213). După părerea lui Helmut Schmidt, sub aspectul politicii economice, Rusia nu este la nivelul Chinei, dar “tempo-ul creșterii este aproape același” (p.85). Toate rațiunile strategice duc, în concepția sa, la a considera cu atenție dezvoltarea efectivă ce are loc în Rusia (p.86), la a aborda politic litigiile și a evita măsuri de genul boicotării (p.153), care nu dau niciodată rezultate pozitive.
China a fost de interes major pentru Helmut Schmidt. De altfel, el socotea a fi un succes politic personal călătoria la Shanghai, imediat după tragedia din piața Tiananmen, când, împreună cu Henri Kissinger și Robert McNamara, au conlucrat cu conducerea chineză și au prevenit alunecarea lumii într-un nou război rece (p.212-213). El spunea că pe evoluția Chinei spre economia de piață se poate conta, doar că, inevitabil, vor surveni toate caracteristicile acesteia, inclusiv tensiunile sociale (p.174), chiar în condițiile supremației confucianismului. Urmașul său, Helmut Kohl, avea, de altfel, să trateze mereu cu mândria unui deschizător de drum faptul că a inițiat largi schimburi economice cu China.
Helmut Schmidt a considerat că recursul la intervenție militară se află printre mijloacele politicii statelor, dar trebuie să fie clară o implicație: nu se poate câștiga pe termen lung și asigura dezvoltarea pacifică prin acțiuni militare. “Este relativ simplu – spunea el – să decizi intervenția într-o altă țară. Dar este aproape imposibil să te retragi apoi, dacă nu vrei să lași în urmă moarte, violență și catastrofă” (p.285). Helmut Schmidt era de părere că “oamenii vor înțelege poate, într-o bună zi, că violența nu poate fi suprimată cu violență” (p.286) și a dat continuu întâietate politicii față de recursul la forță.
Helmut Kohl și-a dictat memoriile unor ziariști germani aleși personal. Sunt aproape șase sute de ore din care sunt deja tipărite trei mari volume, fără ca întreaga procedură a publicării memoriilor să fie încheiată. Cei doi ziariștii mărturisesc, însă, că li s-a oferit ocazia să arunce ochii pe documente uimitoare, oficiale și confidențiale, de politică internațională, care vor rămâne inaccesibile încă un număr de decenii. De altfel, în legătură cu schimbarea intervenită în familia fostului cancelar și cu nemulțumirile față de izolarea la care l-au supus colaboratorii și discipolii pe scena politică, se poartă încă discuții, încît exploatarea, pentru analize, a memoriilor se amână. Avem însă la îndemână un volum (Heribert Schwan, Tilman Jens, Vermachtnis. Die Kohl-Protokole, Heyne, Munchen, 2014) în care ziariștii ilustrează, prin apel la citate, pozițiile lui Helmut Kohl în multe probleme de politică internă, dar și în spațiul interacțiunii Germaniei cu supraputerile existente.
Se știe prea bine că reunificarea Germaniei a fost posibilă sub dubla condiție a venirii lui Ronald Reagan la președinția Americii și a lui Mihail Gorbaciov la conducerea Rusiei și, desigur, a politicilor pe care cei doi le-au reprezentat. În acest context, Helmut Kohl a avut meritul de a fi angajat o abordare care a folosit prestigiul câștigat în anii anteriori de țara sa pentru a crea relații strânse, inclusiv personale, cu toate părțile și a duce cât mai departe realizarea obiectivelor germane. Negocierile sale la Camp David cu președinții americani, în Caucaz și Ucraina cu liderul sovietic, întâlnirile cu primul ministru britanic și președintele francez au fost folosite pentru punerea în mișcare a reunificării.
Cu Mihail Gorbaciov, relația lui Helmut Kohl a început mai curând rău, în consecința unei gafe dintr-o declarație de presă, pe care cancelarul a retras-o apoi atribuind-o unui colaborator. Relația a putut fi restabilită ca urmare a prezenței unor intelectuali credibili într-o delegație prezidențială germană la Moscova, în 1987. Relația a căpătat însă pondere istorică odată cu vizita liderului sovietic, în iunie 1989, când, în discuția directă de la cancelaria federală din Bonn, cei doi s-au înțeles asupra dreptului imprescriptibil al popoarelor la autodeterminare (p.153). A devenit clar atunci că liderul sovietic nu intenționează să intervină în Europa Centrală și Răsăriteană în favoarea unor regimuri respinse de popoarele respective.
Helmut Kohl a plecat în abordarea “problemei germane” în relație cu Uniunea Sovietică de la aspectul economic. În opinia sa, Mihail Gorbaciov era deplin convins că sistemul economic sovietic nu mai rezistă și căuta să-l schimbe. Cancelarul a și acceptat în acest context să preia în seama Germaniei costuri – de finanțare a retragerii trupelor de ocupație de la Berlin, de compensare de pierderi din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, de sprijinire a modernizării industriei ruse – pentru a obține acordul de reunificare. Mai mult, cu susținerea președintelui George Bush, a folosit rezervele alimentare ale NATO pentru a ajuta Rusia într-un moment dificil de schimbare și pentru a crea încredere.
“Cancelarul reunificării” precizează că, în relația cu Rusia, nu s-a pus niciodată problema cumpărării deciziilor politice. Acestea au stat tot timpul pe bază propriu-zis politică. În fapt, Helmut Kohl se asigurase în prealabil de sprijinul președintelui american pentru a-i convinge pe sovietici să renunțe la vechea condiție pusă reunificării Germaniei – ieșirea din NATO – în favoarea unor măsuri de consolidare a încrederii. Fostul cancelar mărturisește că a fost de acord cu Mihail Gorbaciov asupra interacționării cât mai ample a firmelor rusești cu cele germane și a dezvoltării unei cooperări mutual benefice dintre germani și ruși.
Cancelarul Helmut Kohl a declanșat, împreună cu Mihail Gorbaciov, mecanisme ce au permis reunificarea. După opinia sa, liderul sovietic a mai sperat că sistemul poate fi schimbat. A fost meritul lui Boris Jelzin că și-a dat primul seama că sistemul trebuie pur și simplu înlocuit. Pe acesta Helmut Kohl îl numește „prieten al Germaniei, un prieten personal“ și-i subliniază, în pofida rumorilor ce s-au creat, “inteligența superioară și uimitoarea sensibilitate politică” (p.154). Cu președintele Rusiei s-a ajuns la acele sauna în comun la Baikal, pe care Helmut Schmidt și Mihail Gorbaciov aveau să le ironizeze mai târziu.
Cancelarul următor, Gerhard Schröder, a intrat, la rândul său, în relații personale foarte strânse, de încredere, cu liderul Rusiei, de data aceasta Vladimir Putin. Capitolul amplu pe care îl consacră Rusiei în memoriile sale (Gerhard Schröder, Entscheidungen. Mein Leben in der Politik, Hoffman und Campe, Hamburg, 2006) este edificator. Acest capitol explicitează ancorarea politicii germane în alianța cu SUA, interesul vital al Germaniei de a extinde cooperarea mutual benefică cu Rusia și preocuparea Berlinului de a fi un puternic partener al Chinei.
Primul aspect menționat de fostul cancelar german a fost insistența președintelui Bill Clinton de a determina o politică activă a Germaniei în direcția stabilizării Rusiei. “A fost predecesorul lui George W. Bush acela care și-a îndreptat privirea spre Rusia și a reflectat la ceea ce are de făcut Europa pentru ca uriașul bolnav să se redreseze (auszurichten). Că el avea în vedere și rolul aparte al Germaniei atestă înțelepciune și viziune. Cu totul independentă de parteneriatul strategic cu Rusia și neinfluențată de acesta, rămâne, de aceea, o relație bună și adecvată ca atmosferă cu SUA, ce aparține fundamentelor politicii germane și europene” (p.477-478). Gerhard Schroder mărturisește că președintele american l-a întărit în opinia sa mai veche că, “fără o înțelegere cuprinzătoare cu Rusia, nu poate fi gândită o ordine pacifică pentru continentul nostru” (p.456). El menționează satisfacția de a fi găsit aceeași evaluare la președintele rus, care “vrea să restabilească importanța Rusiei. … Cu alte cuvinte, el vede o misiune a Rusiei ca parte a Europei, desigur cu o componentă asiatică, de care este foarte conștient, dar cultural, emoțional și sub aspectul sentimentului vieții și al reprezentării valorilor ca parte a Europei” (p.457). De aceea, Germania a și insistat ca Rusia să fie admisă în G8 și a pledat, de asemenea, pentru admiterea Chinei și Indiei.
Gerhard Schröder a avut în vedere, printre multe considerente de geopolitică și politică intyernațională, importanța uriașă a rezervelor energetice ale Rusiei pentru țările europene. “Foamea de energie a Europei nu se poate astâmpăra fără bogația în materii prime a Rusiei. Aceasta este o înțelepciune comună (Binsenweisheit), dar nu mai puțin adevărată” (p.463). Oricum, “Europa procedează cu atât mai bine integrând Rusia într-o perspectivă europeană și dezvoltînd pe termen mediu parteneriatul strategic într-unul privilegiat” (p.460). Unul din argumentele fostului cancelar a fost rata anuală de creștere a economiei rusești de 4-6 procente. Altul era nevoia de a a dezvolta relații cu Rusia ținând seama de istoria acesteia, adică “fără dacă și dar ( ich stehe dafür ohne wenn und aber)” (p.466). El era încredințat că “cine se teme de parteneriatul strategic Berlin/Moscova nu înțelege imensul interes propriu pe care Germania, ca parte importantă a Europei integrate, trebuie să îl aibă în modernizarea Rusiei, din rațiuni economice, cât și din rațiuni sociale” (p.467). Este greșit, subliniază el în mod repetat, ca Rusia să fie evaluată din perspectiva unui conflict sau altul și luată doar ca sursă de probleme.
Relația Germaniei cu China a început sub cancelarul Gerhard Schröder sub auspicile bombardării de către coaliția internațională a ambasadei chineze de la Belgrad. Cancelarul și-a dat seama de primejdie și a căutat să prevină deteriorarea cooperării printr-o vizită scurtă, de lămurire a lucrurilor, la Beijing. Această relație a fost concepută însă larg, cancelarul mărturisind că își pusese în program o călătorie pe an în China pentru a extinde cooperarea (p.139-140). Gerhardt Schröder scrie: “Cooperarea economică este însă numai un aspect al parteneriatului germano-chinez. În anii trecuți, China a dobândit o mare pondere internațională, pe care țara o abordează foarte responsabil – de pildă în conflictul nordcoreean, dar și în stăpânirea crizei economice în care Asia a intrat în 1997-98. Nici o provocare globală – de pildă climatul, politica energiei și asigurarea păcii – nu se va putea aborda cu success, în viitor, fără China” (p.141). Atunci când, în 2015, împreună cu Helmut Schmidt, a prezentat la Târgul de la Frankfurt am Main cartea președintelui chinez Xi Jinping, China regieren (2014), cei doi foști cancelari ai Germaniei au subliniat energic acest aspect.
Toate aceste acumulări în relația Germaniei cu supraputerile lumii, legate de cancelarii precedenți, se regăsesc în abordările cancelarului actual, Angela Merkel. Doar că, odată cu înaintarea în timp, cooperările cu SUA au continuat să se amplifice, iar cele cu Rusia și cu China au atins nivele înalte. În zilele noastre, Statele Unite sunt supraputerea hegemonică, China a devenit cel mai mare producător printre națiuni, Rusia a revenit în poziția de supraputere militară. După 2010, ne aflăm de fapt – din aceste rațiuni, și din altele – într-o lume diferită de cea creată în 1989. Pe acest fundal are loc revenirea Germaniei la un profil propriu în politica internațională, bazat pe solide analize efectuate de grupuri de specialiști excelent pregătiți și pe capacitatea proprie de inovare și inițiativă.
În acest cadru, Angela Merkel a pus înaintea tuturor acțiunilor politice criteriul valorilor. “Baza gândirii și acțiunii mele politice – scrie cancelara federală – este înțelegerea creștină a omului și valorile fundamentale ce rezultă de aici – libertatea, solidaritatea și dreptatea” (Angela Merkel, Machtworte. Die Standpunkte der Kanzlerin, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2010, p.109). Actualul cancelar a făcut astfel un pas mai departe, pe calea pe care au mers antecesorii, de profilare la nivelul unor principii a politicii externe germane.
În optica Angelei Merkel, politica are nevoie de un fundament dincolo de politica curentă, iar acest fundament îl oferă creștinismul. “Creștinismul nu este apolitic și a determinat hotărâtor rădăcinile Europei – o discuție care ne va ocupa încă mulți ani în stabilirea contractului constituțional” (p.108). De aceea, în această optică, pe lângă menținerea păcii, este esențială unificarea europeană pe baza comunității de valori asumate (p.121).
Politica pe care Germania înțelege să o angajeze pornește nu dintr-o parte sau alta a societății, ci din mijlocul (Mitte) ei social, căci “mijlocul este uman” (p.135). Această poziționare politică are multe implicații. Ea înseamnă să nu te lași furat de un aspect sau altul, ci, de la început, “să vezi întregul” situației (p.138). Înseamnă, bunăoară, să abordezi realitatea cu deschidere spre viitor, conform devizei „Gehe ins Offene! Să privim deschis, să vedem șansa riscului, să deșteptăm forța libertății pentru solidaritate și dreptate, să transpunem ideile în fapte și să facem aceasta în spiritul care a făcut puternică țara noastră – în spiritul unității și dreptului și libertății pentru patria germană“ (p.150). Înseamnă să examinezi cu luciditate trecutul, dar „fără șabloane“ (p.154) și clișee de gândire.
Actualul cancelar german a reiterat în termeni proprii că “în timpul național-socialismului și al celui de Al Doilea Război Mondial, Germania a adus nesfârșită suferință pe lume. Ruptura civilizației prin Shoah nu este mai veche de o viață de om. Până astăzi simțim urmările acestui cel mai negru capitol al istoriei germane” (p.158). De aceea, Germania nu poate rămâne pasivă în fața suferinței și nedreptăților. „Noi nu ne permitem să tăcem. Nu trebuie să ne fie indiferent ceea ce se petrece” (p.171). De altfel, Germania este puternică în lume ca țară a libertății, ca “țară a ideilor” și ca purtător de răspundere în lume, iar de acestea depinde viitorul ei. “Atunci când are respirație largă – scrie cancelarul federal – politica poate ajuta foarte mult ca lucrurile să se îndrepte spre bine” (p.149). Germania s-a angajat pe direcția unei astfel de politici.
Cancelarul federal Angela Merkel amintește deviza pe care președintele George Bush i-a propus-o lui Helmut Kohl în preajma reunificării Germaniei – “Parteneriat în conducere (Partnership in leadership)” (p.195) și ține să completeze: “America și Europa nu sunt în fapt totdeauna de aceeași părere. Unii îi consideră pe alții câteodată ca prea ezitanți și angoasați sau, invers, ca prea egoiști și cuprinși de dorinți (drängend). Totuși, eu sunt profund convinsă că un partener mai bun decât America nu este pentru Europa, dar și pentru America nu este unul mai bun decât Europa“ (p.196). Chestiunea este de a pune în lucru valorile comune – „în primul rând, să creăm pace și securitate, în al doilea rând, să ajungem la bunăstare și dreptate și, în al treilea rând, să ne protejăm planeta. Pentru acestea sunt din nou solicitate într-un fel aparte America și Europa“ (p.197). Acestea sânt prioritățile.
În lume se produc crize, la care, desigur, trebuie reacționat. Strategia pe care Germania o promovează pleacă de la considerentul că “stăpânirea crizelor și prevenirea crizelor trebuie abordate cu un evantai (Miteinander) de măsuri politice, de politică a dezvoltății, polițienești, parțial de politică culturală și, dacă se impune, desigur, și cu măsuri militare” (p.213). Toate însă trebuie să rămână subordonate “orientării și liniei conducătoare” ce vine din creștinism și ia forma unor principii: respectul demnității omului; a păstra măsura și a rămâne la mijlocul social; a trata adecvat situația persoanei; a face posibilă solidaritatea și concetățenia; a gândi dincolo de ziua de azi; a fi de încredere; a fi plin de smerenie (Demütiger sein). „Ca oameni nu suntem perfecți, facem greșeli. Va trebui să răspundem la sfârșit în fața lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să ne învețe smerenie – și în politică, în orice poziție de răspundere” (p.114) spune actualul cancelar german.
Această viziune nu este deloc, cum ar putea trece la o lectură superficială, un moralism ce ascunde ipocrizie, cum se petrec adesea lucrurile în lume. Ea este ancorată în interese și valori culturale chiar în epoca unei internaționalizări ce și-a uitat sensul și este o contribuție la dezlegarea problemelor umanității pornind dintr-un patriotism bine înțeles. Viziunea stă pe fundamentul trainic al unei politici interne responsabile și pline de reușite: o economie competitivă; o economie socială de piață călăuzită de vestitul drept la codecizie (Mitbestimmung); un stat social trecut prin reforme (cele mai noi fiind reformele Hartz); o democrație în care nu doar simplul succes în alegeri, ce duce ușor la abuzuri, ci legitimitatea contează; un stat de drept în care nu formalismul, ci grija dreptății și demnitatea umană sunt firul conducător. Din poziția reușitei istorice – a cărei valoare o subliniază recent și faptul că partea covârșitoare a imigrației în Europa vrea de fapt să ajungă în Germania – această țară poate privi înainte.
Cu această profilare – care înseamnă asumarea proiectului societății moderne fără deformări tehnocratice sau spiritualiste și acțiune pe baza unor analize proprii – Germania joacă un rol tot mai important în lumea actuală. Politica ei externă își asumă că reprezentarea lui Metternich, potrivit căreia cele mai mari puteri decid, a reintrat în actualitate. Că Bismarck a avut dreptate când a spus că, atunci când jocul la vârf este în cinci, trebuie să-ți aliezi cel puțin doi pentru a putea rezolva probleme. Dar și că reflecțiile lui Kant, ce dau întâietate dreptului în fața forței și dialogului în fața pornirilor, duc la soluție. Din rațiuni cunoscute, Germania nu contează în momentul de față printre supraputeri, dar ponderea ei economică, politică și culturală poate înclina balanța pentru o rezolvare sau alta, așa cum s-a putut constata măcar de la Willy Brandt încoace.
<a href=” HYPERLINK „http://www.andreimarga.eu” \t „_blank” http://www.andreimarga.eu”>Andrei Marga</a>
PAGE
PAGE 7