Discuția despre justiție, la noi, bate pasul pe loc din cauza problemelor rău puse. Bunăoară, unii proclamă suficiența de sine a sistemului judiciar și confundă la grămadă soluțiile acestuia cu dreptul, ba chiar cu justiția. Aceștia le pretind tuturor – cu totul anacronic în epoca comunicării – tăcerea asupra procedurilor și deciziilor ce afectează, fie și potențial, orice cetățean.
În orice discuție asupra justiției este de asumat că dreptatea (justice, Gerechtigkeit) este valoare fondatoare a societății, că ea se promovează prin legi, că legea se aplică prin sentințe date în instanțe de cei îndrituiți. Mai este de asumat că imparțialitatea judecării spețelor și independența actului judiciar sunt valori ce fac o societate astfel încât să merite să se trăiască în ea.
Din toate acestea nu rezultă, însă, nicidecum, că o instanță nu poate fi concurată, că sentințele aplică automat legea, că legea și sistemul judiciar realizează din capul locului justiția, că, într-un cuvânt, acțiunea judiciară este imună la erori. Valoarea justiție este sfântă, dar nu rezultă de nicăieri că dreptul și aplicarea regulilor de drept sunt indiscutabile. Nu rezultă deloc nici că imparțialitatea judecării și independența justiției ar fi ceva de seră, încât exclud, la rândul lor, orice discuție.
Din împrejurarea că dreptatea are o poziție crucială în societate nu derivă, decât cu prețul unui descalificant sofism (ignoratio elenchi), din păcate răspândit, nici că cei chemați să o aplice în litigiile vieții sunt dincolo de orice răspundere, orice ar face. În fapt, între sentință și justiție se interpun atât de multe trepte de urcat, încât abia în situații puțin probabile (inculpatul, fiind în deplinătatea facultăților mintale, și-a recunoscut vina, probațiunea este apodictică, etc.) judecătorul poate spera că ajunge la drept și, eventual, la justiție.
Nu reiau ceea ce am spus despre realizarea justiției în intervenții din ultimii ani: statul de drept nu se lasă „împroprietărit” de vreo grupare (Statul de drept, 2012); discuția despre justiție nu este rezervată cuiva și se cuvine subordonată interesului public (Cultura dreptului, 2013); sunt încă mari obstacolele în fața justiției (politizarea numirilor la vârf, personalizarea deciziilor politice, ignorarea legitimării, conceperea instrumentalistă a legii, dificultățile obținerii autonomiei sistemului judiciar) în România actuală (Piedici ale justiției, 2014); nevoia de a lămuri din nou coordonatele juridice ale vieții private, aflate sub asediu (Viața privată și sfera publică, 2014); nevoia de recuperare a demnității umane, ca principiu constituțional (Demnitatea umană ca principiu, 2014); nevoia angajamentelor etice în acțiunile ce urmăresc împărțirea dreptății (Neliniștea etică în drept, 2015). Acum aduc argumente pentru a disloca impresia identității dintre sentințe, drept și justiție, arăt că discuția actuală despre „independența justiției” este pe cale greșită și amintesc, ca exemplu, lărgirea concepției despre acțiunea judiciară din partea unui judecător de înaltă calificare. Apăr ideea că, asemenea altor activități, justiția include argumentarea publică, iar mult invocata „independență a justiției” nu numai că nu exclude discuția argumentativă, dar o presupune printre condițiile posibilității ei.
1.
Sunt cel puțin patru fapte care condiționează acțiunea judiciară, funcționarea sistemului juridic și, în fond, atingerea justiției în deciziile magistraților.
Chiar juriști cultivați și reflexivi remarcă răspicat faptul că „adevărul juridic” este diferit de „adevărul vieții”. Primul este rezultatul unor proceduri și formalisme, dreptul fiind, prin natura sa, general și formal, în sensul bun. Al doilea este factual și greu epuizabil. Diferența nu consolează. Desigur, ameliorarea legilor și procedurilor poate reduce distanța dintre cele două adevăruri, dar nu o înlătură. Tot ceea ce se poate face trece prin pregătirea și conștiința magistraților.
Al doilea fapt este dificultatea de a oferi „demonstrații”. Știm prea bine că, la propriu, abia în demonstrații teza rezultă cu necesitate din probe. În limbajul necontrolat de logică al multor persoane, unele cu pretenții, se crede, însă, că în instanțe, în drept în general, se fac demonstrații, când, de fapt și gândind riguros, sunt posibile doar argumentări. Abia în cazuri extraordinare (când, spre exemplu, inculpatul conlucrează la stabilirea adevărului sau probele sunt fără lacune) judecătorul poate oferi sentințe ce derivă cu necesitate din probe. În rest, sunt, ineluctabil, numai „argumentări”, plauzibile în grade diferite, firește, dar nu mai mult.
Al treilea fapt ține de condițiile independenței activităților în societate. S-a părăsit de mult, prin forța lucrurilor, ideea că autonomia vreunei instituții se obține prin sustragere din contexte. Pe cale de consecință, independența, care este autonomie sporită, se poate obține cu atât mai puțin în afara contextelor. Ca fapt de experiență, însăși situația justiției din România ultimilor ani atestă că independența obținută în afara dezbaterii publice este expusă asaltului unor forțe ce nu ezită deloc să o ia sub control. Oriunde, independența justiției se apără nu cu campanii sau sancțiuni administrative, ci cu profesionalismul soluțiilor din instanțe, nu prin tăcerea celor din jur, ci etalând, la nevoie, argumente mai bune. Profesionalismul magistraților este pavăza de fapt a independenței, nu inspecția opiniilor sau poliția părerilor!
Al patrulea fapt ține de condiția generală a întreprinderilor umane: ele depind de o seamă de condiționări dinspre subiectul care le inițiază. Nu stăruim aici asupra profundei schimbări a înțelegerii cunoașterii celei mai solide, care este cea a științelor experimentale. Adevărul nu mai poate fi socotit simplă oglindire, iar metafora „oglinzii” a cedat de mult, căci cunoașterea depinde de un „prealabil”, în care intră operația identificării obiectului, întrebarea ce se pune, limbajul, cadrul de referință, interesul conducător de cunoaștere, ansamblul conceptual, relațiile de putere. Iar dacă în științele exprimentale cunoașterea este condiționată de toate acestea, ne putem imagina cât de condiționată este cunoașterea de „prealabilul” amintit în celelalte discipline și, în particular, în aplicarea dreptului. Mai cu seamă atunci când, cultural vorbind, autonomizarea valorilor în practica vieții – de pildă, a economiei față de tradiție și a dreptului față de politică – lasă de dorit.
2.
Astăzi, se poartă o discuție despre „independența justiției”, care nu rezolvă nimic, căci problema este de la început rău pusă. Nu mai insist asupra faptului că justiția (dreptatea) este o valoare pretențioasă, la care se ajunge greu, dacă se ajunge vreodată, oricare ar fi puterile unui judecător. O valoare fondatoare, cum am spus mereu. Dar această valoare se apără în ultimul timp, la noi, în manieră primitivă, prin pretenția ca cetățenii, inclusiv parlamentarii și demnitarii, sau chiar și cei care răspund, prin Constituție, de funcționarea sistemului judiciar, să nu se pronunțe asupra deciziilor justiției.
Să observăm că numai regimuri autoritare cer ca deciziile instanțelor judiciare să fie scoase din discuție și că nimeni dintre cei aflați în roluri publice nu este exceptat, în democrația demnă de nume, de la întrebări și de la obligația argumentării deciziilor, la nevoie. Există, din fericire, autonomii și independențe în societate. Dar independența se promovează – inclusiv de către medic, inginer, profesor, de oricine – prin profesionalism, nu în pofida acestuia. Independența se cultivă prin forța argumentelor profesionale ale respectivului. Din nefericire, curentul noului dogmatism vrea o „independență a justiției” impusă administrativ, așadar, indiferent de exprimarea profesională a celor îndrituiți să promoveze dreptatea în litigii. Ei exaltă, de fapt, o cale greșită, ce constă în substituirea autorității profesionale cu măsuri administrative!
De ce se ajunge la noi acum la această greșită punere a problemei “independenței justiției”? Cauzele sunt multiple, și țin de ceea ce se întâmplă de mulți ani în sistemul juridic, care acum se vrea scos din discuție. În definitiv, despre ce independență a justiției vorbim, când legile sunt formulate nu în interes public, ci în interesul grupurilor ce se dau drept public? Când carențele pregătirii sunt atât de mari încât erorile de încadrare și de gândire (sofismele) sunt la tot pasul? Când diferența dintre a avea o profesie atestată de diplome și a te comporta ca profesionist este izbitoare în prea multe cazuri ? Când unele sentințe sunt îndreptate vizibil împotriva cuiva? Când sistemul numirii unipersonale a vârfurilor, politizată de la început, a dat compromisurile care se văd cu ochiul liber? Când vocea profesioniștilor veritabili dintre juriști este desconsiderată? Este mereu mai facil pentru unii să ceară “independența justiției”, decât să rezolve problemele redutabile ale sistemului juridic. Este, se poate bănui, mai profitabil pentru aceștia să ceară independența justiției după ce au luat-o sub controlul lor.
Această situație plină de lacune nu este ușor de depășit. Pe de altă parte, societatea actuală abia mai respiră sub corupția ce s-a lățit în “anii combaterii corupției” și care nici măcar nu este cartografiată. Combaterea corupției la vârf, după cum se observă dintr-o privire, nu a descurajat deloc corupția avansărilor și a selecției personalului din instituțiile publice. În acest context, magistrați ce vor să-și conserve funcțiile, politicieni fără teme (pe care, de pildă, tema creării de locuri de muncă sau tema reindustrializării sau tema reducerii sărăciei sau tema serviciilor publice îi depășesc) și simplii carieriști apără “independența justiției” după ce s-au asigurat că cei care aplică dreptul îi servesc.
Dar justiția nu ar trebui făcută independentă pentru că este afacerea cuiva; ea ar trebui să fie independentă în mijlocul interesul public și, într-un sens, ca expresie a acestuia, interes pe care îl apără dezbaterea publică. Nu este apărare mai sigură și mai durabilă a independenței justiției în afara dezbaterii publice.
Se aruncă mereu în discuție un considerent ce pare redutabil: ce zic autoritățile internaționale? Desigur, opinia partenerilor de alianțe trebuie să conteze, după cum orice subminare a importanței acestei opinii este dăunătoare României. Dar calitatea de membru al uniunilor de state sau al alianțelor celor mai prestigioase nu trebuie să fie pavăză pentru măsuri antidemocratice sau pretext de a sta cu mâinile încrucișate când se apucă pe căi greșite, pe care nimeni nu pășește în lumea civilizată. Se simte din plin nevoia unor reprezentanți convingători ai țării, care contează în discuțiile internaționale prin personalitatea lor, în locul mulțimii activiștilor mimetici, ascultați pe la cancelarii doar protocolar. Pe de altă parte, trebuie restabilită funcționarea efectivă, în sistemul nestrivit al tripartiției puterilor în stat, a instituțiilor reprezentative ale națiunii, cum este Parlamentul, dacă vrem democrație și respect internațional.
Este înșelătoare și nu dă rezultate interpretarea după care România este într-o astfel de situație încât se poate face justiție doar cu mijloace administrative, în forță. O astfel de interpretare nu face decât să continue antagonizarea societății și să prelungească corupția endemică. Promovarea justiției este printre activitățile ce nu își ating ținta decât dacă mijloacele sunt ale justiției înseși și dacă profesionalismul se exprimă exemplar.
Ne place sau nu, suntem după zece ani de incultură și voluntarism la decidenții principali. Patologiile caracteristice regimului – “președinție africană”, “constituție fără constituționalism”, “promovarea sistematică a diletanților” etc. – nu puteau să nu lase urme în justiție. A le identifica și îndepărta este acum o chestiune de luciditate și de răspundere.
În parte, neajunsurile sistemului judiciar au soluții instituționale. De pildă, o desemnare a magistraților scoasă de sub controlul vreunei persoane, revizuirea selecției și pregătirii juriștilor, curtea cu jurați în litigiile mai importante, vasta refacere a legislației. Este de observat, însă, că România a intrat în procesul dureros al confruntării nu doar cu efectele mecanismelor corupte de selecție, ci și cu cele ale declinului profesional. Continua deteriorare a reformei educației, din nepricepere și calcule meschine, își are prețul ei ridicat, ce începe să se achite în multe domenii. Revederea fără întârziere a curriculumului pregătirii în Drept și adaptarea lui cel puțin la ceea ce se face în țări cu justiție demnă de încredere este o altă chestiune de luciditate și răspundere astăzi.
3.
Este reconfortant să observi eforturile de a scoate din clișee acțiunea judiciară din alte țări. Am în vedere aici reflecțiile foarte calificatului președinte al Curții Constituționale a Italiei. După ce o altă personalitate din sistemul justiției europene, Ernst W. Böckenförde, a replasat “demnitatea umană” în fața reglementărilor constituționale și a legat exercitatea profesiei de magistrat de “neliniștea etică”, Gustavo Zagrebelsky (în Contro l’etica della verita, Laterza, Roma-Bari, 2009) caută să restabilească “îndoiala (dubbio)” în conștiința decidenților judiciari și în conștiința publică, față de ceea ce iau ca indiscutabil când aplică dreptul. El pleacă de la trei premise simple – una din “tentațiile satanice” din lume este obținerea puterii (p.8); democrația este metodă, nu conținut al unei decizii (p.6), și presupune “căutare continuă” (p.153); autocrațiile sunt interesate de “adevăruri certe și de lupta contra erorii” (p.164) – pentru a argumenta o teză cu multe implicații. Această teză spune tot simplu că, departe de a se opune “adevărului”, “îndoiala” îl face posibil și este un “omagiu adus adevărului” (p.VII). Altfel spus, adevărul juridic se poate apropia de adevăr pur și simplu punând sub semnul întrebării și interogând chiar “certitudinile” admise prea ușor ale sistemului juridic sau în legătură cu acesta.
Dacă suntem interesați de democrație și de atașarea la cultura creștină și europeană – argumentează judecătorul italian – atunci nu putem să nu punem “îndoiala” înaintea “adevărului”, ca treaptă nu spre împidicarea, ci spre atingerea lui. Iar noi nu putem să nu ne îngăduim în acest punct o întrebare la firul ierbii: dacă într-o justiție confruntată cu o cazuistică bogată, de decenii, precum cea italiană, principalul judecător caută să instaleze o îndoială cuprinzătoare și fertilă, inclusiv față de dogmele relative la justiție, nu ar fi cazul ca în sistemele juridice mai noi să se ia act și să se învețe? Tocmai pentru a face din acțiunea judiciară instituția independentă de care oricine are nevoie!