de Andrei Marga
Pe treptele înalte de complexitate, organizările umane fac loc conducerii ca acțiune distinctă. Ne desfășurăm viața în legătură cu firme ce sunt filiale și cu instituții publice subordonate, în care se pun în aplicare decizii. Societățile în care trăim presupun autonomia sistemelor (tehnologic, economic, social, politic, administrativ, cultural) și a valorilor corespunzătoare, care sunt aduse, de fiecare dată, la un acord. Cu mulțimea comunităților locale ce le compun, țările noastre acoperă un anumit teritoriu, la nivelul căruia se fac coordonări. Ne aflăm, cel puțin în Europa, într-o uniune de state ce împărtășesc scopuri comune și acționează în consecință. Lumea timpului nostru are actori nenumărați, încât probabilitatea ca unul să îi poată controla pe toți este mică, dar nu poate eluda nevoia orientării. Dincoace de toate acestea și, desigur, de alte exemple, ce pot fi invocate, felul în care se conduc entitățile diferențiate lăuntric și, în general, forma conducerii unităților în condiții de complexitate crescută au devenit astăzi întrebări de importanță crucială.
Istoricește, tocmai s-a încheiat al treilea val al democratizării postbelice (după Germania și Italia, care au fost primul val, au urmat Grecia, Spania, Portugalia, apoi țările Europei Centrale și Răsăritene) și se așteaptă valul următor (democratizarea în regiuni ale lumii care nu au cunoscut decât autoritarismul, precum Africa de Nord și Orientul Mijlociu). Democrația însăși ia acum forme multiple. Încotro se îndreaptă democrația în condițiile enormei diversificări de situații în care se încearcă aplicarea ei? Mai rămâne demos-ul, în același timp, și kratos? Cum satisfacem urgențele de acțiune păstrând cel puțin consultarea – formarea democratică a voinței fiind deocamdată tot mai anevoie de atins? Care sunt reperele deciziilor într-o lume aflată în schimbare, de la prevalența recunoașterii celuilalt la întâietatea acordată eficienței și, înapoi, la satisfacerea cerinței de informare a celor conduși? Noi întrebări intră de acum pe agenda zilei.
În zilele noastre se exercită presiuni pentru trecerea de la „guvernare” (conducere „de sus”, reprezentativă și democratică în lumea modernă), la „guvernanţă” (autodeterminare în condiţiile competiţiei) în conducerea entităților diferențiate. O întreagă viziune despre societate s-a articulat între timp și aspiră să ne convingă acum că exprimă realitatea, încât nu am avea alternativă. Recursul la guvernanță face corp comun cu proclamarea competitivității drept scop, considerarea pieței ca singur regulator al activităților, a echilibrului bugetar ca indicator de dezvoltare, privilegierea criteriilor cantitative de evaluare, prevalența managerilor și personalizarea deciziilor, reducerea reformelor la restructurări, sporirea rolului executivului, diminuarea importanței parlamentului și declinul instanțelor deliberative, desconsiderarea prestației sociale a statului și alte piese. În societățile în care se trăiește astăzi, se petrece, în orice caz, o schimbare cu consecinţe mult mai profunde decât se acceptă în mod curent. Întrebările deja menționate sunt suplimentate de numeroase interogații derivate, care, toate, cer răspuns.
Nu rezultă nicidecum din aceste aserțiuni că ceea ce numim în mod obișnuit „guvernarea reprezentativă” sau „guvernarea democratică” sunt imune la maladii și erori. În fapt, ne aflăm după derapaje (democrația este folosită uneori pentru a instaura, în forme blânde sau agresive, autoritarismul, birocrația înfrânge adesea voința cetățenească, meritocrația își face loc anevoie chiar în democrație, cei care guvernează folosesc mijloacele ce le stau la dispoziție nu doar pentru a-i conduce pe ceilalți, ci și pentru a-i supune durabil, etc.), care fac mai avenită ca oricând tema tranziției de la „democrația redusă la un simplu mecanism de selectare periodică a liderilor”, la „democrație ca formă de viață”. Numai sub condiția acestei tranziții, „guvernarea democratică” și realitatea vieții cetățenești intră în convergență. Cum să-i să-i conciliem pe conduși și pe cei ale căror opinii contează în decizii este o altă întrebare ce se acutizează în timpul nostru.
În acest context și sub imperiul întrebărilor amintite, abordez în volumul de față relaţia dintre „guvernanţă” şi „guvernare”. Lămuresc mai întâi ceea ce este, la propriu, adică dincolo de frecventele folosiri improvizate şi confuze, guvernanţa, cu ajutorul unor aplicaţii în educaţie, în amenajarea teritoriului, în justiție, în cercetarea științifică. Aceasta, în cadrul istoriei recente a democraţiei reprezentative, care a înregistrat un succes istoric în jurul lui 1989, dar este acum provocată de noi evoluții, dinăuntrul și dinafara ei. Apoi argumentez teza nevoii complementării guvernanţei de către guvernare până la nivelul tematizării, indusă de subiectul însuşi, a limitelor marketizării şi a conceperii omului. În sfârşit, arăt că a devenit indispensabilă, în succesiunea îmbrăţişării necritice a guvernanţei din societățile de azi, restaurarea sensului originar al instituţiilor, dacă este ca oamenii să-şi facă istoria nu numai cu voinţă, ci şi cu conştiinţă. Închei indicând tendinţe de complementare efectivă a guvernanţei cu guvernarea. De fiecare dată, abordării teoretice îi adaug aplicații, mai cu seamă pe terenul experienței din România, care lasă să se observe ușor consecințele neînțelegerii acelei relații și ne permite să facem intuitive corelațiile conceptuale.
Atunci când tematizăm lumea actuală, suntem purtaţi de însăşi căutarea răspunsului dincolo de situaţia tehnologiei, a economiei, a instituţiilor, spre chestionarea orientărilor culturale. Antropologia culturală, luată în înțeles propriu, oferă tot mai mult răspunsul. De aceea, la rândul meu, duc cercetarea guvernanţei până la a sesiza premise şi consecințe culturale. Demersul devine astfel, pe nesimțite și inevitabil, filosofic. Sunt de părere că filosofia rămâne credincioasă marii ei tradiţii – ce exaltă și astăzi imaginația atunci cînd discutăm despre Aristotel, Hegel, Husserl, Dewey, Habermas – examinând ceea ce se petrece în jur, în varii domenii ale vieţii, spre a face inteligibilă realitatea, şi opunînd fragmentarismului, ce domină viața oamenilor în modernitatea târzie, interogaţii ce rezultă din perspectiva întregului.
Bucureşti, 15 iunie, 2013